ICCJ. Decizia nr. 3418/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3418/2004
Dosar nr. 4981/2003
Şedinţa publică din 18 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 3/P/2002 din 25 septembrie 2002, P.N.A. a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
- inspector principal C.V., pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.;
- inspector P.R.F., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi
- inspector M.N.C., pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. şi de art. 243 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut că în perioada 11 iulie 2002 - 22 iulie 2002, în calitate de ofiţer de poliţie cu atribuţii de cercetare penală, inculpatul C.V. a pretins cetăţeanului chinez C.J., iniţial direct, iar ulterior prin intermediul inculpatului P.R.F., suma de 2.000 dolari S.U.A. ori alte sume pentru restituirea actelor fiecărei societăţi comerciale ale căror acte fuseseră ridicate de către Poliţia sectorului 2 Bucureşti.
La data de 22 iulie 2002, cu concursul inculpatului M.N.C., care a înlăturat un sigiliu legal aplicat şi a sustras actele financiare-contabile ale SC R.C. SRL, acelaşi inculpat a înmânat actele sustrase cetăţeanului chinez menţionat anterior, prin intermediul inculpatului P.R.F., contra sumei de 2.000 dolari S.U.A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 11 din 18 martie 2003, a dispus:
- achitarea inculpatului C.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 şi de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.;
- schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul P.R.F. la 2 ani închisoare.
În baza art. 81 – art. 82 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei, stabilind un termen de încercare de 4 ani.
A constatat că suma de 2.000 dolari S.U.A. a fost restituită cetăţeanului chinez R.R.
- achitarea inculpatului M.N.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. şi de art. 243 alin. (1) C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că actele şi lucrările dosarului relevă că organul de urmărire penală, deşi a depus eforturi pentru aflarea adevărului, nu a dovedit cu certitudine vinovăţia inculpaţilor C.V. şi M.N.C.
Astfel, denunţătorul C.J. a susţinut că l-a cunoscut pe inculpatul C.V. în biroul acestuia, atunci când s-a prezentat la organul de poliţie pentru a se informa asupra cauzei ridicării documentelor financiar-contabile ale firmei şi cu privire la procedura ce ar trebui să o urmeze pentru ca acestea să-i fie restituite, ocazie cu care, în prezenţa celorlalţi doi colegi mai învârstă, inculpatul i-a solicitat suma de 2.000 dolari S.U.A.
Însă, aceste declaraţii nu sunt confirmate de martorii M.T. şi S.C., colegii de birou ai inculpatului menţionat.
Totodată, din declaraţiile denunţătorului mai rezultă că acesta a luat legătura cu inculpatul P.R.F., pe care îl cunoştea anterior şi pe care l-a rugat să negocieze cu inculpatul C.V. reducerea sumei cerute pentru restituirea actelor societăţii. Declaraţiile succesive ale acestuia sunt însă contradictorii şi nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză.
Pe de altă parte, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., din declaraţia martorului G.R. şi din planşele foto efectuate cu ocazia întocmirii procesului-verbal din 25 iulie 2002, rezultă că sacul care conţinea documentele firmei menţionate era plin, legat şi sigilat, aşa încât în acesta nu ar mai fi încăput alte documente.
Pe de altă parte, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 243 C. pen., s-a constatat că în timp sacii s-au deteriorat, din cauza condiţiilor insalubre de depozitare, motiv pentru care unii dintre aceştia au fost înlocuiţi şi resigilaţi, ca atare nu se poate reţine săvârşirea faptei de către inculpatul M.N.C.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute în art. 3859 pct. 17 şi 19 C. proc. pen.
Procurorul a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală sub următoarele aspecte:
1. Greşita achitare a inculpatului C.V., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;
2. Greşita schimbare a încadrării juridice, cu referire la infracţiunea săvârşită de inculpatul P.R.F.;
3. Greşita achitare a inculpaţilor C.V. şi M.N.C., pentru infracţiunile prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. şi de art. 243 C. pen.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii criticate şi, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.
Anterior examinării recursului, în raport de motivele de casare invocate şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., corespunzător dispoziţiilor art. 320 din acelaşi cod, cu referire la soluţionarea chestiunilor incidente, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac exercitate, invocată de inculpaţi, cu referire la titularul acesteia.
Astfel, potrivit art. 3852 C. proc. pen., cu trimitere la art. 362 din acelaşi cod, procurorul poate declara recurs împotriva hotărârilor determinate de art. 3851 din cod, atât în latura penală cât şi în latura civilă.
Potrivit organizării Ministerului Public la data exercitării căii de atac şi competenţelor atribuite parchetelor din structura acestuia, recursul a fost legal şi în termen declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Urmare modificării atribuţiilor P.N.A. prin Legea nr. 161/2003, ulterior datei pronunţării hotărârii atacate, în sensul înfiinţării secţiei judiciare penale, recursul a fost continuat de acest organ de urmărire penală.
Ca atare, ambele parchete au acţionat în limita atribuţiilor prevăzute de lege, primul declarând recurs, iar cel de al doilea continuând recursul, corespunzător atribuţiilor stabilite în acest sens începând cu data de 21 aprilie 2003.
Aşa fiind, se constată că excepţia invocată este neîntemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce preced.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului legal menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate de represiune ci ca o activitate desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe".
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuie a fi certă, aşa încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infracţiune.
Cu alte cuvinte, în raport de textele legale menţionate, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, certitudine bazată pe probe neîndoielnice, aşa încât, atâta vreme cât nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, aceasta nu poate avea lor.
Solicitând condamnarea inculpatului M.N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (1) C. pen., procurorul a susţinut că vinovăţia acestuia este certă în raport de procesele-verbale de cercetare la faţa locului şi din raportul de expertiză criminalistică din care rezultă că sigiliul sacului din care au fost sustrase actele SC R.I. SRL a fost singurul rupt şi că urmele papilare aparţin acestui inculpat.
Or, această situaţie nu este confirmată de probatoriul administrat în cauză, în sensul că şi alţi saci au fost desigilaţi sau înlocuiţi, pe de o parte pentru că se lucra cu înscrisurile astfel depozitate, în realizarea atribuţiilor de serviciu, iar pe de altă parte, pentru că unii din aceştia s-au depreciat din cauza condiţiilor improprii de depozitare.
Ca atare, lipseşte acel lanţ deductiv fără discontinuitate al probelor administrate care să justifice o soluţie de condamnare a inculpatului.
Urmează a se mai reţine că infracţiunea menţionată se săvârşeşte cu intenţie, fără drept, asupra unui sigiliu legal aplicat, condiţii ce nu sunt întrunite în cauză.
Aşa fiind, criticile formulate în recurs se constată a fi neîntemeiate sub aspectul examinat, împrejurare în raport de care soluţia de achitare a inculpatului menţionat pentru infracţiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., urmează a fi menţinută.
Cu privire la celelalte fapte reţinute în sarcina inculpaţilor menţionaţi, în contextul considerentelor de mai sus, cu referire la revenirile, în faţa instanţei de judecată, asupra unora dintre declaraţiile date în cursul urmăririi penale, când inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei imputate, urmează a se reţine că, pentru a putea fi luate în considerare, este necesară îndeplinirea a două condiţii, pe de o parte modificarea poziţiei inculpatului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite şi, pe de altă parte, noile declaraţii să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză, ceea ce în speţă nu se constată.
Totodată, corespunzător acestei din urmă cerinţe, instanţa de judecată este obligată a examina întreg probatoriul administrat şi a reţine, motivat, doar acele probe care se coroborează între ele şi care au aptitudinea de a impune concluzia că exprimă cert adevărul.
Or, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, rezultă că fapta de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului C.V. este pe deplin dovedită.
Vinovăţia acestuia este dovedită prin procesul-verbal de consemnare a denunţului oral, precum şi declaraţiilor denunţătorului C.J., cu privire la discuţia purtată cu acest inculpat în vederea recuperării actelor societăţilor comerciale ridicate de organele de poliţie.
Din aceleaşi declaraţii rezultă şi împrejurarea luării legăturii cu inculpatul P.R., în vederea renegocierii sumei cerute pentru restituirea documentelor financiar-contabile.
Stabilirea unui preţ, discutat de cei trei, rezultă şi din redarea convorbirii din 17 iulie 2002, a convorbirilor prin care se pregătea întâlnirea de la restaurantul B. în vederea predării listei cu societăţile comerciale care solicitau, în condiţiile menţionate, restituirea documentelor financiar-contabile, precum şi din procesele-verbale de confruntare.
Din aceleaşi probe, rezultă calitatea de intermediar a inculpatului P.R.F. care a acţionat în modul descris, ajutând efectiv la pretinderea şi primirea unei sume de bani pentru restituirea actelor societăţilor comerciale şi nu primind banii lăsând a se înţelege că ar avea influenţă asupra inculpatului C.V., aşa încât în mod greşit instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei.
Pe de altă parte, declaraţiile martorilor şi analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunţătorului cu cele aflate în sacul desigilat, confirmă cert sustragerea documentelor financiar-contabile ridicate cu ocazia verificării a două apartamente aparţinând unor cetăţeni chinezi şi depozitate, după verificare, într-o cameră din sediul organului de poliţie.
Ca atare, soluţiile de achitare a inculpaţilor menţionaţi, pentru infracţiunile de luare de mită, complicitate la luare de mită şi sustragere de înscrisuri nu sunt susţinute de materialul probator administrat în cauză, hotărârea criticată fiind casabilă sub aspectul cazurilor invocate de procuror.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va respinge excepţia de inadmisibilitate a recursului, va casa hotărârea criticată, cu excepţia dispoziţiei de achitare a inculpatului M.N.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., pe care o va menţine.
Rejudecând cauza, Curtea apreciază că pedepsele principale de 3 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi de un an şi 6 luni, pentru infracţiunea de sustragere de înscrisuri, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu referire la prima infracţiune, constituie o replică socială adecvată pericolului social concret al faptelor săvârşite de inculpatul C.V., just proporţionalizate în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), apte a îndeplini scopul şi funcţiile acesteia prevăzute de art. 52 din acelaşi cod, sens în care îl va condamna pe acest inculpat, potrivit dispozitivului.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., va dispune ca inculpatul menţionat să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Inculpatul P.R.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1), cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 C. pen.
Instanţa apreciază că împrejurările reţinute în favoarea acestui inculpat, prin actul de sesizare a instanţei, configurează un pericol social concret al infracţiunii mai redus decât cel ilustrat de minimul normei incriminatoare. Ca atare, vor fi reţinute în favoarea acestuia circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi în baza textului menţionat va aplica acestuia, conform dispozitivului, o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Va face aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), cu referire la ambii inculpaţi.
Totodată, în raport de vinovăţia cert stabilită de probatoriul administrat şi corespunzător dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), va aplica inculpatului M.N.C. o pedeapsă de un an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.
Ţinând cont de persoana inculpatului, pedeapsa aplicată şi lipsa unei condamnări anterioare, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 861 C. pen. şi, în consecinţă, dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe termenul de încercare şi cu supunerea acestuia măsurilor de supraveghere, conform dispozitivului.
În baza art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia invocată de inculpaţi privind inadmisibilitatea recursului declarat de parchet.
Admite recursul declarat de parchet împotriva sentinţei penale nr. 11 din 18 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpaţii inspector principal C.V., inspector P.R.F. şi inspector M.N.C.
Casează sentinţa atacată cu excepţia dispoziţiei de achitare a inculpatului M.N.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., dispoziţie pe care o menţine.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 condamnă pe inculpatul C.V. la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., îl condamnă pe acelaşi inculpat la un an şi 6 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Face aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Constată că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 2 august 2002 – 18 august 2003 şi deduce această perioadă din pedeapsa principală rezultantă.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 C. pen., condamnă pe inculpatul P.R.F. la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64lit. a), b) şi c) C. pen.
Face aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Constată că inculpatul a fost arestat preventiv de la 23 iulie 2002 până la punerea sa efectivă în libertate, potrivit sentinţei nr. 175 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial.
În baza art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., condamnă pe inculpatul M.N.C. la un an şi 4 luni închisoare.
Conform art. 861 C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni conform art. 862 C. pen.
Conform art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte trimestrial, în prima zi lucrătoare a etapei, la Poliţia sector 2 Bucureşti;
b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Potrivit art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea dispoziţiilor art. 864 C. pen.
Obligă pe inculpaţii C.V. şi P.R.F. la câte 10.000.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat şi pe inculpatul M.N.C. la 6.000.000 lei, cu acelaşi titlu.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3400/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3420/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs → |
|---|
