ICCJ. Decizia nr. 819/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 819/2004
Dosar nr. 2056/2003
Şedinţa publică din 11 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 626 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Dolj, a pronunţat în dosarul nr. 4400/2002, condamnarea inculpaţilor:
1. G.V.M. la un an închisoare, în baza art. 208 şi art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
2. P.G. la un an închisoare, în baza art. 208, şi art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. şi
3. D.ŞT. la un an închisoare în baza art. 26, raportat la art. 208 şi art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
Faţă de toţi inculpaţii s-a făcut aplicaţia pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a constatat recuperat prejudiciul evaluat la suma de 9.465.000 lei, cauzat părţii civile SC E. SA Vârforul de Jos, judeţul Dolj.
Inculpaţii au fost obligaţi la câte 500.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a stabilit în fapt că în seara zilei de 20 iulie 2000, inculpaţii P.G. şi G.V.M., s-au deplasat cu autoturismul proprietatea inculpatului D.Şt., la Ferma pomicolă aparţinând de SC E. SA Vârforul de Jos, cu scopul de a sustrage cablu din aluminiu, de la reţeaua electrică.
La locul faptei, folosind un foarfece tip „gură de lup", inculpaţii P.G. şi G.V.M. au tăiat şi sustras 10 fire de aluminiu (700 metri), de la reţeaua electrică, pe care le-au transportat în municipiul Craiova cu autoturismul inculpatului D.Şt., care îi şi ajutase la încărcarea bunurilor sustrase.
Ajunşi în comuna Bucovăţ, judeţul Dolj, organele Poliţiei rutiere au oprit în trafic, autoturismul condus de inculpatul D.Şt. pentru control, ocazie cu care au găsit în interior cele 10 fire aluminiu sustrase şi foarfeca tip „gură de lup", bunurile sustrase fiind reţinute şi restituite unităţii păgubite, astfel că prejudiciul evaluat la suma de 9.465.000 lei a fost recuperat.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii G.V.M., P.G. şi D.Şt., toţi criticând sentinţa ca fiind netemeinică sub aspectul tratamentului sancţionator, întrucât modalitatea aleasă de către instanţă pentru executarea pedepselor aplicate, prin privare de libertate, este prea severă, faţă de împrejurările că inculpaţii sunt lipsiţi de antecedente penale, întreţinători de familie, unii având şi copii minori, faţă de care, s-a solicitat să se dispună desfiinţarea sentinţei şi suspendarea condiţionată a executării pedepselor, în conformitate cu art. 81 C. pen.
Prin apelul inculpatului P.G., s-a invocat şi un motiv de nelegalitate, constând în aceea că, prima instanţă a încadrat greşit fapta în alin. (2) de sub art. 209 C. pen., deşi criteriile reţinute sunt prevăzute în alin. (1) de sub acelaşi articol, considerent pentru care s-a solicitat ca desfiinţând sentinţa, fapta să fie corect încadrată şi întrucât în această situaţie, pedeapsa ar putea fi graţiabilă, s-a mai solicitat să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea art. 4 alin. (2) pct. A. 12 din Legea nr. 543/2002, privind exceptarea de la graţiere a infracţiunii de furt calificat.
Examinând criticile invocate, instanţa de apel a constatat că, prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt corectă şi concordantă cu probatoriile administrate, încadrând just fapta şi aplicând inculpaţilor pedepse, în cuantumuri determinate de efectele circumstanţelor atenuante recunoscute.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor s-a apreciat că deşi instanţa fondului a făcut aplicaţiunea alin. (2) al art. 209 C. pen., criteriile de calificare a faptei în concret au fost cele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol, fiind vorba deci de o eroare materială evidentă care nu afectează corectitudinea soluţiei date de instanţă şi nu este de natură să conducă la desfiinţarea hotărârii.
În ce priveşte solicitarea de a se sesiza Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) pct. A. 12 din Legea nr. 543/2002 s-a argumentat, în sensul că această cerere nu poate fi promovată deoarece actul normativ în discuţie a fost deja cenzurat prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003 a Curţii Constituţionale.
Cu privire la pedepsele aplicate inculpaţilor G.V.M. şi P.G. s-a reţinut că au fost corect individualizate astfel că nu s-a justificat redozarea lor şi nici schimbarea modalităţii de executare, însă în ceea ce-l priveşte pe inculpatul apelant D.Şt., instanţa de control judiciar a considerat că în raport de participarea mai redusă a acestuia la comiterea infracţiunii, în calitatea sa de complice şi nu de autor şi de circumstanţele sale personale favorabile se impune schimbarea modalităţii de executare a pedepsei de un an închisoare la care a fost condamnat, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Ca urmare, instanţa de apel a admis apelul inculpatului D.Şt. pentru care, în baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei de un an închisoare pe durata termenului de încercare de 3 ani şi a respins, pentru considerentele arătate, ca nefondate recursurile inculpaţilor G.V.M. şi P.G.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de inculpaţii G.V.M. şi P.G. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul încadrării juridice a faptei şi individualizarea pedepselor aplicate, considerate greşite de recurenţi.
Se susţine de către inculpaţi, ca un motiv comun de casare, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că încadrarea juridică a faptei pe care au săvârşit-o este cea prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) C. pen., când în realitate este cea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., iar instanţa de apel deşi a constatat nelegalitatea nu a dispus schimbarea încadrării juridice apreciind că este vorba de o eroare.
Ambii inculpaţi au solicitat schimbarea încadrării juridice, în sensul arătat, iar cu privire la pedepsele aplicate suspendarea condiţionată a executării acestora potrivit art. 81 C. pen.
Un motiv separat de recurs a invocat inculpatul P.G. care prin apărătorul său ales, învederând că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la o cerere pe care a formulat-o, respectiv sesizarea Curţii Constituţionale pentru judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 543/2002, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în ceea ce-l priveşte.
Această cerere a fost formulată ca o cerere subsidiară, iar apărătorul inculpatului a precizat că în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu susţine cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate în parte, numai în ceea ce priveşte calificarea juridică a faptelor comise de recurenţi.
Verificând dispozitivul actului de inculpare se constată că prima instanţă a fost investită cu judecarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i), alin. (3) lit. c) C. pen., iar instanţa în raport de dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi având în vedere data săvârşirii faptei şi modificările aduse Codului penal a constatat că faptelor comise nu le sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) lit. c) al art. 209 C. pen., astfel că în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică înlăturând aplicarea dispoziţiilor alin. (3) lit. c) al articolului menţionat.
Sub acest aspect soluţia adoptată de instanţă este corectă, susţinută fiind de argumentele juridice invocate, însă aceeaşi instanţă a omis să observe că în mod greşit s-a reţinut la încadrarea juridică a faptelor, în rechizitoriu, alin. (2) lit. a), g) şi i) al art. 209 C. pen., când în realitate, în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit. a), g) şi i) al acestui text.
Instanţa de fond a preluat greşeala actului de inculpare dispunând condamnarea inculpaţilor în temeiul art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) C. pen., iar instanţa de apel, sesizată de altfel cu privire la acest motiv de casare, a considerat în mod nelegal că este vorba de o eroare materială, astfel că nu a casat hotărârea primei instanţe sub acest aspect.
În realitate critica invocată în apel şi reiterată în recurs este întemeiată, vizează motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., astfel încât Curtea va admite recursurile declarate de inculpaţi, va casa ambele hotărâri pronunţate pe care le va reforma în aceste limite.
Cât priveşte pedepsele aplicate inculpaţilor, Curtea constată că la individualizarea acestora instanţele au ţinut seama de dispoziţiile de principiu ale art. 52 C. pen. şi criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în care sens s-au avut în vedere gradul de pericol social concret, împrejurările în care s-au comis faptele, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, în favoarea cărora au reţinut circumstanţe atenuante având drept consecinţă reducerea sub minim a pedepselor.
Pedepsele de câte un an închisoare aplicate cu executare în regim de detenţie sunt în măsură să satisfacă cerinţele art. 52 C. pen., astfel că acordarea unei eficienţe mai mari circumstanţelor atenuante sau suspendarea condiţionată a executării pedepselor nu se justifică.
Referitor la critica formulată într-o cerere subsidiară a recurentului P.G., în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale, este de observat că în considerentele deciziei pronunţată la 17 aprilie 2003 când de altfel au avut loc şi dezbaterile cu ocazia cărora inculpatul prin apărător a invocat excepţia de neconstituţionalitate, instanţa de control judiciar a analizat cererea formulată şi s-a pronunţat cu privire la aceasta argumentându-şi opinia.
Aşa fiind, susţinerea recurentului P.G. nu este reală, instanţa de apel răspunzând cererii formulate de inculpat.
Cum în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recurentul a precizat că nu înţelege să solicite sesizarea Curţii Constituţionale, Curtea nu are a se preocupa şi de acest aspect, limitându-se doar a observa că printr-o decizie anterioară instanţa constituţională şi-a exprimat opinia cu privire la constituţionalitatea normelor respective.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursurile declarate, va casa hotărârile pronunţate numai sub aspectul încadrării juridice a faptelor pe care o va modifica în sensul arătat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii G.V.M. şi P.G. împotriva deciziei penale nr. 179 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 626 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Dolj, cu privire la încadrarea juridică dată faptelor.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpaţii G.V.M. şi P.G. din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpaţi la câte un an închisoare.
Face aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru ambii inculpaţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului G.V.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 814/2004. Penal. Art,2o rap.la art.174, 175... | ICCJ. Decizia nr. 82/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
