ICCJ. Decizia nr. 4225/2004. Penal. Art.200 alin.2;3 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4225/2004
Dosar nr. 4319/2004
Şedinţa publică din 23 august 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 3815 din 2 iulie 2002, Judecătoria Iaşi, rejudecând în fond după casare, l-a condamnat pe inculpatul D.C. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 200 alin. (1) şi (4) C. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen.
În condiţiile art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 29 august 1999 la 29 septembrie 1999.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., s-a constatat că partea vătămată C.C.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 189 – art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat şi a onorariului pentru apărătorul desemnat din oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Iaşi a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul D.C. locuieşte în comuna Popeşti, jud. Iaşi şi în seara zilei de 28 august 1999 s-a deplasat în municipiul Iaşi pentru a vizita o prietenă.
În Gara Iaşi, inculpatul a consumat băuturi alcoolice la un bar, iar în jurul orelor 3,10, în stare de ebrietate, a urcat în trenul nr. 6481 (care circula pe ruta Iaşi-Botoşani), pentru a se odihni. Într-un compartiment din ultimul vagon al trenului inculpatul l-a observat pe minorul C.C.M., în vârstă de 15 ani.
Inculpatul a intrat în compartiment, s-a aşezat lângă minor şi i-a propus să întreţină relaţii sexuale, partea vătămată nefiind de acord.
Inculpatul nu a renunţat, ci l-a ameninţat pe minor, i-a descheiat nasturii de la pantaloni şi a întreţinut cu acesta acte de perversiune sexuală.
Martorii P.V. şi B.C.V., care se aflau în compartimentul vecin, au auzit discuţia dintre inculpat şi partea vătămată, astfel că au intervenit, ceea ce l-a determinat pe inculpat să părăsească grăbit, compartimentul.
Partea vătămată le-a relatat celor doi martori ce i s-a întâmplat, apoi a sesizat organele de poliţie.
Pe baza semnalmentelor prezentate de partea vătămată şi martori, inculpatul a fost identificat în zona Gării de Nord şi condus la Postul de Poliţie TF Iaşi, pentru cercetări.
Audiat fiind, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a recunoscut fapta săvârşită, declaraţiile sale fiind confirmate de plângerea şi declaraţia părţii vătămate şi declaraţiile martorilor.
În drept, fapta inculpatului D.C. care, la data de 28 august 1999 în loc public, prin constrângere, a supus-o pe partea vătămată C.C.M., minor în vârstă de 15 ani, la acte de perversiune sexuală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „perversiuni sexuale", prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 201 alin. (1) şi (4) C. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002.
Reţinând vinovăţia inculpatului, instanţa a dispus condamnarea acestuia.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la limitele de pedeapsă fixate de textul de incriminare, împrejurările în care a fost comisă fapta, gradul de pericol social concret al acesteia, precum şi persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale şi care a adoptat o poziţie sinceră pe parcursul procesului penal.
Instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen. şi i-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.C., care a criticat-o pentru netemeinicie sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate.
Examinând lucrările dosarului, Tribunalul Iaşi prin Decizia penală nr. 216 din 13 februarie 2003, a respins, ca nefondat, apelul, considerând că, instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probelor dosarului şi a faptului că infracţiunea de „perversiuni sexuale", prevăzută şi pedepsită de art. 201 C. pen., constituie nu numai una din cele mai josnice forme de parazitism social, ci demonstrează şi un mod de viaţă profund imoral al făptuitorului ce-şi vădeşte periculozitatea socială prin consecinţele negative pe care le are atât asupra victimei, cât şi asupra societăţii în general.
În raport de toate aceste considerente, s-a reţinut că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat evidenţiază un grad concret de pericol social, care a fost evaluat în mod corect de instanţa de fond, în procesul de individualizare a pedepsei.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că scopul pedepsei nu ar putea fi atins fără executarea acesteia.
În termenul prevăzut de art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile au fost recurate de inculpat şi criticate pentru nelegalitate, prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., vizând încadrarea juridică a faptei.
Inculpatul a susţinut că, în mod nelegal instanţa a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea de perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. (1) şi (4) C. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002 şi a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de perversiune sexuală în forma simplă prevăzută de art. 201 alin. (1) C. pen.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 1008 din 28 octombrie 2003, a admis recursul declarat de inculpatul D.C., a casat Decizia penală nr. 216 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa penală nr. 3815 din 2 iulie 2002 a Judecătoriei Iaşi şi în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen.
A stabilit totodată să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare în sumă de 500.000 lei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că recursul inculpatului este fondat, dar nu pentru motivul invocat de acesta, ci prin prisma cazului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., luat în considerare din oficiu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Curtea a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta la data de 28 august 1999, în dauna părţii vătămate care este născută la 19 ianuarie 1984, astfel că la data săvârşirii faptei, partea vătămată era minoră şi avea vârsta de 15 ani şi 7 luni.
În raport de dispoziţiile incriminatorii în vigoare la data săvârşirii faptei s-a reţinut că acţiunea ilicită a inculpatului se circumscrie dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriul întocmit la 9 septembrie 1999. Pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond, până la pronunţarea sentinţei penale nr. 3815 din 2 iulie 2002, a fost adoptată OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002, act normativ prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 200 C. pen.
Prin art. II din ordonanţă, s-a stipulat că faptelor prevăzute de art. 200 C. pen., aflate în curs de judecată, dacă sunt prevăzute în alte texte C. pen., sau în alte legi speciale, li se aplică acele texte.
Curtea de Apel Iaşi a mai reţinut că, prin Decizia nr. 303 din 8 noiembrie 2001, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. II alin. (1) şi (2) din OUG nr. 89/2001, reţinându-se că aceste dispoziţii contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Faţă de Decizia Curţii Constituţionale care este definitivă şi obligatorie, Curtea de Apel Iaşi a constatat că dispoziţiile art. 200 C. pen., au fost abrogate, iar instanţele anterioare au pronunţat hotărâri nelegale, dispunând condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală la data judecării cauzei.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a fost admis recursul inculpatului şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul.
Împotriva deciziei penale nr. 1008 din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi a promovat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 6 teza I C. proc. pen., considerând că hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea legii, în sensul că în mod greşit a fost achitat inculpatul D.C., pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală, în realitate însă, existând elementele necesare incriminării, rezultate din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor legale incidente care demonstrează că infracţiunea de perversiune sexuală nu a fost dezincriminată prin legea nouă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs în anulare invocate, cât şi din oficiu hotărârile sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în art. 410 C. proc. pen., constată următoarele:
Potrivit art. 200 alin. (2) aşa cum era prevăzut C. pen., fapta majorului de a avea relaţii sexuale cu un minor de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, iar alin. (3) din acelaşi cod, stipula că relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex, în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
De asemenea, iniţial, art. 201 alin. (2) C. pen., prevedea că, în privinţa actelor de perversiune sexuală, dispoziţiile art. 200 alin. (2) – (5) C. pen., se aplică în mod corespunzător.
Pe de altă parte, potrivit art. 201 alin. (4) C. pen., introdus prin OUG nr. 89/2001, actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima liber voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit art. 1 pct. 3 din OUG nr. 89/2001, pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii C. pen., referitoare la viaţa sexuală, aprobată din Legea nr. 61/2002, infracţiunea prevăzută de art. 200 a fost abrogată (respectiv, infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex).
De asemenea, prin acelaşi act normativ a fost modificată şi infracţiunea prevăzută de art. 201 C. pen. (respectiv, infracţiunea de perversiune sexuală).
În articolul II din aceeaşi ordonanţă, s-a stipulat că faptelor prevăzute de art. 200 alin. (2) – (4) C. pen., aflate în curs de urmărire penală sau de judecată, dacă sunt prevăzute în alte texte C. pen., sau din legi speciale, li se aplică aceste texte. Prin Decizia nr. 303 din 8 noiembrie 2001, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. II alin. (1) şi (2) din OUG nr. 89/2001, constatând că aceste prevederi contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Înalta Curte constată că, la data săvârşirii, fapta inculpatului care, prin constrângere a supus-o pe partea vătămată, minor în vârstă de 15 ani, la acte de perversiune sexuală care au produs scandal public, s-ar fi încadrat în dispoziţiile art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen. şi nicidecum doar în dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen.
Prin OUG nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002, art. 201 C. pen., a fost modificat, în sensul că actele de perversiune sexuală cu o persoană aflată în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere, incriminate prin vechea reglementare de dispoziţiile art. 201 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., sunt în prezent incriminate de dispoziţiile art. 201 alin. (4) C. pen.
Ca atare, infracţiunea de perversiune sexuală nu a fost dezincriminată, conţinutul constitutiv al acesteia regăsindu-se în dispoziţiile art. 201 alin. (4) C. pen.
Aşadar, faptele de perversiune sexuală constituie în continuare infracţiuni, chiar dacă au o altă încadrare juridică.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia penală nr. 303 din 8 noiembrie 2001, privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (2) din OUG nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii C. pen., referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală.
În cauză, se pune problema aplicării principiilor privitoare la succesiunea legilor penale, consacrate în art. 10 – art. 16 C. pen.
Potrivit art. 12 alin. (1) C. pen., „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă."
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), care consacră principiul extraactivităţii legii penale mai favorabile „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă".
În raport de toate aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că infracţiunea dedusă judecăţii, săvârşită sub legea veche, este prevăzută şi de legea nouă, respectiv, de art. 201 alin. (4) C. pen., introdus prin OUG nr. 89/2001, nefiind dezincriminată, iar prin aplicarea noii dispoziţii legale nu se creează o situaţie mai grea inculpatului, fapta fiind pedepsită, ca şi sub legea veche, cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, prin aceasta necontravenindu-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1008 din 23 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul D.C.
Va casa Decizia penală sus-menţionată şi va menţine Decizia penală nr. 216 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa penală nr. 3815 din 2 iulie 2002 a Judecătoriei Iaşi, ca fiind legale şi temeinice.
Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului D.C. perioada executată de acesta, de la 24 august 1999 până la 8 octombrie 1999.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1008 din 23 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul D.C.
Casează Decizia penală nr. 1008 din 23 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi şi menţine Decizia penală nr. 216 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa penală nr. 3815 din 2 iulie 2002 a Judecătoriei Iaşi, ca fiind legale şi temeinice.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului D.C. perioada executată de la 24 august 1999 până la 8 octombrie 1999.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 august 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4175/2004. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4244/2004. Penal. L 284/1947. Recurs în anulare → |
|---|
