CSJ. Decizia nr. 3887/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3887/2003
Dosar nr.4961/2002
Şedinţa publică din 19 septembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 82/ P din 22 aprilie 2002, Tribunalul Bihor – Oradea a condamnat pe inculpaţii H.L.H. şi O.N.A.F. la câte 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen.
Ambii inculpaţi au fost obligaţi, în baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., să plătească, în solidar, suma de 3.000.000 lei părţii civile M.M.N.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
H.L.H., studentă fiind la Facultatea de Medicină, ocupa cu chirie un apartament în Oradea, în care locuia temporar şi cu prietenul ei O.N.A.F.
În urma unui anunţ dat la un ziar local, în ziua de 18 octombrie 2001, în jurul orei 21,00, s-a prezentat la locuinţa sus-numitei M.M.N., convenind să întreţină un raport sexual, pentru suma de 500.000 lei.
După ce a primit banii şi s-a consumat raportul sexual, în timp ce H.L.H. se afla în baie, M.M.N. a luat cei 500.000 lei dintr-un sertar al noptierei, unde fuseseră puşi de sus-numita. Constatând această situaţie, H.L.H. l-a sunat pe telefonul mobil pe prietenul ei O.N.A.F., despre care ştia că „se află în apropiere, la un Cafee Internet, solicitându-I să vină sus”.
O.N.A.F., urmat de M.C., s-au deplasat imediat la locuinţa unde se afla sus-numita, întâlnind pe culoarul etajului IV pe M.M.N., dezbrăcat la bust şi cu hainele în mână, care încerca să plece.
Inculpatul, împreună cu M.C., l-au obligat pe M.M.N. să reintre în apartamentul de unde plecase, O.N.A.F. lovindu-l şi împingându-l.
Intrând cu toţii în apartament, au fost întâmpinaţi de H.L.H. care le-a spus că M.M.N. i-a cerut să se supună la perversiuni sexuale şi i-ar fi sustras dintr-un sertar al noptierei suma de 500.000 lei.
Inculpatul O.N.A.F. lovind partea vătămată i-a cerut să scoată din buzunar banii pe care îi are asupra sa.
M.M.N. a scos din buzunar suma de 3.000.000 lei, în bancnote de 500.000 lei şi 50.000 lei, bani care au fost luaţi de inculpata H.L.H. şi cheltuiţi ulterior, împreună cu inculpatul, M.C. şi prietena acestuia C.C.
Împotriva hotărârii primei instanţe au formulat apel ambii inculpaţi cerând schimbarea calificării juridice a faptei, pentru inculpatul O.N.A.F. în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., iar pentru inculpata H.L.H. în infracţiunea de tăinuire, cu reducerea corespunzătoare a pedepselor aplicate, prin aplicarea circumstanţelor atenuante.
Prin Decizia penală nr. 203/ A din 17 octombrie 2002, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi, cu motivarea că prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia ambilor inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, pedepsele aplicate fiind just individualizate.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva acestei decizii penale pentru inculpata H.L.H. solicitându-se, în principal, achitarea, în baza art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece, ea nu a participat la săvârşirea faptei de tâlhărie şi, în subsidiar, reducerea pedepsei, prin aplicarea circumstanţelor atenuante şi aplicarea art. 81 C. pen., iar pentru inculpatul O.N.A.F. s-a cerut reducerea pedepsei, prin aplicarea circumstanţelor atenuante.
Examinând actele de la dosar se constată că prima instanţă şi instanţa de apel în mod greşit au reţinut că, între cei doi inculpaţi a existat o înţelegere prealabilă privind săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, fapt dovedit cu apelul telefonic făcut de inculpată şi cu însuşirea banilor de către aceasta, stare de fapt care nu este sprijinită de probele administrate în cauză.
Din probele existente la dosar, rezultă, indubitabil că inculpata în momentul în care inculpatul O.N.A.F., sub influenţa violenţelor întrebuinţate, i-a cerut părţii vătămate să scoată banii din buzunar, ea se afla în baie, revenind în cameră în momentul în care banii se aflau deja în mâna inculpatului, care I-a predat ei.
Deci, inculpata nu a avut nici o înţelegere prealabilă cu inculpatul O.N.A.F. să-i însuşească banii părţii vătămate şi nu a participat cu nimic la deposedarea acesteia de cele 3.000.000 lei.
Ceea ce se reţine ca dovedit în sarcina inculpatei H.L.H. este faptul că a primit de la inculpatul O.N.A.F. suma de 3.000.000 lei obţinută de acesta de la partea vătămată în condiţii ilegale, respectiv prin săvârşirea unei fapte penale, bani care I-a cheltuit apoi cu prietenii săi.
În consecinţă, urmează ca fapta reţinută în sarcina inculpatei să fie încadrată juridic în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., în care sens se va schimba încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen., urmând ca şi pedeapsa să fie reconsiderată şi să se facă aplicarea Legii de graţiere nr. 543/2002.
În ce priveşte recursul declarat de inculpatul O.N.A.F. se constată că acesta nu este fondat, deoarece la individualizarea pedepsei care i s-a aplicat s-au avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinându-se în mod corect gravitatea faptelor comise şi frecvenţa acestora, astfel că aplicarea unei pedepse, orientate către minimul special prevăzut de lege, nu poate fi apreciată ca severă, ea constituind un minim necesar realizării prevederilor dispoziţiilor art. 52 C. pen.
În concluzie, recursul inculpatei H.L.H. urmează a fi admis pentru considerentele mai sus-arătate, iar recursul inculpatului O.N.A.F. va fi respins, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive.
În conformitate cu prevederile art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpata H.L.H. împotriva deciziei penale nr. 203/ A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Casează hotărârea atacată şi sentinţa penală nr. 82/ P din 22 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor, cu privire la încadrarea juridică a faptei.
Conform art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., text de lege în baza căruia condamnă pe inculpata H.L.H. la 6 luni închisoare.
În temeiul art. 1 şi 7 din Legea nr. 543/2002, constată graţiată integral şi condiţionat pedeapsa aplicată inculpatei.
Constată că inculpata a fost arestată preventiv în perioada 25 octombrie 2001 – 10 decembrie 2001.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.N.A.F. împotriva deciziei penale nr. 203/ A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 25 octombrie 2001, la 19 septembrie 2003.
Obligă recurentul inculpat O.N.A.F. să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3884/2003. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3889/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
