ICCJ. Decizia nr. 3112/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3112/2004
Dosar nr. 1469/2003
Şedinţa publică din 8 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1093 din 12 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, a achitat pe inculpatul Z.C., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat de la data de 4 octombrie 2001 până la data de 29 mai 2002.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 4 octombrie 2001, organele de poliţie s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că la adresa din Bucureşti, unde domiciliază Z.C., se face trafic de stupefiante.
La aceeaşi dată a fost efectuată o percheziţie domiciliară unde a fost depistat inculpatul fără a se descoperi substanţe stupefiante sau psihotrope. În timpul efectuării percheziţiei la adresa menţionată şi-au făcut apariţia numiţii D.T.L., G.C.N., S.N.B., O.S., C.I.C., C.O.C., C.I.M. şi D.E.C., toţi consumatori de heroină care veniseră pentru a cumpăra heroină de la inculpatul Z.C. cunoscut şi sub porecla de „N.".
Persoanele menţionate au arătat că au venit să-şi cumpere doza de heroină contra sumei de 80.000 lei, precizând, totodată, că în mod regulat cumpărau droguri de la inculpat.
Acelaşi fapt, respectiv cumpărarea de droguri de la inculpat, l-a confirmat şi numitul O.F.
De menţionat că situaţia de fapt mai sus redată, este cea reţinută prin actul de trimitere în judecată a inculpatului.
În motivarea soluţiei de achitare instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt arătată în rechizitoriu nu este confirmată de nici o probă concludentă având în vedere faptul că pe tot parcursul procesului penal inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, că la domiciliul său nu au fost găsite substanţe stupefiante, iar martorii care iniţial, în cursul urmăririi penale, au confirmat faptul că au cumpărat în mod curent droguri de la acesta, în instanţă, cea mai mare parte din ei, ar fi infirmat acest lucru, spunând că nu au consumat nici o dată droguri.
S-a mai arătat că „Explicaţia dată de martori în faţa instanţei privind motivul pentru care nu-şi menţin declaraţiile la urmărirea penală este aceeaşi la toţi şi anume că au fost „luaţi" de la scara blocului de pe stradă sau din zona unde se află locuinţa inculpatului, duşi la poliţie şi ameninţaţi să scrie declaraţiile după dictare (toate declaraţiile sunt semnate, deşi martorul O.F. audiat în instanţă, nu ştie carte şi este evident că are probleme de şcolarizare)".
În sprijinul soluţiei de achitare s-a mai arătat că, în afară de martorul G.C., toţi ceilalţi şapte martori audiaţi la instanţă au declarat că nu-l cunosc pe inculpat şi nu au avut nici un fel de relaţii cu acesta, precum şi faptul că deşi parchetul s-a sesizat pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, nici unul din martorii audiaţi în instanţă nu a fost trimis în judecată.
S-a concluzionat că o singură declaraţie dată în sensul vinovăţiei inculpatului nu este suficientă pentru condamnarea acestuia, atâta vreme cât la dosar nu sunt şi alte dovezi care să justifice învinuirea adusă, situaţie în care se impune achitarea acestuia.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pe care a criticat-o cu privire la greşita achitare a inculpatului, solicitând a se constata că la dosar se găsesc suficiente probe care justifică vinovăţia acestuia, dar cărora prima instanţă le-a dat o interpretare eronată, motiv pentru care a solicitat casarea acesteia şi condamnarea inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, prin Decizia penală nr. 70/ A din 12 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în integralitate sentinţa atacată şi rejudecând cauza în fond a decis condamnarea inculpatului Z.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului s-a dedus durata arestării preventive de la 4 octombrie 2001 până la 29 mai 2001.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate la judecata în fond.
S-a dispus ca cheltuielile judiciare efectuate la judecata în apel să rămână în sarcina statului.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat că:
- „Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod greşit tribunalul a stabilit şi reţinut situaţia de fapt, precum şi nevinovăţia inculpatului Z.C. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)", deoarece „prima instanţă nu a dat relevanţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, acordând o forţă probantă mai mare declaraţiilor martorilor date în faza cercetării judecătoreşti, martori care au revenit asupra poziţiei din faza urmăririi penale şi a căror motive nu se susţin".
- „Curtea nu poate susţine poziţiile adoptate de martorii audiaţi în faza cercetării judecătoreşti, întrucât apărările invocate că ar fi fost forţaţi să declare că ar fi cumpărat heroină de la inculpat nu sunt susţinute probator, ca de altfel nici aspectele că s-ar fi dus să împrumute nişte bani, respectiv aşa cum a declarat martorul G.C.N. sau să caute o fată în zona Dristor, respectiv martorul O.F. sau să caute un prieten, respectiv martorul D.E.C. sau că s-a deplasat în zonă pentru că exista o persoană care era interesată să cumpere un telefon mobil aşa cum a declarat martorul O.S." şi că „apreciază că venirea constantă a martorilor la locuinţa inculpatului, cunoscând că acolo pot procura droguri nu a fost întâmplătoare, iar motivele invocate de aceştia nu se susţin în condiţiile în care au arătat în declaraţiile date în faza urmăririi penale semnalmentele inculpatului şi faptul că procurau heroină de la acesta".
S-a mai arătat de instanţa de apel că „Neverosimilitatea afirmaţiei martorului O.F. din declaraţia dată în faţa instanţei că nu ştie să scrie şi nici să citească este infirmată de declaraţia olografă, a aceluiaşi martor" după cum la dosarul de urmărire penală se afla declaraţiile olografe ale martorilor care au învederat cumpărarea de heroină de la inculpat.
S-a concluzionat că faţă de considerentele arătate se va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, va desfiinţa în totalitate hotărârea atacată şi va condamna pe inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, la dozarea pedepsei avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, modalitatea continuă de comitere a acesteia, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv atitudinea nesinceră privind fapta comisă, este căsătorit, are trei copii majori şi nu are antecedente penale.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul Z.C. pe care a criticat-o cu privire la greşita sa condamnare, susţinând că în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, solicitând casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe pe care o consideră legală şi temeinică.
Recursul declarat de inculpatul Z.C. este nefondat.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că în mod justificat instanţa de apel a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi a dispus condamnarea inculpatului, deoarece din probele aflate la dosar, în special declaraţiile persoanelor audiate în calitate de martori la urmărirea penală, rezultă în mod cert că inculpatul se ocupă cu traficul de droguri.
Împrejurarea că cea mai mare parte a martorilor au retractat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, în care arătau că sunt consumatori de droguri şi veneau în mod curent la domiciliul inculpatului de unde îşi cumpărau dozele necesare nu pot fi luate în consideraţie câtă vreme nu au făcut dovada presiunilor exercitate asupra lor (aşa cum susţin), iar la dosar sunt declaraţii scrise de aceştia prin care confirmau cele reţinute de instanţa de apel.
În acelaşi sens, al netemeiniciei retractări a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de fond, prin care informau faptul că au mers la inculpat pentru a cumpăra droguri o constituie şi motivările date pe care însă nu le-au dovedit ci numai afirmat, justificări prin care au încercat să inducă în eroare şi să creeze dubii instanţei de judecată cu privire la situaţia de fapt, lucru pe care l-au reuşit atâta vreme cât aceasta le-a preluat pur şi simplu fără o analiză temeinică şi pertinentă.
Dacă afirmaţiile martorilor făcute la instanţa de fond potrivit cărora au confirmat faptul că inculpatul se ocupa cu traficul de droguri şi mai mult chiar au cumpărat în mod repetat asemenea substanţe de la el, cum şi împrejurarea că nu l-au cunoscut pe acesta ar fi fost reale în declaraţiile date la urmărirea penală nu ar fi dat amănunte legate de semnalmentele acestuia, iar în situaţia în care aceste declaraţii ar fi fost date la sugestia şi sub presiunea organelor de urmărire penală s-ar fi plâns organelor abilitate pentru a se face cercetări cu privire la acest fapt, denunţând eventualele presiuni exercitate asupra lor.
Nici faptul că martorii nu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă nu poate constitui un argument în favoarea vinovăţiei inculpatului.
În consecinţă, constatând temeinicia şi legalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, având în vedere şi faptul că verificând hotărârea atacată în raport şi cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul Z.C. este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.C. împotriva deciziei penale nr. 70 din 12 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 4 octombrie 2001 la 29 mai 2002.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3111/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3113/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
