ICCJ. Decizia nr. 2054/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2054/2004
Dosar nr. 262/2004
Şedinţa publică din 16 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1017 din 23 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 5239/2002 s-au dispus următoarele:
În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen., art. 109 C. pen., art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul P.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 81, art. 82 C. pen., raportat la art. 110 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 iunie 2002 la 16 septembrie 2003.
În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 36 alin. (1) C. pen., art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa de 6 ani cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 478 din 27 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia nr. 526 din 30 august 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, inculpatul S.F. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71; art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 1 martie 2002 la zi.
În baza art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.L. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 20 martie 2002 la zi.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.L. pentru infracţiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii S.F. şi P.A. în solidar, iar pe inculpatul P.A. în solidar cu partea responsabilă civilmente F.M. la 3.500.000 lei despăgubiri civile către partea civilă N.A.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul T.L. suma de 500.000 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 26 februarie 2002, în jurul orei 14,00, partea vătămată N.A. (în vârstă de 16 ani) împreună cu martorii T.D.C., B.S.A. şi C.R. după terminarea orelor de şcoală s-au deplasat pe Aleea Lunguleţu lângă o covrigărie. În apropiere, se aflau inculpaţii P.A., S.F., T.L. şi numitul OGR. Martorul T.D.C. s-a deplasat la grupul inculpaţilor, iar T.L. i-a solicitat să îi spună cine posedă telefon mobil. Întrucât martorul T.D.C. i-a răspuns că nu ştie, inculpatul T.L. l-a agresat lovindu-l cu mânerul unui cuţit în zona capului şi apoi, cu genunchiul peste faţă. În această situaţie T.D. a fost nevoit să îi spună că partea vătămată N.A. posedă un telefon mobil.
Inculpatul S.F. s-a deplasat la partea vătămată N.A., i-a solicitat să îl însoţească la grupul inculpaţilor şi întrucât aceasta a refuzat a început să o tragă de haine. După ce a fost târâtă câţiva metri, partea vătămată s-a agăţat de portiera unui autoturism staţionat. În acel moment a intervenit şi inculpatul P.A. care a ameninţat partea vătămată că dacă nu-i va da telefonul mobil „îi va pune cuţitul la gât şi îl va omorî".
Speriat, N.A., care era tras de haine de inculpatul S.F. şi-a desfăcut fermoarul de la jachetă, iar inculpatul P.A. i-a sustras telefonul mobil.
După comiterea faptei, la scurt timp, inculpaţii s-au întâlnit, iar O.R.G. a vândut telefonul mobil cu suma de 1.100.000 lei unei persoane necunoscute din care 250.000 lei i-au revenit inculpatului P.A., iar cu banii rămaşi au cumpărat bile cu heroină.
După cele întâmplate, partea vătămată şi B.S.A. s-au întâlnit cu numitul I.I. căruia i-au relatat cele întâmplate şi i-au cerut sprijinul pentru recuperarea telefonului mobil. I.I. s-a întâlnit cu cei trei inculpaţi şi a negociat cu T.L. ca telefonul să fie restituit pentru suma de 500.000 lei.
Prejudiciul cauzat părţii vătămate N.A. nu a fost recuperat, astfel încât aceasta a solicitat despăgubiri civile în cuantum de 3.500.000 lei.
La data de 26 februarie 2002, în jurul orei 20,00, partea vătămată I.I. se deplasa pe str. Agricultori din sectorul 2, având asupra sa suma de 500.000 lei pentru recuperarea telefonului mobil. S-a întâlnit cu inculpatul T.L. care l-a ameninţat cu un cuţit şi l-a deposedat de suma de 500.000 lei.
Deşi prejudiciul cauzat părţii vătămate I.I. nu a fost recuperat, aceasta nu a solicitat despăgubiri civile.
În cursul cercetării judecătoreşti partea vătămată I.I. a revenit asupra celor declarate şi a precizat că inculpatul T.L. i-a sustras suma de 500.000 lei, însă nu l-a ameninţat cu cuţitul.
Tribunalul a înlăturat această susţinere a părţii vătămate făcută în cursul cercetării judecătoreşti ca nesinceră, întrucât pe de o parte, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar pe de altă parte nu se coroborează cu materialul probator administrat în cauză.
În cursul procesului penal inculpatul T.L. nu a recunoscut săvârşirea faptei, însă probele administrate în cauză coroborate conduc la concluzia vinovăţiei acestuia.
Pe parcursul urmăririi penale inculpaţii P.A. şi S.F. au recunoscut comiterea faptelor ce le-au fost reţinute, pentru ca ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti să declare că nu au ameninţat sau lovit pe partea vătămată, iar aceasta a consimţit să le dea telefonul mobil. Aceste susţineri ale inculpaţilor nu au putut fi reţinute, întrucât din depoziţiile părţii vătămate N.A. şi ale martorilor B.S.A. şi C.R. rezultă că cei doi inculpaţi prin întrebuinţare de violenţe şi ameninţare au deposedat pe N.A. de un telefon mobil.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului T.L., tribunalul a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportată la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece nu a rezultat din probe că acesta i-a determinat pe inculpaţii S.F. şi P.A. să săvârşească infracţiunea de tâlhărie în dauna părţii vătămate N.A.
Astfel, partea vătămată N.A. şi martorii B.S.A. şi C.R. au declarat în mod constant atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti că nu l-au auzit pe inculpatul T.L. să-i determine pe ceilalţi doi inculpaţi să săvârşească infracţiunea de tâlhărie.
Declaraţiile inculpaţilor S.F. şi P.A. făcute în cursul urmăririi penale, în sensul că inculpatul T.L. i-a determinat să exercite violenţe asupra părţii vătămate pentru a-i lua telefonul mobil, necoroborate cu alte mijloace de probă sunt insuficiente în dovedirea săvârşirii de către inculpatul T.L. a infracţiunii prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu atât mai mult, în cursul cercetării judecătoreşti cei doi inculpaţi au revenit asupra celor declarate şi au precizat că inculpatul Tudor nu i-a instigat la săvârşirea unei fapte penale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen, inculpaţii S.F. şi T.L., criticând-o, primul, sub aspectul pedepselor aplicate şi cel de-al doilea sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei faţă de împrejurarea că fapta comisă de el este o înşelăciune şi nu tâlhărie, iar instanţa ar trebui să schimbe încadrarea juridică şi consecutiv să-i aplice o altă pedeapsă pentru această infracţiune, în subsidiar, dacă se va reţine în sarcina lui fapta din rechizitoriu, pedeapsa să fie coborâtă sub minim.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 760/ A din 15 decembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 3840/2003, a respins ca fiind nefondate apelurile declarate de inculpaţi.
Curtea de apel a considerat că faptele comise de cei doi inculpaţi au reieşit din întreg probatoriu administrat în cauză.
La individualizarea pedepselor instanţa de fond a apreciat corect că pentru reeducarea inculpaţilor este necesară o pedeapsă cu închisoarea peste minimul special prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte motivul invocat de inculpatul T.L. referitor la schimbarea încadrării juridice, instanţa de apel a constatat că este nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen inculpaţii S.F. şi T.L.
Inculpatul S.F. a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei susţinând următoarele:
1. Nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, invocând, astfel motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
2. În măsura în care se va reţine vinovăţia sa, apreciază că nu i s-au aplicat corect criticile privind individualizarea pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în raport de circumstanţele sale personale (motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
3. Făcându-se aplicarea prevederilor referitoare la contopire, instanţa fără nici un argument legal a aplicat un spor de pedeapsă (motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.).
Inculpatul T.L. în recursul declarat a susţinut următoarele:
1. Instanţa a făcut o greşită încadrare juridică, fapta comisă întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune (motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.).
2. În situaţia în care se reţine infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată instanţa nu a făcut o justă individualizare a pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) (motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Examinând hotărârile atacate sub aspectul criticilor formulate cât şi din oficiu, Curtea consideră că recursurile formulate nu sunt fondate urmând a fi respinse.
Inculpaţii S.F. şi T.L., au fost condamnaţi de către instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie constând în aceea că în seara zilei de 26 februarie 2003, cel dintâi a deposedat, prin violenţă, partea vătămată de un telefon mobil, iar cel de-al doilea prin mijloace asemănătoare, violenţe şi ameninţare cu un cuţit a sustras de la partea vătămată I.I. suma de 500.000 lei pe care acesta o avea asupra sa în vederea recuperării telefonului mobil.
Faptele săvârşite au fost pe deplin dovedite de întreg probatoriul administrat în cauză, respectiv, declaraţiile părţilor vătămate N.A. şi I.I., a martorilor T.D.C., B.S.A., C.A. şi A.C., precum şi declaraţiile inculpaţilor S.F. şi P.A.
Reţinând o corectă situaţie de fapt instanţele au făcut şi o justă încadrare juridică, vinovăţia inculpaţilor în comiterea infracţiunilor de tâlhărie fiind bine stabilită.
La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv de gradul de pericol social al infracţiunilor comise, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi de persoana fiecărui inculpat. Dând eficienţă circumstanţelor personale ale fiecărui inculpat, instanţa în mod corect a stabilit pedepse îndreptate spre minimul special prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte motivul invocat de inculpatul T.L. cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune, curtea constată că este nefondat.
Folosind ameninţarea cu un cuţit pentru deposedarea părţii vătămate I.I. de suma de 500.000 lei, inculpatul a comis infracţiunea de tâlhărie, faptă penală complexă care presupune un furt ca acţiune principală şi violenţă sau ameninţări ca acţiune secundară, în timp ce infracţiunea de înşelăciune, în conţinutul ei constitutiv, are ca latură obiectivă inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust iar sub aspectul laturii subiective activitatea se săvârşeşte cu intenţie.
Aşa cum s-au derulat faptele este evident că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie aşa că în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului pentru această infracţiune şi a dispus condamnarea lui.
Referitor la motivul de casare invocat de inculpatul S.L. referitor la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor referitoare la contopire, Curtea îl consideră nefondat.
Instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., contopind pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 478 din 27 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare la care nu s-a stabilit nici un spor.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea urmează ca, în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca fiind nefondate recursurile declarate.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.L. şi S.F. împotriva deciziei penale nr. 760/ A din 5 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la 1 martie 2002 la 16 aprilie 2004 pentru S.F. şi de la 20 martie 2002 la 16 aprilie 2004 pentru T.L.
Obligă recurentul inculpat T.L. să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat S.F. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 2052/2004. Penal. Art.20, 197 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 206/2004. Penal. Conf.comp.. Stabilirea... → |
---|