ICCJ. Decizia nr. 5567/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5567/2004
Dosar nr. 2590/2004
Şedinţa publică din 28 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 139 din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj a condamnat pe inculpaţii:
- O.I.R.C. la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 243/2000, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi e) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 97 din 14 martie 2002, a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată, inculpatul urmând să execute 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost menţinută starea de arest şi s-a dedus, din pedeapsă, durata arestării preventive, de la 21 iunie 2003 la zi.
- S.I. la 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen. şi la 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost menţinută starea de arest şi s-a dedus, din pedeapsă durata arestării preventive, de la 23 iunie 2003, la zi.
- P.V. la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din aceeaşi lege şi a art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. şi alin. ultim C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate acestui inculpat, pe un termen de încercare de 5 ani.
În temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea cantităţii de 943,8 gr. heroină aflată la Camera de corpuri delicte a I.G.P.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
În luna iunie 2003, în urma unor informaţii obţinute anterior de poliţiştii din cadrul Centrului zonal de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a autorizat infiltrarea unui agent acoperit, cu numele de cod L., pentru descoperirea şi identificarea persoanelor ce se ocupă cu traficul ilicit de droguri.
Ulterior, prin intermediul agentului acoperit şi, în urma cercetărilor efectuate, s-a reţinut că inculpatul S.I., în baza unei înţelegeri prealabile, i-a furnizat inculpatului O.I.R.C., droguri de mare risc, pentru a fi oferite spre vânzare, iar inculpatul P.V. a intermediat vânzarea-cumpărarea de droguri.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 132 din 21 aprilie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpaţi.
Totodată, a menţinut starea de arest a acestora şi a dedus, din pedepsele aplicate, durata arestării preventive.
Prin recursurile declarate, inculpaţii au solicitat, în principal, casarea hotărârilor şi achitarea, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond ori la procuror, invocând următoarele:
- cercetarea penală a fost începută şi s-a desfăşurat abuziv şi tendenţios, cu încălcarea dispoziţiilor legale (urmărirea şi înregistrarea convorbirilor telefonice s-a realizat fără să existe autorizarea necesară, iar investigatorul acoperit a fost, în realitate, un instigator);
- probele în cursul cercetărilor penale au fost obţinute nelegal şi, deci, ele trebuie înlăturate;
- O.I.R.C. a fost atras, în mod premeditat, într-o cursă, de către investigatorul sub acoperire, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen.;
- amestecul transportat de O.I.R.C. a fost pus în autoturismul inculpatului P.V., în realitate, de către organele de poliţie;
- raportul preliminar de expertiză care reţine prezenţa heroinei în amestecul transportat este lovit de nulitate, deoarece nu poartă ştampila expertului, iar raportul definitiv de expertiză este, de asemenea, nul, pentru că se întemeiază pe concluziile raportului preliminar şi reproduce concluziile acestuia (este inexplicabil cum a fost posibilă înaintarea, în aceeaşi zi, a probelor la laboratorul de expertize criminalistice Bucureşti; efectuarea în aceeaşi zi a analizelor chimice şi întocmirea, în aceeaşi zi, a raportului preliminar);
- este nejustificată şi nelegală respingerea cererii de efectuare a unei expertize, cu respectarea legii, în faza cercetării judecătoreşti, prin invocarea unor considerente administrative;
- abuzul organelor de urmărire penală s-a extins şi asupra fazei cercetării judecătoreşti, prin îndemnarea martorilor de a nu se prezenta, în urma citării lor la instanţă;
- hotărârea de condamnare a fost pronunţată numai pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale (greşit interpretate), încălcându-se principiile publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii;
- respingerea nejustificată a probelor solicitate în apărare, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii;
- participaţia inculpatului S.I., căruia nu i s-a asigurat interpret, deşi se ştia că nu înţelege terminologia juridică în limba română, a fost reţinută numai pe baza declaraţiei inculpatului O.I.R.C., dată la urmărirea penală, care a fost retractată, la instanţă, de către acesta;
- este necesară efectuarea cercetării judecătoreşti şi completarea probelor (prin identificarea şi ascultarea numitului N., efectuarea unei expertize asupra conţinutului substanţei predată de inculpatul O.I.R.C. agentului L., depunerea la dosar a înregistrărilor telefonice).
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia acestui text de lege, rezultă, aşadar, că probele strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitor, drept temei de sesizare a instanţei, trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu în şedinţă publică în conformitate cu dispoziţiile art. 289 şi art. 290 C. proc. pen.
Numai după verificarea acestor probe, inclusiv privitor la legalitatea obţinerii lor în condiţiile arătate cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, ori oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi pe această bază, să pronunţe soluţia ca unicul rezultat impus de probe.
Or, în cauză, deşi inculpaţii recurenţi au negat constant faptele şi vinovăţia şi au invocat nelegalitatea probelor obţinute în faza de urmărire penală, solicitând verificarea constatărilor făcute de organele de poliţie printr-o expertiză, prin audierea unor martori, şi prin alte probe solicitate oral şi în scris, instanţa în mod nejustificat după ce a încuviinţat unele dintre probe, a revenit apoi asupra lor, iar pe altele le-a respins.
Procedând în acest mod, instanţa lipsită de rol activ a pronunţat hotărârea de condamnare numai pe baza unei cercetări judecătoreşti superficiale, care s-a rezumat la audierea martorilor H.M., C.A. şi B.P., prin ale căror declaraţii nu s-a ajuns la stabilirea certă a adevărului şi care nu oferă suportul probator necesar pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.
Aşa fiind, se impune casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru reluarea şi completarea probaţiunii prin administrarea probelor cerute de inculpaţi şi de către procuror şi a celor încuviinţate de instanţă, în cursul cercetării judecătoreşti şi asupra cărora instanţa a revenit, în mod nejustificat prin încheierea din 24 februarie 2004.
În cazul martorilor care au fost ascultaţi la urmărirea penală, dacă va fi imposibilă aducerea lor la instanţă, se va proceda conform prevederilor art. 327 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru aflarea adevărului, instanţa urmează, desigur, să administreze orice alte probe necesare aflării adevărului şi pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.
Curtea, consideră că în raport de natura infracţiunilor imputate inculpaţilor şi de complexitatea probaţiunii care urmează a fi efectuată, în scopul asigurării unei bune desfăşurări a cercetării judecătoreşti, în condiţii care să nu fie periclitată aflarea adevărului, este necesară menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii O.I.R.C., S.I. şi P.V. împotriva deciziei nr. 132 din 21 aprilie 2004 a Curţii de Apel Cluj.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 139 din 27 februarie 2004 a Tribunalului Cluj şi trimite cauza pentru rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Cluj.
Menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor O.I.R.C. şi S.I.
Onorariul apărătorului din oficiu care l-a asistat pe inculpatul P.V. în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5565/2004. Penal. Art.197 alin.3 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5572/2004. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
