ICCJ. Decizia nr. 4404/2003. Penal

Decizii penale CSJ 2003

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.4404/2003

Dosar nr. 3468/2003

Şedinţa publică din 10 octombrie 2003

Asupra recursurilor penale de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 49 din 14 iulie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au fost condamnaţi inculpaţii:

- T.S. ş.

- C.M.; la câte 20 ani închisoare, 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi pedeapsa complementară a degradării militare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzute de art. 174 şi art. 175 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. d) şi alin. ultim, raportat la art. 78 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din instigare la omor calificat, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost adăugat, în temeiul art. 75 lit. d) şi alin. ultim, raportat la art. 78 C. pen., la pedeapsa principală stabilită pentru fiecare inculpat, un spor de câte 2 ani, rezultând pentru fiecare câte 22 de ani închisoare.

Conform art. 2 din Decretul nr. 11/1988, privind reducerea unor pedepse, sancţiunile aplicate au fost reduse cu câte 1/2, inculpaţii urmând să execute câte 11 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), precum şi câte 8 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradarea militară.

În baza art. 350 alin. (1), art. 136 alin. (1) şi art. 148 lit. d) şi h) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a admis acţiunile civile formulate de părţile civile U.Ş.O., U.H.A. şi U.S. şi i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, să plătească către fiecare parte civilă, câte 333 milioane lei, reprezentând daune morale, sumă actualizată la momentul achitării cu indicele de inflaţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Inginerul U.G.E., un observator atent al realităţilor româneşti şi internaţionale, manifesta spirit civic şi, încă din tinereţe, nota într-un jurnal personal impresiile personale, fără a le face publice.

Începând cu anul 1974, acesta a stabilit relaţii cu persoane din emigraţia română, îndeosebi cu scriitori şi poeţi, de la care a primit reviste care conţineau articole critice cu privire la situaţia din ţara noastră.

În acelaşi timp, a furnizat postului de radio E.L. materiale în care a comentat negativ lucrările Conferinţei Naţionale a Scriitorilor şi măsurile luate de regim în domeniul construcţiilor civile.

A manifestat şi înclinaţii spre literatură, compunând poezii, unele cu conţinut critic la adresa regimului.

Activitatea desfăşurată de U.G.E. a atras atenţia organelor de securitate, care, în luna decembrie 1984, la descinderea la locul de muncă al acestuia, Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală, au descoperit însemnări din jurnalul personal, iar la percheziţia domiciliară, jurnalul personal, documente şi înscrisuri, precum şi valută, respectiv 3000 lire italiene, 5 dolari SUA, 40 mărci germane, 10 mărci germane şi 8,10 shekeli.

La data de 4 ianuarie 1985, Direcţia a II-a din Departamentul Securităţii Statului din Ministerul de Interne a deschis un dosar de urmărire informativă în legătură cu consemnările considerate denigratoare la adresa regimului comunist din România.

Iniţial, prin Raportul Direcţiilor a II-a şi a VI-a din Departamentul Securităţii Statului, s-a considerat că U.G.E. trebuie trimis în judecată în stare de arest.

Ca urmare, ofiţerii de securitate l-au chemat de 16 ori pe acesta pentru discuţii şi audieri, desfăşurând şi activităţi informative.

La data de 3 mai 1985, aceleaşi direcţii au aprobat să se propună neînceperea urmăririi penale pentru infracţiuni contra securităţii statului, iar, la 15 august 1985, Direcţia Procuraturilor Militare a aprobat această propunere.

Cazul U. a fost prezentat la data de 28 august 1985 procurorului general, iar, după declinarea competenţei în favoarea organelor de urmărire penale, Procuratura Locală a sectorului 6 Bucureşti, la data de 21 septembrie 1985, a luat măsura arestării preventive a lui U.G.E., învinuit de săvârşirea infracţiunii de operaţii interzise cu mijloace de plată străine (Decretul nr. 210/1960).

Direcţia de Cercetări Penale din Inspectoratul General al Miliţiei a început cercetarea penală împotriva lui U.G.E. şi l-au deţinut în arestul direcţiei, deşi, în raport de valoarea redusă a valutei găsite la acesta, cercetarea putea fi efectuată în bune condiţii şi de către un organ local de miliţie.

La acea dată, această direcţie era condusă de către colonelul S. şi colonelul T.S., acesta din urmă coordonând direct Serviciul de Cercetări Penale şi serviciul arest, iar colonelul C.M. conducea serviciul Arest.

Deşi se dispusese neînceperea urmăririi penale pentru infracţiuni contra securităţii statului, interesul organelor de securitate faţă de U.G.E. a continuat, iar dosarul informativ nu a fost închis şi se urmărea evoluţia cazului cu privire la reacţia colegilor de serviciu.

În această situaţie, s-a stabilit la nivelul factorilor de conducere ca regimul de arest la care era supus U.G.E. să fie diferenţiat în funcţie de evoluţia datelor de anchetă şi eventualele reacţii interne şi internaţionale, aspect care va fi ilustrat de succesiunea declaraţiilor luate, consemnarea aspectelor medicale şi de incidentele din arest.

Din coroborarea acestor elemente, s-a concluzionat că, prin mijlocirea inculpatului T.S., care coordona cercetările penale şi arestul, împreună cu inculpatul C.M., şeful arestului, s-a instituit pentru U.G.E. un regim de teroare şi în final de exterminare.

Astfel, inculpaţii l-au izolat într-o celulă, împreună cu doi deţinuţi recidivişti, cunoscuţi ca violenţi, aflaţi în executarea unor pedepse.

La data de 18 octombrie 1985, U.G.E., care avea vârsta de 60 ani, a fost mutat într-o celulă izolată de celelalte, în care se aflau M.C., în vârstă de 34 ani, multirecidivist, şi R.G., în vârstă de 31 ani, recidivist, ambii cunoscuţi ca persoane violente.

Totodată, în mod ilegal, inculpaţii au stabilit drept consemn interdicţia subofiţerilor de pază de a interveni în camera unde era deţinut acesta.

În perioada 21 septembrie, 13 noiembrie 1985, i s-au luat acestuia declaraţii fără să fie asistat de un apărător, deşi asistenţa juridică era obligatorie.

Deşi, începând din 5 noiembrie 1985, s-au făcut în evidenţele de la arest consemnări medicale din care rezultă o alterare serioasă a sănătăţii lui U.G.E., totuşi a fost anchetat în continuare; astfel, a fost scos din arest, fără a se consemna în registrul de arest, a fost pedepsit, de asemenea fără a se menţiona aceasta în acelaşi registru, a fost menţinut în aceeaşi cameră împreună cu cei doi deţinuţi violenţi şi a fost lipsit de îngrijiri medicale.

În perioada 14-15 noiembrie 1995, U.G.E. a fost bătut grav de către deţinutul M.C., consemnându-se medical „colică abdominală", iar abia la data de 17 noiembrie 1985 s-a consemnat, în registrul de arest, că deţinutul prezenta „abdomen acut" şi tot atunci s-a luat măsura internării în Spitalul penitenciar Jilava, ca urmare a gravelor dureri abdominale, însoţite de stări de vomă avute încă din data de 15 noiembrie 1985.

În foaia de observaţie (nr. 5047) s-a menţionat că U.G.E. prezenta echimoze de diferite mărimi în hipogastru şi flancuri, precum şi „abdomen acut", datorat unei peritonite generalizate.

Supus imediat unei intervenţii chirurgicale, s-a constatat perforaţia intestinului subţire care generase starea de septicemie, dar, după operaţie, la reanimare, victima a decedat prin stop cardio-respirator.

La data de 20 noiembrie 1985, cadavrul victimei a fost autopsiat, după intrarea în putrefacţie, însă, deşi s-au constatat leziuni de violenţă, s-a concluzionat că moartea a fost urmarea unor cauze neviolente, fapt pentru care, la data de 21 ianuarie 1986, Procuratura Municipiului Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale în legătură cu moartea acestuia, iar, la data de 1 august 1987, Departamentul Securităţii Statului a închis dosarul de urmărire informativă.

După înlăturarea regimului comunist, s-au întreprins noi cercetări penale, în legătură cu moartea victimei U.G.E.

Conform Raportului medico-legal nr. E.2/3235/1990, moartea victimei U.G.E. a fost violentă şi s-a datorat peritonitei purulente generalizate, prin perforaţia post traumatică de ansă iliacă, concluzionându-se că leziunile s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală, cu circa 3-4 zile anterior decesului, între leziunile suferite şi moarte existând legătură directă de cauzalitate.

La data de 29 septembrie 1993, Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General a infirmat neînceperea urmăririi penale, în vederea identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de moartea violentă a lui U.G.E.

În anul 2000, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, l-a condamnat pe M.C. la 20 ani închisoare, pentru uciderea lui U.G.E., pedeapsă redusă la jumătate conform Decretului nr. 11/1988.

La data de 22 noiembrie 2000, secţia Parchetelor Militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor col. (rez) S.T. şi col. (rez) C.M., pentru instigare la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., precum şi a inculpatului plt. (rez) B.Ş., pentru complicitate la aceeaşi infracţiune.

Prin încheierea din 26 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a disjuns cauza privind pe inculpatul B.Ş.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, motivează că situaţia de fapt expusă mai înainte se confirmă şi prin declaraţiile martorilor plt. P.D., plt. major M.I., plt. (rez) U.M., plt. maj. T.F., ale medicilor C.I., H.V. şi M.S. şi ale deţinuţilor M.C., R.G., C., C.S., H.I. şi P.G.

Din declaraţiile supraveghetorilor de arest, în special ale plt. P.D., plt. major M.I. şi plt. U.M., rezultă că aceştia au auzit zgomote şi ţipete în celula în care era deţinut U.G.E., dar, prin ordinul celor doi inculpaţi, nu li s-a permis să intervină acolo, iar, la întrebarea lor, adresată deţinuţilor M.C. şi R.G., „cine le-a permis să-l lovească pe U.G.E. şi să-l lege cu un cearceaf", aceştia au răspuns „să-şi întrebe şefii, căci ei sunt cei care ştiu despre ce este vorba".

Aceiaşi martori au mai declarat că deţinuţii M.C. şi R.G. erau oamenii de încredere ai colonelului C.M. şi erau repartizaţi în camerele în care erau arestaţi cu probleme speciale, iar, în cazul de faţă, li se promisese liberarea condiţionată, dacă reuşeau să scoată ceva (informaţii) de la colegul de cameră.

Se face apoi referire la declaraţiile martorilor medici, care au confirmat că au observat pe corpul lui U.G.E. echimoze de diferite mărimi, iar ca simptomatologie: arsuri şi dureri în epigastru, precum şi vărsături verzi. La intervenţia chirurgilor au constatat o perforaţie pe intestinul subţire, cauzată, după cum le-a relatat bolnavul, de faptul că în timpul detenţiei a fost lovit cu vârful pantofilor, în abdomen.

În continuare, în sentinţă se face referire la declaraţiile deţinuţilor, arătându-se că deţinutul M.C., care a fost condamnat pentru uciderea lui U.G.E., a relatat că a primit dispoziţie din partea inculpaţilor T.S. şi C.M. să exercite, împreună cu deţinutul R.G., un regim de teroare asupra lui U.G.E., pentru a mărturisi totul în legătură cu însemnările prin care şi-a exprimat dezacordul faţă de regimul politic şi să indice şi reţelele care l-au ajutat să scoată din ţară unele materiale scrise.

Acelaşi deţinut a menţionat că el şi deţinutul R.G., din aceeaşi cameră de arest, l-au maltratat, schingiuit şi distrus fizic şi moral pe U.G.E. şi că notele informative întocmite de ei doi au fost preluate de C.M. şi apoi date lui T.S., iar supraveghetorii aveau consemn de la inculpaţi să nu intervină în camera respectivă.

Deţinutul R.G. a declarat că deţinutul M.C. a acţionat violent asupra victimei, din ordin, şi că era recompensat cu un regim de detenţie mai relaxat.

Referindu-se la declaraţiile celorlalţi deţinuţi, sentinţa menţionează mai întâi declaraţia lui C. că, înainte cam cu 2 zile de a deceda, victima a fost scoasă din celulă pentru anchetă, iar seara a fost adusă în celulă cu pătura întrucât nu mai putea să meargă şi nici nu mai vorbea, iar, ulterior, revenindu-şi, a început să urle de durere şi vomita, însă nu i s-au acordat îngrijiri medicale.

Se menţionează şi declaraţiile lui C.S., în sensul că urmele de lovituri la U.G.E. apăreau după fiecare interogatoriu; G.G., că celula (unde fusese mutată victima) era considerată „camera de exterminare"; H.I., că victima a bătut în uşa camerei de arest, ca să fie scoasă şi dusă la medic, dar nu a fost luată în seamă şi P.G., că la toaletă a avut o discuţie cu victima, care i-a spus „nenorociţii ăştia mă omoară" şi l-a rugat să spună situaţia copiilor săi Andrei şi Olga, menţionând şi că urletele de durere ale victimei se puteau auzi nu numai în celelalte celule sau birouri de anchetă, ci chiar şi în stradă, dar că dintr-o dată nu s-au mai auzit.

Coroborând actele oficiale aflate la dosarul cauzei cu declaraţiile martorilor arătaţi mai sus, instanţa de fond a concluzionat că vinovăţia inculpaţilor T.S. şi C.M. este certă, dar nu pentru instigare la infracţiunea de omor calificat, ci pentru autorat la această infracţiune, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., în art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen. şi a pronunţat condamnarea inculpaţilor în baza acestui din urmă text de lege.

Pentru a dispune schimbarea încadrării juridice în autorat la infracţiunea de omor calificat, cu premeditare, instanţa de fond arată, în esenţă, că cei doi inculpaţi, din motive josnice (servilism, exerciţiul ilegal şi autoritar al funcţiilor de conducere deţinute), printr-un comportament inuman, de comun acord, au premeditat şi instituit un regim progresiv de teroare în scop de lichidare fizică a victimei U.G.E., iar, după lovirea gravă de către deţinutul M.C. în ziua de 15 noiembrie 1985, nu au luat măsuri de acordare a îngrijirilor medicale şi au refuzat transportarea acesteia la spital, timp de 3 zile, privând-o de orice şansă de supravieţuire, victima decedând la scurt timp după internare.

Sub aspectul laturii subiective, s-a considerat că, iniţial, inculpaţii au acţionat cu intenţie indirectă de a ucide pe U.G.E., iar apoi cu intenţie directă.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a stabilit că acţiunile civile formulate de părţile civile (soţia şi copii victimei) sunt în întregime întemeiate, acordarea de daune morale justificându-se pentru acoperirea, chiar şi parţială, a gravelor suferinţe psihice îndurate de către familie prin moartea victimei.

Împotriva sentinţei penale nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii T.S. şi C.M.

Prin recursul parchetului este criticată sentinţa pentru nelegalitate, întrucât în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii în sensul că, deşi cu prilejul dezbaterilor, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptei din instigare la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., în complicitate la aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., i-a condamnat pe cei doi inculpaţi pentru autorat la aceeaşi infracţiune.

Procedând astfel, se arată în continuare, instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 334 C. proc. pen., conform cărora, dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Ori, instanţa nu a procedat astfel la schimbarea încadrării juridice a faptei din complicitate în autorat.

Inculpaţii au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive:

- Curtea de Apel Bucureşti nu era competentă să judece cauza, deoarece competenţa revenea instanţelor militare.

- inculpatul T.S. nu a fost legal citat, fiind greşit citat cu numele de S.T.;

- instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe necesare pentru stabilirea unei reale situaţii de fapt;

- sentinţa pronunţată în cauză este contrară legii, întrucât s-a permis părţilor civile să solicite probe şi să pună concluzii cu privire la latura penală a cauzei, iar acordarea daunelor morale nu putea fi dispusă;

- în cauză nu există probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte penale de către cei doi recurenţi inculpaţi.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;

Din actele dosarului se constată că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei, din instigare la infracţiunea de omor calificat, în complicitate la aceeaşi infracţiune, pentru ambii inculpaţi, consemnându-se concluziile procurorului şi apărătorilor celor doi inculpaţi, pe acest aspect.

Este adevărat că instanţa de fond a reţinut în final că inculpaţii se fac vinovaţi de infracţiunea de omor calificat, în forma autoratului, şi i-a condamnat pentru această infracţiune, fără a face în prealabil aplicarea art. 334 C. proc. pen.

Nulitatea care decurge din nerespectarea dispoziţiilor acestui text de lege este relativă şi, potrivit art. 197 alin. (1) din acelaşi cod, atrage nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Ori, pe tot parcursul procesului penal, inculpaţii s-au apărat în sensul că nu au săvârşit nici o infracţiune, prevăzută de legea penală şi, cum instigatorul şi complicele la o faptă penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, prin reţinerea autoratului la infracţiunea de omor calificat nu li s-a cauzat acestora nici o vătămare, deoarece nu li s-au deschis noi posibilităţi de apărare.

În consecinţă, motivul de recurs prin care s-a invocat nulitatea absolută a sentinţei, solicitându-se trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare, este nefondat.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii T.S. şi C.M.;

Excepţia de necompetenţă, după calitatea persoanei, a Curţii de Apel Bucureşti, în raport de împrejurarea că inculpaţii aveau calitatea de militar, în perioada săvârşirii faptelor, invocată în primul motiv de recurs formulat, este nefondată pentru considerentele următoare:

Prin Legea nr. 360 din 24 iunie 2002, privind statutul poliţistului, care a intrat în vigoare la data de 24 august 2002, poliţiştii au devenit funcţionari publici civili, prevăzându-se şi dispoziţii de ordin procesual, privind instanţele competente cu judecarea în cazul săvârşirii de infracţiuni de către poliţişti.

Cu prilejul adoptării acestei legi nu s-au instituit norme tranzitorii de aplicare, iar în art. 82 alin. (2) din lege s-a menţionat că, la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţie contrară se abrogă.

Această prevedere expresă de abrogare priveşte şi normele contrare cuprinse în C. proc. pen.

Cum normele de procedură sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, rezultă că, sub acest aspect, legea privind statutul poliţistului se aplică strict şi integral la data intrării în vigoare, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor, deoarece caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat, în raport cu data când s-a comis fapta, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă.

Legea statutului poliţistului a scos din competenţa instanţelor militare şi a introdus în competenţa instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra securităţii statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. (3)).

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 40 C. proc. pen., prin concluziile scrise depuse de apărătorul inculpaţilor în sprijinul susţinerii motivelor, privind competenţa de judecată a instanţei militare, de asemenea, nu poate fi acceptată, întrucât prevederile acestui text de lege nu sunt aplicabile în speţă, presupunând exclusiv pierderea calităţii avute de inculpaţi la data săvârşirii faptei, în condiţiile aceleaşi reglementări juridice.

Ori, referitor la poliţişti, a intervenit o modificare majoră în materia competenţei, aşa cum s-a arătat, astfel că prevederile acestui text de lege nu sunt incidente în cauză.

Astfel, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu judecarea în fond a cauzei a fost legală.

Referitor la motivul că judecata în primă instanţă a avut loc fără citarea corectă a inculpatului T.S.:

Din examinarea actelor dosarului se constată că citaţia emisă a cuprins datele necesare de identificare a acestuia şi domiciliul la care locuieşte efectiv şi, deşi a fost citat cu numele şi prenumele inversate, inculpatul T.S. a fost prezent la instanţa de fond, atât la termenul din 20 iunie 2003 (încheierea din acea dată), cât şi la cel din 26 iunie 2003, când a fost audiat şi i s-a dat ultimul cuvânt.

Pentru aceste considerente, este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs formulat.

De asemenea, este nefondat şi motivul trei de recurs invocat, constând în aceea că instanţa de fond, nu s-a pronunţat cu privire la unele probe necesare pentru stabilirea unei situaţii de fapt reale.

Acest motiv presupune ca probele solicitate să fie de natură a influenţa soluţia procesului, iar instanţa să le ignore sau să nu se pronunţe asupra lor.

Ori, instanţa de fond, analizând temeinic proba cu martori solicitată de inculpaţi, a apreciat corect că nu se impune audierea ca martori a lui V.I., N.Ş., B.L., R.I., B.A., I.A., C.I. şi Ş.A., propuşi în apărare, deoarece nu au fost implicaţi direct în evenimentele care au dus la decesul victimei U.G.E.

Pe de altă parte, neaudierea ca martori a acestor persoane nu a fost de natură să influenţeze soluţia procesului.

De asemenea, este nefondat motivul referitor la faptul că instanţa a permis părţilor civile să solicite probe şi să pună concluzii cu privire la latura penală şi că, în cauză, nu se putea dispune acordarea daunelor morale, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. pen., pentru dobândirea calităţii de parte vătămată nu interesează felul vătămării suferite: fizică, morală sau materială, fiind suficient să se constate că există o vătămare şi că ea a fost cauzată prin comiterea infracţiunii.

Soţia şi copii victimei au fost evident prejudiciaţi prin uciderea soţului, respectiv a tatălui lor, suferind atât daune materiale cât şi daune morale, astfel că au calitatea de parte vătămată.

Potrivit art. 15 din acelaşi cod, persoana vătămată se poate constitui parte civilă împotriva inculpatului, iar calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul acesteia de a participa în calitate de parte vătămată în cauză. Fiind parte în proces, persoana vătămată îşi exercită drepturile decurgând din lege, indiferent dacă s-a constituit sau nu parte civilă în cauză.

Ca urmare, împrejurarea că părţile vătămate nu au solicitat decât daune morale nu este de natură a înlătura calitatea lor de parte vătămată şi a pierde drepturile decurgând din lege.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, aceasta este pe deplin justificată faţă de suferinţa morală inestimabilă pe care părţile vătămate, constituite părţi civile, au suferit-o prin faptele inculpaţilor.

Este, de asemenea, nefondat şi ultimul motiv de recurs invocat de inculpaţi, prin care sentinţa este criticată pentru netemeinicie, motivându-se că nu sunt probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte penale de către inculpaţi.

Se constată că în cauză s-a administrat un probatoriu amplu şi complet, fiind audiaţi 26 martori şi au fost depuse la dosar mai multe acte, între care acte medico-legale, necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele.

În acest scop, instanţa de fond, a manifestat rol activ şi a analizat în detaliu fiecare probă în apărările formulate de inculpaţi.

Totodată, coroborând probele administrate şi înlăturând motivat apărările formulate, prima instanţă a reţinut corect că, în luna noiembrie 1985, inculpaţii T.S. şi C.M., ofiţeri cu grad superior la fostul Inspectorat General al Miliţiei, l-au determinat pe deţinutul M.C. să exercite grave acte de violenţă, împotriva ing. U.G.E., repartizat intenţionat în aceeaşi cameră de arest, datorită cărora victima a decedat.

Această situaţie de fapt este temeinic reţinută, fără nici un dubiu, dar încadrarea dată faptei celor doi inculpaţi menţionaţi nu este corectă, considerându-se greşit că există autorat la infracţiunea de omor deosebit de grav.

Potrivit art. 24 C. pen., din punct de vedere obiectiv autoratul constă în efectuarea unor acte de săvârşire nemijlocită, de executare directă a faptei, prevăzute de legea penală.

Ori, cei doi inculpaţi nu au participat la exercitarea directă a faptei, activitatea lor, corect reţinută de instanţă, nefiind cauza rezultatului produs, moartea victimei, ci numai motivul determinant al cauzei rezultatului.

Potrivit dispozitivului art. 25 C. pen., instigator este persoana care determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă, prevăzută de legea penală.

Instigarea se regăseşte numai în latura sau actul psihic (latura subiectivă), nu şi în latura fizică (obiectivă) a infracţiunii.

Această formă de participaţie are mai multe forme (categorii), între care şi aceea a agentului provocator (în sensul instigator), formă care există în cauză.

Sunt cuprinse în această categorie acele persoane care, prin daruri, promisiuni, ameninţări, abuz de autoritate sau de putere, determină pe autor să săvârşească o faptă penală.

În cazul de faţă, prin putere trebuie înţeleasă autoritatea de fapt şi de drept, pe care funcţionarii civili sau militari o exercită asupra subalternilor, dar şi asupra unor persoane care se află în stare de deţinere, aceştia temându-se că, în caz de neexecutare, s-ar putea lua măsuri disciplinare împotriva lor, dar şi că executarea le poate aduce avantaje.

În cauză, inculpaţii s-au folosit de ameninţări, dar şi de promisiuni faţă de deţinutul M.C., şi anume înrăutăţirea regimului de detenţie sau, dimpotrivă, de a beneficia de un regim mai relaxat şi a fi liberat condiţionat înainte de îndeplinirea condiţiilor legale, determinându-l să execute acte de violenţă împotriva lui U.G.E., aflat şi el în aceeaşi cameră de arest.

Actele de violenţă s-au şi săvârşit, cauzând, în final, decesul victimei, aşa cum s-a arătat mai înainte, astfel că fapta celor doi inculpaţi, realizează elemente constitutive ale instigării la infracţiunea de omor calificat (cu premeditare), prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a), cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. d) şi alin. ultim şi art. 78 C. pen.

Totodată, constatând că greşita încadrare juridică a faptei constituie motivul de recurs, prevăzut de art. 3859 alin. (1), pct. 17 C. proc. pen., recursurile declarate de parchet şi cei doi inculpaţi sunt fondate şi urmează ca, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a se admite ca atare şi casa sentinţa recurată, numai cu privire la încadrarea juridică dată faptei.

Rejudecând cauza sub acest aspect, în baza art. 334 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor calificat sub forma autoratului, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. d) şi alin. ultim, raportate la art. 78 din acelaşi cod, în instigare la aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 25, raportate la aceleaşi texte de lege şi a-i condamna pe inculpaţii T.S. şi C.M. la câte 20 ani închisoare, câte 8 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradarea militară.

În baza art. 2 din Decretul nr. 11/1988, se vor reduce pedepsele privative de libertate cu 1/2.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei nefiind criticabile, se vor menţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii T.S. şi C.M., împotriva sentinţei penale nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Casează Decizia sus menţionată numai cu privire la încadrarea juridică dată faptei.

În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi art. 75 lit. d) şi alin. ultim, raportate la art. 78 C. pen., în instigare la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi art. 75 lit. d) şi alin. ultim C. pen., raportate la art. 78 C. pen., texte în baza cărora condamnă pe inculpaţii T.S. şi C.M. la câte 20 ani închisoare şi câte 8 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi la degradarea militară.

În baza art. 2 din Decretul nr. 11/1988, reduce pedepsele aplicate inculpaţilor cu 1/2, astfel încât fiecare inculpat va executa pedeapsa de câte 10 ani închisoare şi câte 8 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradarea militară.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 octombrie 2003.

← CSJ. Decizia nr. 4390/2003. Penal. întrerupere executare...  CSJ. Decizia nr. 4420/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4404/2003. Penal