CSJ. Decizia nr. 580/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 580/2003
Dosar nr. 595/2002
Şedinţa publică din 6 februarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Cluj, prin sentinţa penală nr. 54 din 13 februarie 2001, a condamnat pe inculpatul R.S.A.:
- pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.;
- pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) [(prin înlăturarea alin. (2) din art. 2151 C. pen.)], la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.
A aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat, pe acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31 alin. (2), art. 41 alin. (2) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă penală a fost condamnată inculpata R.A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. c) şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.
A aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A respins acţiunea formulată de partea vătămată B.C.I.Ţ. S.A., sucursala Cluj-Napoca.
A dispus confiscarea specială de la inculpatul R.S.A. a sumei de 600.000.000 lei.
A dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţele din 19 octombrie 1999 şi pus în aplicare potrivit procesului verbal din 19 octombrie 1999.
Fiecare inculpat a fost obligat la plata sumei de câte 1.500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
„În cursul lunii februarie 1997, inculpatul R.S.A. a înfiinţat S.C. R.I. S.R.L. cu sediul în Cluj Napoca, inculpatul fiind asociat şi administrator al societăţii. Ulterior, la data de 9 decembrie 1998, printr-un act adiţional se majorează capitalul social al societăţii, iar obiectul principal de activitate devine comerţul cu ridicata de carne şi mezeluri.
Cu toate acestea, S.C. R.I. S.R.L. nu a desfăşurat nici un fel de activitate, aspect rezultând din evidenţa contabilă a societăţii şi unde, singura activitate consemnată este cea legată de înregistrarea creditului obţinut de la B.C.I.Ţ. S.A., în perioada februarie-aprilie 1999, precum şi declaraţia martorei S.L. care în calitate de inspector credite la S.C. I.Ţ. S.A. a analizat activitatea S.C. R.I. S.R.L. la depunerea cererii de creditare, constatând lipsa oricărei activităţi.
Inculpata R.A. este asociat şi administrator la S.C. R.I. S.R.L. Cluj Napoca, firmă având ca obiect de activitate achiziţionarea animalelor, sacrificarea lor şi comerţul cu produse din carne, astfel că inculpatul R.S.A. a desfăşurat activităţi în firma inculpatei R.A.
La sfârşitul anului 1998, cei doi inculpaţi au decis să contracteze un credit bancar pe numele societăţii S.C. R.I. S.R.L. cu scopul declarat de a facilita desfăşurarea activităţii la această societate pentru achiziţionarea şi sacrificarea de animale vii. În fapt însă, creditul urma a profita societăţii S.C. R.I. S.R.L. Cluj Napoca, deoarece animalele urmau a fi sacrificate la abatorul acestei societăţi care beneficia de facilităţi fiscale. Această împrejurare este confirmată de martora S.L. căreia i s-a expus aceasta de către inculpata R.A. cu ocazia solicitării liniei de credit.
Prin urmare, în vederea obţinerii creditului inculpata R.A. s-a deplasat la B.C.I.Ţ. S.A. Cluj Napoca unde, astfel cum am arătat mai sus, inculpata a luat legătura cu martora S.L., administrator de credite a băncii.
Inculpatei i s-au explicat condiţiile creditării printre care şi acelea a utilizării creditului potrivit destinaţiei (pentru achitarea furnizorilor de materie primă) şi a acordării creditului pe tranşe, pe măsura prezentării documentelor de plată, respectiv a borderourilor de achiziţie de animale.
Aflând condiţiile în care se poate contracta creditul, inculpata a completat cererea de deschidere de cont în numele S.C. R.I. S.R.L. şi fişa specimenului de semnături în numele aceleiaşi societăţi, unde alături de inculpatul R.S.A. în calitate de patron, inculpata s-a înscris cu drept de semnătură în calitate de director în cadrul societăţii mai sus arătate. Anterior întocmirii şi semnării acestor documente, inculpatul a împuternicit-o pe inculpată să efectueze operaţiunile bancare în calitate de director numit prin această împuternicire.
Urmare a documentaţiei depuse, între B.C.I.Ţ. S.A. şi S.C. R.I. S.R.L. Cluj s-a încheiat contractul de credit nr. 154 din 25 februarie 1999, prin care banca deschidea o linie de credit pentru sus-numita societate în valoare de 1.175.000.000 lei pe o perioadă de 6 luni.
Contractul a fost semnat de ambii inculpaţi, în conţinutul acestuia fiind specificate expres şi explicit condiţiile esenţiale ale creditării, respectiv utilizarea exclusivă a creditului pentru achitarea furnizorilor de materie primă şi acordarea în tranşe a acestuia, pe măsura prezentării documentelor de plată, în strânsă concordanţă cu destinaţia lui, deci pentru achitarea furnizorilor de materie primă.
Pentru a intra în posesia sumei de bani ce făcea obiectul creditului în perioada februarie – martie 1999, cei doi inculpaţi au luat legătura cu angajaţi ai societăţii lor sau cu rudele solicitându-le datele de stare civilă şi acordul să întocmească pe numele lor borderouri de achiziţie a animalelor şi să deschidă conturi pe numele lor, la diferite bănci, unde urmau să fie viraţi banii acordaţi prin linia de credit.
În concret, inculpatul R.S.A. a procedat astfel cu martorii T.A., T.P.L.A., B.E., T.P. şi S.I., iar inculpata R.A. cu martorii C.I. şi A.L.
Având acceptul martorilor arătaţi mai sus, inculpatul R.S.A. a solicitat martorilor I.D. şi I.M. să întocmească borderouri de achiziţie de animale pe numele sus-numiţilor, deşi în realitate, astfel cum aceştia au declarat, nu au vândut niciodată animalele trecute în documente.
Martorele I.D. şi I.M. nu au cunoscut dacă datele dictate de către inculpat sunt sau nu reale.
Concomitent cu întocmirea acestor borderouri de achiziţie cei doi inculpaţi au deschis conturi personale martorilor care figurau că au vândut animale la S.C. R.I. S.R.L., după care, cu borderourile şi cu persoanele în cauză s-au prezentat la B.C.I.Ţ. S.A. Cluj Napoca, unde, după ce prezentau borderourile întocmeau şi semnau ordine de plată în numele S.C. R.I. S.R.L. virându-se banii în conturile martorilor, cu titlu de contravaloare a achiziţiei animalelor. În aceeaşi zi, în prezenţa inculpaţilor, martorii scoteau banii din cont şi îi înmânau acestora.
În această modalitate, inculpaţii au primit întreaga sumă din linia de credit acordată, respectiv suma de 1.175.000.000 lei.
Susţinerea inculpatului R.S.A. în sensul că, în realitate a cumpărat animale de pe piaţa liberă şi că vânzătorii nu voiau să fie plătiţi prin virament bancar, precum şi faptul că împrumutase societatea cu suma de 600.000.000 lei sub forma achiziţiilor de animale nu a fost dovedită, fiind contrazisă de probele administrate în cauză.
Astfel, din evidenţa contabilă a societăţii, precum şi din declaraţia martorei S.L., care a verificat activitatea societăţii S.C. R.I. S.R.L. cu ocazia acordării creditului, rezultă că această societate nu a avut activitate la data încheierii contractului de credit, iar în perioada februarie - aprilie 1999, cât timp firma a avut activitate, singurele operaţii comerciale semnificative sunt cele legate de înregistrarea intrării şi ieşirii tranşelor de credit. Prin urmare, în evidenţa contabilă nu s-a înregistrat alt credit decât cel acordat de B.C.I.Ţ. S.A.
De asemenea, nu s-a dovedit nici achiziţionarea de animale pentru societate în sumă de 600.000.000 lei, din bani proprii, neexistând nici un înscris care să ateste această operaţiune în patrimoniul societăţii, iar martorii C.M., B.V. şi S.I. care domiciliază în apropierea grajdului din Dezmir (unde se pretinde că au fost duse animalele) au declarat că în ultimii 2-3 ani nu au văzut în acest grajd nici un fel de animale. De asemenea, martora C.E. a declarat că în anul 1997 s-a renovat grajdul din Dezmir şi nu ştie că s-ar fi dus acolo animale.
Pe de altă parte, martorii C.I., A.Z. şi I.S. au luat cunoştinţă ocazional că în luna februarie 1999, la ferma inculpaţilor din Dezmir erau animale, depoziţiile acestora sub acest aspect nefiind relevante pentru dovedirea susţinerilor inculpatului, deoarece acesta susţine că, creditarea societăţii în modalitatea achiziţiei de animale a avut loc anterior deschiderii liniei de credit.
Deşi, inculpata R.A. a negat constant participarea sa la comiterea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, susţinerea acesteia a fost infirmată de probele administrate în cauză.
Astfel, inculpata R.A. s-a ocupat efectiv de obţinerea creditului, ea fiind cea care a purtat negocierile cu reprezentantul băncii (martora S.L.), a semnat contractul de credit, a completat şi semnat ordinele de plată nr. 7 şi nr. 8 din 25 februarie 1999 prin care, în numele S.C. R.I. S.R.L. s-au făcut plăţi către martorii T.A. şi T.P., trecuţi fictiv pe ştatele de plată, reprezentând contravaloarea animalelor achiziţionate.
Totodată, inculpata a recrutat persoane din rândul angajaţilor şi rude cărora le-a cerut să fie de acord să se deschidă conturi pe numele lor, să se întocmească borderouri de achiziţii în care să apară fictiv ca titulari ai vânzărilor de animale de către S.C. R.I. S.R.L. şi să ridice tranşele de bani pentru a le remite inculpaţilor.
În acest sens, sunt declaraţiile martorelor C.I. şi A.L. Mai mult, martora A.L. declară că a fost la bancă însoţită de inculpata R.A. care alături de inculpatul R.S.A. a primit suma de bani ridicată.
În sprijinul existenţei vinovăţiei inculpatei vine şi împrejurarea că inculpata, ca director al firmei avea cunoştinţă de faptul că S.C. R.I. S.R.L. nu desfăşura nici un fel de activitate şi că sumele de bani obţinute din credit trebuie utilizate în exclusivitate pentru achitarea furnizorilor de materie primă, împrejurări coroborate cu faptul că titularii borderourilor fiind persoane cunoscute ale inculpatei şi care au confirmat că nu au vândut niciodată animale către S.C. R.I. S.R.L. conduc instanţa la concluzia că inculpata R.A. a avut cunoştinţă de caracterul fraudulos a modului de obţinere a creditului de la B.C.I.Ţ. prin inducerea în eroare a acestei instituţii bancare.
Situaţia de fapt reţinută se probează cu: plângerea penală a părţii vătămate, declaraţii de martori, borderouri de achiziţie, cereri de deschidere de cont, extrase de cont, cereri de ridicare numerar şi ordin de plată, fişe contabile ale S.C. R.I. S.R.L., contract de credit nr. 154/1999, raport de constatare ştiinţifică grafologică, declaraţiile inculpaţilor”.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, partea civilă B.C.I.Ţ. S.A., sucursala Cluj Napoca şi inculpaţii R.S.A. şi R.A.
În apelul parchetului, hotărârea primei instanţe a fost criticată sub aspectul greşitei achitări a inculpatului R.S.A. cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 31 alin. (2), art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi a solicitat condamnarea inculpatului şi pentru această faptă.
Partea civilă a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei respingeri a pretenţiilor sale civile formulate în cauza de faţă şi a solicitat obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata sumei de 2.955.721.504 lei, din care credit: 1.173.173.839 lei şi dobândă 1.782.547.655 lei, la care se adaugă o dobândă de 62% pe an pentru credit şi 5% pe an pentru dobândă.
În apelul inculpatului R.S.A., sentinţa penală a fost criticată pentru greşita condamnare a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, care, în opinia sa, nu poate exista alături de infracţiunea de înşelăciune şi a solicitat schimbarea calificării juridice a infracţiunii de înşelăciune, din art. 215 alin. (2), (3), (5) C. pen., în art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cerând totodată, înlăturarea dispoziţiei privind confiscarea sumei de 600.000.000 lei, măsură pe care o consideră nelegală.
Iar, în apelul inculpatei R.A. s-a susţinut că aceasta nu se face vinovată de comiterea vreunei fapte penale, deoarece a semnat contractele de împrumut doar în calitate de girant şi nu a încasat nici o sumă de bani, din creditul acordat, de fapt, societăţii comerciale a inculpatului R.S.A.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 341 din 8 noiembrie 2001, a admis apelurile formulate de Parchet, de partea civilă şi de cei doi inculpaţi, a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi a condamnat pe inculpatul R.S.A., pentru comiterea infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, raportat la art. 31 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare.
A condamnat pe acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii continuate de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin înlăturarea dispoziţiilor alin. (5) ale art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, şi anume de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. pen., a achitat pe inculpatul R.S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), imputată prin rechizitoriu şi reţinută de prima instanţă sub calificarea prevăzută de art. 2151 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A condamnat pe inculpata R.A. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 şi art. 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a infracţiunii, în sensul înlăturării dispoziţiilor alin. (5) ale art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), conform art. 13 din acelaşi cod, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
A admis acţiunea civilă promovată de B.C.I.Ţ. S.A., sucursala Cluj, şi în baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1003 C. civ., a obligat, în solidar, pe inculpaţii R.S.A. şi R.A. să plătească, cu titlu de despăgubiri, suma de 1.173.173.839 lei plus procentul de dobândă practicat de bancă la credit, plus 5% pe an la dobândă, dobânda urmând a fi calculată de la data săvârşirii infracţiunii de înşelăciune şi până la plata integrală a creanţei.
A înlăturat dispoziţia referitoare la confiscarea specială a sumei de 600.000.000 lei de la inculpatul R.S.A.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În termen legal, împotriva hotărârii instanţei de apel, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpaţii R.S.A. şi R.A.
Parchetul a criticat hotărârea instanţei de control judiciar pentru nelegalitate, în ceea ce priveşte:
- soluţia de achitare a inculpatului R.S.A., pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), apreciind că, sub acest aspect, motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii şi a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, la Curtea de apel;
- calificarea juridică a faptei, solicitând ca, în temeiul art. 334 C. proc. pen., să se dispună schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cea de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), într-o singură infracţiune continuată de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- modul de soluţionare a laturii civile, atât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, cât şi dobânda acordată.
În recursurile celor doi inculpaţi, soluţiile pronunţate în cauză au fost criticate sub aspectul greşitei lor condamnări pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, şi au solicitat, achitarea lor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., iar în recursul inculpatului R.S.A., soluţia instanţei de apel a fost criticată şi pentru reţinerea în sarcina acestuia a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., apreciind că această faptă este absorbită în infracţiunea de înşelăciune.
Examinând hotărârea atacată, în raport de cazurile de recurs prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, pct. 12, pct. 17 şi pct. 171 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei recursurile nefondate, urmând a fi respinse, ca atare.
1. Sub aspectul primei critici formulate de parchet, în sensul că, în privinţa soluţiei de achitare a inculpatului R.S.A. pentru infracţiunea de delapidare, motivarea deciziei ar contrazice dispozitivul hotărârii, se constată că aceasta nu este fondată.
Din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă în mod clar concluzia la care a ajuns instanţa de control judiciar, în sensul că inculpatul R.S.A. nu putea fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, întrucât el nu avea în cadrul S.C. R.I. S.R.L. (al cărui asociat unic şi administrator era), calitatea de funcţionar în înţelesul art. 147 alin. (2) C. pen., ceea ce ar fi presupus nu numai existenţa unui raport juridic de muncă, concretizat în executarea reală a atribuţiilor funcţiei, dar şi existenţa patrimoniului altei persoane, în serviciul căreia se găseşte funcţionarul.
Or, în lipsa acestor elemente, soluţia de achitare a inculpatului cu privire la infracţiunea de delapidare este pe deplin întemeiată, şi nu se constată contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, pronunţată de instanţa de apel.
2. Cu privire la solicitarea parchetului de a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpatul R.S.A., din infracţiunile de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cea de delapidare, prevăzută de art. 2151, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), într-o singură infracţiune continuată de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), motivat de împrejurarea că inculpatul a recunoscut că şi-a însuşit din creditul acordat societăţii, suma de 600.000.000 lei, se constată că nu poate fi primită.
Conform art. 2151 C. pen., constituie infracţiunea de delapidare, însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Iar, potrivit art. 215 (1) C. pen., infracţiunea de înşelăciune constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
În cauză, în raport de întreaga probaţiune administrată, este evident că inculpatul s-a folosit de S.C. R.I. S.R.L., care, deşi, a fost înfiinţată în februarie 1997, nu a desfăşurat nici un fel de activitate până la momentul încheierii contractului de credit cu B.C.I.Ţ. S.A., pentru a obţine suma de 1.175.000.000 lei. Societatea nu a desfăşurat activitate nici după obţinerea creditului, scopul inculpatului fiind acela de a-şi însuşi personal întreaga sumă.
O dovadă elocventă în acest sens este şi faptul că la data de 25 februarie 1999, a fost încheiat contractul de credit pentru o perioadă de 6 luni, iar la data de 21 aprilie 1999, inculpatul R.S.A. a cesionat toate părţile sociale cetăţeanului maghiar F.I., domiciliat în Ungaria, cu aceeaşi ocazie inculpatul retrăgându-se din societate, renunţând totodată, şi la calitatea de administrator.
Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar, în cauză nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a se reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de delapidare, el neavând calitatea de funcţionar în cadrul societăţii, ceea ce ar fi presupus, ca trăsătură esenţială, determinată după cum stipulează art. 147 C. pen., exercitarea unei însărcinări în serviciul unei unităţi din cele prevăzute expres de art. 145 C. pen., sau a oricărei persoane juridice.
Fapta inculpatului R.S.A., care în perioada februarie – martie 1999, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin prezentarea unor borderouri în care consemna în mod neadevărat faptul achiziţionării de animale, a indus în eroare B.C.I.Ţ., determinând executarea contractului de creditare nr. 154 din 25 februarie 1999, prin eliberarea tranşelor de credit, în favoarea S.C. R.I. S.R.L. Cluj (la care, inculpatul era asociat unic şi administrator), însuşindu-şi în interes personal întreaga sumă eliberată cu titlu de credit şi producând un prejudiciu de 1.175.000.000 lei plus dobânda aferentă, întruneşte elementele constitutive ale unei singure infracţiuni continuate de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), astfel cum a reţinut şi instanţa de control judiciar şi nu este cazul a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor, în sensul arătat de parchet.
3. Nefondat se dovedeşte şi cel de-al treilea motiv de casare, invocat de parchet, în sensul că, soluţia pronunţată cu privire la latura civilă este nelegală, raportat la cuantumul despăgubirilor acordate, cât şi la dobândă, apreciind că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că prejudiciul a fost parţial acoperit prin valorificarea de către bancă a garanţiilor constituite de garanţii fideiusori, iar dobânda trebuia stabilită în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei guvernamentale nr. 9/2000.
În acest sens, potrivit art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., repararea pagubei produsă prin săvârşirea unei infracţiuni trebuie să reprezinte o justă şi integrală acoperire a prejudiciului cauzat şi deci, despăgubirile datorate ca urmare a comiterii unei fapte penale, trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat, care se determină de către instanţă pe baza probelor administrate.
În cauză, B.C.I.Ţ. S.A., sucursala Cluj s-a constituit parte civilă, prin adresa nr. 3474 din 11 februarie 2000 pentru recuperarea prejudiciului cauzat de inculpaţii R.S.A. şi R.A., cu suma de 1.935.500.965 lei, reprezentând 1.173.173.839 lei, credit şi 762.327.126 lei, dobânzi calculate până la 1 februarie 2000, cu o dobândă viitoare de 79% pe an la credit şi 5% pe an la dobândă, până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune.
De asemenea, se mai reţine că în urma valorificării prin vânzare la licitaţie publică a garanţiilor constituite de garanţii fideiusori (prin contractul de garanţie imobiliară din 25 februarie 1999, anexă la contractul de credit nr. 154 din 25 februarie 1999), banca a recuperat suma de 723.000.000 lei.
Or, instanţa de apel, prin Decizia atacată, a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata, cu titlu de despăgubiri, doar a sumei de 1.173.173.839 lei, plus procentul de dobândă, practicat de bancă la credit, precum şi 5% pe an la dobândă, şi nu şi la plata sumei de 762.327.126 lei, ce reprezenta dobânda calculată de partea civilă până la data de 1 februarie 2000, tocmai în considerarea faptului că, anterior, prin executarea garanţiilor imobiliare, aceasta, recuperase suma de 723.000.000 lei.
Referitor la susţinerea parchetului, în sensul că inculpaţii trebuiau a fi obligaţi numai la plata dobânzii legale, conform Ordonanţei nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, este de observat că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din menţionata ordonanţă, dobânzile percepute de bănci, precum şi modul de calcul al acestora, se stabilesc prin reglementări specifice.
Or, în condiţiile în care există un contract de împrumut bancar în care părţile au stabilit rata dobânzilor datorate pentru întârzierea în plată a obligaţiei băneşti, debitorul datorează dobânda calculată şi nu cea legală, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, în baza art. 14 C. proc. pen., în scopul reparării pagubei pricinuite prin infracţiune, instanţa acordă despăgubiri şi pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.
În concret, banca a fost şi este lipsită efectiv de dobânzile contractuale şi prin urmare, acordarea lor este legală.
4. Sub aspectul criticii formulate de inculpaţii R.S.A. şi R.A., privind greşita lor condamnare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, întrucât ei nu au acţionat cu intenţia de a induce în eroare banca, iar pentru a obţine linia de credit, fiind de bună-credinţă, au garantat cu toate bunurile imobile pe care le aveau în proprietate şi prin urmare, lipsind elementul subiectiv, sub forma intenţiei, au solicitat achitarea, în temeiul art. 11, pct. 2, lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se constată că aceasta nu este fondată.
Faptele şi împrejurările săvârşirii lor, precum şi vinovăţia inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune au fost corect reţinute, ele rezultând din probele complet analizate şi just apreciate de către instanţe, care nu au comis nici o eroare gravă de fapt, în stabilirea situaţiei reale, astfel că nu sunt temeiuri pentru a se dispune achitarea inculpaţilor.
5. Nici critica referitoare la greşita reţinere în sarcina inculpatului R.S.A. a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu este fondată.
Potrivit art. 290 C. pen., infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Or, fapta inculpatului de a întocmi în fals determinând pe martorele I.D. şi I.M., să consemneze date nereale fără ca ele să cunoască acest lucru în bonurile de achiziţii, din care reiese că firma pe care o administra a achiziţionat animale de la diferite persoane, pe care le-a prezentat ulterior băncii pentru eliberarea creditului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă săvârşită în concurs cu infracţiunea de înşelăciune.
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele cazurilor de recurs, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, pct. 12, pct. 17 şi pct. 171 C. proc. pen. şi verificând hotărârile atacate, conform art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, nu se reţin alte motive, care analizate din oficiu să ducă la casare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de inculpaţii R.S.A. şi R.A. şi va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de inculpaţii R.S.A. şi R.A. împotriva deciziei penale nr. 341 din 8 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj.
Obligă pe recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2003. Penal. întreruperea executării... | CSJ. Decizia nr. 582/2003. Penal → |
|---|
