ICCJ. Decizia nr. 390/2004. Penal. Art.208, 209, 217 alin.3 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 390/2004
Dosar nr. 3073/2003
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 224 din 12 noiembrie 2002, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul M.L. la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (faptă comisă în perioada anilor 1998 – 1999) prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 217 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., acelaşi inculpat a mai fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de distrugere.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 3 ani închisoare.
S-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii au fost comise de inculpat în termenul de încercare al graţierii condiţionate, stabilit pentru pedeapsa anterioară de un an şi 2 luni închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 1719 din 19 noiembrie 1996, pentru infracţiunea prevăzută de art. 221 C. pen. şi în termenul de încercare a suspendării sub supraveghere pentru celelalte pedepse aplicate inculpatului prin aceiaşi sentinţă.
S-a dispus revocarea graţierii condiţionate, pentru pedeapsa de un an şi 2 luni închisoare şi, de asemenea, revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere, pentru pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 1719 din 18 noiembrie 1996 a Judecătoriei Buzău, stabilindu-se ca după alăturarea pedepsei revocate, aceleia rezultante în cauza dedusă judecăţii de 3 ani închisoare, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a computat durata arestării preventive şi s-a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile a fost acoperit.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în anii 1998 - 1999, inculpatul s-a deplasat în timpul zilei în mai multe rânduri, la Staţia de pompare de pe canalul de irigaţii Pietroasele de unde a sustras cadrele a patru tablouri automatizate, un şasiu pompă, 6 plase sudate şi 3 stâlpi din beton în valoare totală de 6.643.224 lei.
Apelul declarat de inculpat a fost admis de către Curtea de Apel Ploieşti, care prin Decizia nr. 199 din 16 aprilie 2003, după ce a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în cea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), l-a condamnat pe inculpat la un an închisoare (fapta comisă în perioada anului1995).
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată condiţionat această pedeapsă atrăgând atenţia inculpatului asupra art. 7 din acelaşi act normativ.
A înlăturat măsura revocării graţierii şi suspendării sub supraveghere pentru pedepsele de un an şi 2 luni închisoare şi respectiv un an şi 4 luni închisoare, aplicate prin sentinţa nr. 1719 din 18 noiembrie 1996.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece fapta nu există.
Au fost înlăturate art. 33, art. 34, art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei instanţei de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs.
Ministerul Public a criticat Decizia, susţinând că în mod greşit a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 C. pen., întrucât instanţa a omis să constate că în speţă este în discuţie distrugerea adică aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei instalaţii (staţie de pompare) prin sustrageri repetate de componente desprinse din aceasta.
În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a menţionat că deşi în dosarul de urmărire penală sunt declaraţiile unor martori din care rezultă că l-au văzut pe inculpat sustrăgând bunuri de la staţia de pompare, care au fost găsite la domiciliul lui, totuşi instanţa a reţinut pe baza depoziţiilor unor altor martori ascultaţi cu ocazia soluţionării apelului, că acele bunuri au fost aduse acasă la el fără ştirea lui de către alte persoane.
Totodată, s-a mai susţinut că în rechizitoriu s-a reţinut că dezmembrările şi sustragerile respective au fost efectuate în perioada 1995 – 1998, din adresa părţii civile rezultă că faptele au fost comise, în jurul datei de 8 februarie 1999, şi nu în anul 1995, iar martorii ascultaţi cu ocazia efectuării anchetei au menţionat perioada 1998 - 1999.
Reţinând că inculpatul a săvârşit faptele în anul 1995, a fost posibilă înlăturarea stării de recidivă şi a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Reţinând ca dată de comitere a infracţiunilor anul 1995, instanţa trebuia să constate intervenirea prescripţiei răspunderii penale, deoarece pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) lege, prevede pedeapsa închisorii de până la 2 ani, astfel încât erau îndeplinite termenele prevăzute de art. 122 lit. d) şi alin. ultim C. pen., încă din anul 2000.
Pentru aceste motive, procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Recursul este fondat, dar pentru un alt motiv decât cele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Analizând hotărârile pronunţate se constată că probele administrate în cauză, în special la ancheta penală, dar şi în faţa primei instanţe, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi de către instanţa de apel sunt contradictorii.
Astfel, chiar din adresele părţii civile înaintate la ancheta penală, cât şi la prima instanţă, rezultă că din respectiva staţie de pompare, în dese rânduri au fost sustrase piese, împrejurare confirmată şi de către martorii ascultaţi.
Unul din aceştia (P.A.) a relatat că staţia de pompare nu mai funcţiona din anul 1992 şi înainte cu un an sau doi de anul 1999, nu mai era nimic în ea, fapt susţinut şi de un alt martor.
Din declaraţiile martorilor ascultaţi la ancheta penală, rezultă că la diverse intervale de timp, în perioada 1992 – 1999 autori necunoscuţi au sustras componente ale staţiei, care la sfârşitul anului 1998 şi începutul anului 1999 a fost reabilitată, aşa după cum a susţinut partea civilă.
Cercetările în prezenta cauză au pornit în urma unei sesizări a părţii civile în care s-a arătat că la data de 8 februarie 1999 din staţia respectivă s-au sustras mai multe bunuri, iar lucrătorii de poliţie au identificat, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la inculpat, bunurile menţionate în rechizitoriu, despre care acesta a afirmat că au fost aduse acasă la el în anul 1995 de către alte persoane.
Din probele administrate reiese că bunurile găsite la inculpat şi menţionate în rechizitoriu erau într-o avansată stare de degradare, fiind foarte vechi, astfel încât ele nu ar fi putut proveni din fapta comisă la data de 9 februarie 1991, cum pretinde partea civilă, când staţia de pompare fusese reabilitată şi toate echipamentele funcţionau.
Neconcordanţe apar şi în susţinerile părţii civile, în sensul că se susţine că au fost furate unele componente electrice ale staţiei de pompare, care nu au fost găsite la domiciliul inculpatului, ci acasă la o altă persoană, în timp ce, aceeaşi parte civilă a menţionat că la data de 1 februarie 1999 staţia era reabilitată complet, urmând să fie dată în funcţiune odată cu începerea campaniei de irigat.
Contrar celor de mai sus într-o altă adresă se precizează că bunurile sustrase aveau un grad de uzură de 50%.
Mai mult, într-un alt act, partea civilă a menţionat că staţia de pompare nu fusese utilată cu toate echipamentele, nu avusese loc reabilitatea ei, iar la data menţionată în procesul-verbal de sesizare a poliţiei a existat doar bunurile găsite la domiciliul inculpatului M.L.
Faţă de cele menţionate, este evident că soluţiile au fost pronunţate pe baza unor probe contradictorii, instanţele nestabilind o certă situaţie de fapt.
În acest sens este de menţionat că data comiterii faptei, nu a fost stabilită cu certitudine, împrejurare care are consecinţe juridice în ce priveşte existenţa vinovăţiei.
De asemenea, nu a fost precizat dacă inculpatul este autorul sustragerilor sau bunurile au fost aduse la domiciliul său de către alte persoane ceea ce are importanţă sub aspectul juridic a faptei.
Totodată, este necesar să se stabilească, ce anume bunuri au fost sustrase, având în vedere cele care au fost găsite la domiciliul inculpatului şi susţinerile părţii civile.
În sfârşit, instanţele nu au stabilit cu certitudine dacă materialele sustrase erau funcţionabile sau aveau un grad avansat de uzură, având în vedere probele administrate în cauză, care sunt contradictorii şi sub acest aspect.
Existând aceste contradicţii este evident că hotărârile pronunţate nu sunt temeinice, motiv pentru care recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, urmează să fie admis, casate hotărârile şi trimisă cauza la prima instanţă, pentru rejudecare, în vederea elucidării contradicţiilor existente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, împotriva deciziei nr. 189 din 16 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul M.L.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 224 din 12 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău şi trimite cauza pentru rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Buzău.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3893/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3912/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs → |
|---|
