ICCJ. Decizia nr. 1809/2005. Penal. Legea nr.78/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1809/2005
Dosar nr. 2371/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, din 7 august 2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor C.P.N. şi I.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu referite la art. 254 alin. (1) C. pen., reţinându-se că la data de 27 iunie 2002, cei doi inculpaţi, angajaţi la S.G.T. Giurgiu – A.N.D. Bucureşti, în calitate de controlori de trafic, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au pretins şi primit de la G.M. prin intermediul numitului C.G., suma de 230 dolari S.U.A., pentru a permite autovehiculului condus de acesta să părăsească Vama Giurgiu, fără a fi cântărit, deşi greutatea acestuia depăşea limita admisă.
În urma cercetării judecătoreşti efectuată de către Tribunalul Giurgiu şi în raport de materialul probator existent la dosar, la data de 20 decembrie 2002, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 315 prin care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.P.N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
S-a luat act că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 28 iunie 2002 la 16 iulie 2002.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 6 din Legea 78/2000, cu referire la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul I.V. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a fost fixat termen de încercare potrivit art. 82 C. pen., pe o durată de 4 ani, atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra art. 83 C. pen.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 28 iunie 2002 la 18 iulie 2002.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., s-a confiscat în folosul statului de la inculpatul I.V. suma de 230 dolari S.U.A.
A fost obligat inculpatul I.V. să plătească către stat suma de 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
S-a reţinut ca situaţie de fapt în esenţă, că la data de 27 iunie 2002, inculpatul I.V., angajat la S.C.T. Giurgiu – A.N.D. Bucureşti, în calitatea de controlor de trafic, aflându-se în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, a pretins şi primit de la G.M. suma de 230 dolari S.U.A. pentru a permite autovehiculului condus de acesta să părăsească Vama Giurgiu, fără a fi cântărit, deşi greutatea acestuia depăşea limita admisă.
Cu privire la inculpatul C.P.N., s-a arătat că, deşi acesta se afla în tură tot în calitatea de controlor de trafic, acesta nu a pretins şi nici nu a primit vreo sumă de bani, prezenţa lui a fost numai de moment când autovehiculul a fost ridicat pe cântar pentru cântărire, după care a plecat.
Faptul că inculpatul şi-a exprimat punctul de vedere în discuţiile purtate cu conducătorul auto G.M. şi C.G. în legătură cu greutatea depăşită a maşinii, acest lucru nu-l încriminează şi prin urmare, nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită.
Prin urmare, a fost condamnat numai inculpatul I.V., pentru comiterea infracţiunii de luare de mită la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării.
În ceea ce priveşte pe acest inculpat, s-a menţionat că pedeapsa pe care urmează să o execute din punct de vedere a duratei şi modalităţii de executare, este de natură să ducă la reeducarea sa.
Referitor la inculpatul C.P.N., reţinând că acesta nu a comis nici o faptă de natură penală, în sensul că în calitate de controlor de trafic, nici nu a pretins şi nici nu a primit vreo sumă de bani, urmează să fie achitat de orice penalitate şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea acestuia pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Potrivit art. 362 şi art. 363 C. proc. pen., sentinţa a fost atacată cu apel de către parchet şi inculpatul I.V., care în motivele scrise şi susţinute oral, a fost criticată hotărârea pe aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.
Parchetul a considerat nelegală sentinţa sub aspectul achitării inculpatului C.P.N., în sensul că deşi a participat alături de celălalt inculpat în calitate de coautor, în mod cu totul eronat şi contrar probelor de la dosar a fost achitat.
Se dezvoltă motivul de recurs, arătându-se că potrivit art. 254 C. pen., pentru existenţa acestei infracţiuni este suficient ca inculpatul să fi pretins bani sau alte foloase, fără a fi necesar să fi primit efectiv aceste bunuri. Ori, potrivit probatoriului de la dosar, inculpatul a fost cel care a discutat cu şoferul tirului, solicitându-i suma de 250 dolari S.U.A., astfel că, el este participant sub forma coautoratului la săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Inculpatul I.V., a invocat o singură critică şi aceasta se referă la greşita condamnare pe considerent că suma de bani a fost găsită asupra sa şi era dată pentru a fi schimbată în vederea achitării taxelor aferente depăşirii greutăţii legale a autocamionului, solicitând achitarea.
Prin urmare, s-a solicitat admiterea apelurilor, desfiinţarea în parte a sentinţei şi înlăturarea aspectelor de nelegalitate şi netemeinicie, potrivit motivelor arătate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a examinat apelurile declarate în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările de la dosar, de sentinţa pronunţată în cauză, cum şi din oficiu, potrivit art. 371 C. proc. pen., astfel că, prin Decizia penală nr. 223/ A din 16 aprilie 2003, a fost admis numai apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi desfiinţată în parte sentinţa penală nr. 315 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu, în sensul că rejudecând, a fost condamnat inculpatul C.P.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a dedus prevenţia pentru inculpat de la data de 28 iunie la 16 iulie 2002.
Apelul inculpatului I.V. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat.
În considerentele deciziei, s-a arătat că în mod eronat prima instanţă, faţă de probatoriul de la dosar a ajuns la concluzia nevinovăţiei inculpatului C.P.N.
Se mai arată că, nu există nici un dubiu cu privire la săvârşirea de către inculpat a faptei pentru care a fost trimis în judecată, constând în pretinderea unei sume de bani în valută de la şoferul autovehiculului, respectiv martorului G.M., pentru a permite intrarea în ţară în condiţiile în care, autovehiculului în cauză, depăşea greutatea admisă de normele legale în vigoare.
În cursul urmăririi penale, martorii G.M. şi C.G. au susţinut în mod constant vinovăţia ambilor inculpaţi, arătând că inculpatul C.P.N. a fost cel care a cerut suma de 250 dolari S.U.A., iar G.M. i-a oferit mai întâi suma de 200 dolari S.U.A., sumă pe care însă nu l-a mulţumit pentru ca în final suma de 230 dolari să fie acceptată de ambii inculpaţi, iar cel care a primit-o a fost inculpatul I.V.
Că ambii martori au revenit în cursul cercetării judecătoreşti asupra declaraţiilor pe care le-au dat iniţial în cauză, fără a oferi vreo explicaţie logică, nu poate înlătura valoarea probatorie a acestora, neexistând o ierarhizare legală a probelor după cum sunt administrate într-una sau alta din fazele procesuale, şi ca atare s-a impus înlăturarea acestora.
Vinovăţia celor doi inculpaţi se mai arată că se desprinde şi din convorbirile telefonice purtate de inculpatul I.V. cu soţia inculpatului C.P.N. vizând împrejurările concrete prin care martorii să revină asupra celor declarate la urmărirea penală.
Conchizând că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi în egală măsură de comiterea infracţiunii de luare de mită şi că, instanţa de fond printr-o interpretare trunchiată a probelor şi în mod eronat a ajuns la concluzia că, inculpatul C.P.N. nu se face vinovat de comiterea infracţiunii.
Ca atare, reţinându-se vinovăţia în sarcina inculpatului C.P.N., a fost admis apelul parchetului, desfiinţată în parte sentinţa şi reţinând vinovăţia în comiterea infracţiunii, în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referite la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executarea în regim privativ de libertate cum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
La individualizarea şi aplicarea pedepsei în ceea ce priveşte pe acest inculpat s-a menţionat că au fost avute în vedere toate criteriile înscrise la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la gradul de pericol social al faptei comise, împrejurările şi modul în care a fost săvârşită, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi datele personale ale inculpatului, privind poziţia sa nesinceră, astfel încât pedeapsa să fie de natură să ducă la reeducarea sa.
În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul I.V., constând în aceea că nu a comis infracţiunea, se constată că este o critică formală, întrucât probatoriul de la dosar demonstrează în mod cert şi fără echivoc că ambii inculpaţi au pretins şi primit suma de 230 dolari S.U.A. şi ca atare, a fost respins apelul în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Împotriva deciziei pronunţate în cauză, în temeiul art. 3853 C. proc. pen., s-a declarat recurs numai de inculpatul C.P.N., invocând aspecte de nelegalitate şi netemeinice, cu privire la hotărârea Curţii de Apel Bucureşti.
În şedinţa publică din 16 martie 2004, recurentul inculpat a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 pct. 2, art. 65 pct. 1 şi art. 38514 pct. 1 C. proc. pen., în raport de art. 1 pct. 4, art. 21 pct. 2 din Constituţie şi de prevederile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.
A fost examinată admisibilitatea excepţiei, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a constatat că textele procedurale penale a căror constituţionalitate se invocă se referă la „probele şi aprecierea lor" art. 63 C. proc. pen.; la „sarcina administrării probelor" art. 65 C. proc. pen. şi verificarea hotărârii în instanţa de recurs (art. 38514 C. proc. pen.) şi ca urmare, acestea constituie texte de lege de care depinde soluţionarea recursurilor. Aceste dispoziţii procesuale sunt în vigoare, nefiind abrogate sau constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale.
Ca atare, prin încheierea din 16 martie 2004, a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 pct. 2, art. 65 pct. 1 şi art. 38514 pct. 1 C. proc. pen., ridicată de recurentul-inculpat C.P.N., în conformitate cu prevederile art. 23 pct. 4 din legea nr. 47/1992 republicată.
În baza art. 303 alin. ultim C. proc. pen., s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel că a fost trimis dosarul Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exprimându-şi opinia asupra excepţie de neconstituţionalitate ridicată, potrivit art. 23 pct. 4 din Legea nr. 47/1992 a considerat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.
Art. 63 pct. 2 C. proc. pen., se referă la probele administrate de organul de cercetare penală şi de instanţa de judecată care nu au o valoare mai dinainte stabilită şi că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Sintagma „aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală" şi nu conţine nici o dispoziţie contrară prevederilor constituţionale invocate.
Astfel, nu contravine în primul rând principiului separaţiilor şi echilibrului puterilor, garantat prin art. 1 pct. 4 din Constituţie, potrivit căruia „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor", legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale.
Instituţia judecătorului de instrucţie invocată de autorul excepţiei, ca argument de neconstituţionalitate nu există încă în dreptul procesului penal român şi nici nu este încă reglementată de Constituţie sau de Codul de procedură penală român, aşa încât nu poate fi un argument fundamentat în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor procedurale menţionate. Tot astfel, nu sunt încălcate nici prevederile constituţionale cuprinse în art. 131 pct. 1 şi 3 potrivit căruia parchetul funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii.
Prevederea potrivit căreia probele nu au valoare prestabilită este firească şi nu este nici de natură a îngrădi accesul liber la justiţie, garantat prin art. 21 pct. 2 din Constituţie. Tot astfel, nu încalcă nici principiul imparţialităţii şi egalităţii justiţiei pentru toţi.
De asemenea, participarea procurorului la judecarea cauzei nu reprezintă o imixtiune în independenţa justiţiei, ci tocmai o îndeplinire a unor atribuţii constituţionale prevăzute de art. 131 pct. 1 şi 3, de a reprezenta interesele generale ale societăţii, de a apăra ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
De altfel, nu procurorul este cel care dă sentinţa sau decizie, el susţine acuzarea şi pune concluzii reprezentând Ministerul Public.
Înalta Curte a arătat că, nici dispoziţiile art. 38514 pct. 1 C. proc. pen., nu contravine textelor constituţionale invocate, deoarece instanţa de recurs poate verifica hotărârea atacată doar pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei.
În final, Înalta Curte şi-a exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate în întregul el, în raport cu toate textele constituţionale invocate.
Considerând însă admisibilă cererea, aşa cum s-a mai arătat s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei potrivit art. 23 pct. 4 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpat, a dispoziţiilor art. 62 pct. 2, art. 65 alin. (l) şi art. 38514 alin. (1) C. proc. pen. şi prin Decizia nr. 344 din 21 septembrie 2004 a respins excepţia de neconstituţionalitate vizând textele de lege menţionate.
În considerentele deciziei s-a argumentat în sensul punctului de vedere exprimat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu ocazia soluţionării recursului, inculpatul a invocat motive de recurs referitoare la greşita condamnare în contextul în care, din probele de la dosar nu rezultă în mod clar vinovăţia sa, solicitând achitarea.
Al doilea motiv, se referă la contradicţiile existente în declaraţiile martorilor, astfel că, instanţele nu au manifestat rol activ pentru a stabilii o situaţie de fapt fără echivoc, situaţie faţă de care se impune casarea deciziei cum şi a sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond.
Al treilea motiv şi ultimul, se referă la greşita individualizare a pedepsei ca fiind mare, exagerată, precum şi a modalităţii de executare în sensul de a i se reduce pedeapsa şi de a i se aplica dispoziţiile art. 81 C. pen.
Motivele de recurs invocate, constituie cazuri de casare înscrise la pct. 171, 18 şi 14 de la art. 3859 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat, în raport de motivele invocate, de actele şi dovezile de la dosar, de Decizia pronunţată în cauză, de cazurile de casare invocate, cum şi din oficiu, se constată că recursul declarat este nefondat pentru considerente ce vor fi expuse mai jos:
Referitor la primul motiv de recurs, constând în aceea că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită, întrucât nu a primit nici o sumă de bani, iar probele de la dosar confirmă susţinerea sa, solicitând achitarea se apreciază că este neîntemeiată.
Potrivit materialul probator existent la dosarul cauzei, în contextul său şi în mod unitar, rezultă în mod indubitabil că cei doi inculpaţi, în ziua de 27 iunie 2002 au pretins în calitate de controlori în Vama Giurgiu de la martorul G.M. suma de 250 dolari S.U.A., întrucât autovehiculul pe care îl conducea depăşea greutatea admisă pe osii prevăzută de normele în vigoare şi în urma negocierii, la indicaţia recurentului - inculpat C.P.N., s-a achitat de către martor prin intermediul lui C.G. suma de 230 dolari S.U.A., după care li s-a dat voie să părăsească vama.
Declaraţiile celor doi martori se coroborează cu convorbirea telefonică purtată de către inculpatul I.V. cu soţia inculpatului C.P.N., prin care se asigurau reciproc că, în cazul în care martorii vor revenii asupra declaraţiilor nu vor suporta consecinţe şi nu vor fi traşi la răspundere penală.
Acest material probator se completează şi cu declaraţiile martorei C.A.R., care arată că cei doi inculpaţi nu au evidenţiat greutatea autovehiculului în evidenţa de cântar şi nici nu a fost vreo discuţie ca martorul să-i fi lăsat vreo sumă de bani, vreunuia dintre inculpaţi pentru a achita suma de 11.000.000 lei, ce reprezintă taxe legale pentru depăşirea greutăţii admise, taxe ce au fost plătite de către martorul B.M.
Aşa fiind, rezultă fără echivoc că este nesemnificativ faptul că, potrivit art. 254 C. pen., elementul material al infracţiunii de luare de mită îl constituie numai primirea sumei de bani, nu şi pretinderea.
Ori, potrivit art. 254 alin. (1) C. pen., elementul material al infracţiunii de luare de mită îl constituie fapta funcţionarului, care direct sau indirect pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplinii, a nu îndeplinii, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Cum recurentul inculpat a fost cel care a pretins suma de bani de la martorul G.M. în prezenţa şi a celuilalt coinculpat, că negocierea s-a purtat între toţi, iar numai după ce s-a achitat suma pretinsă i s-a dat voie să părăsească V.G., se constată că în mod just instanţa de apel a apreciat că în cauză este întrunită atât latura materială cât şi subiectivă a infracţiunii de luare de mită.
Prin urmare, fiind îndeplinite cerinţele esenţiale ale laturii obiective şi subiective, vizând comiterea infracţiunii de luare de mită, în mod corect şi în conformitate cu prevederile legii, se apreciază că, recurentul a participat alături de celălalt inculpat la comiterea infracţiunii de luare de mită.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurent constând în aceea că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 4 şi art. 287 C. proc. pen., potrivit cărora erau obligate să manifeste rol activ în stabilirea cu certitudine a vinovăţiei sale, astfel că, se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, se constată că este de asemenea neîntemeiat.
În faza de cercetare judecătorească, cum şi de urmărire penală, recurentul inculpat nu a invocat probe aşa cum rezultă din materialul probator de la dosar pe care instanţa să nu le aibă în vedere şi să nu fie încuviinţate.
Şi ultima critică invocată de către recurent, constând în greşita individualizare a pedepsei sub aspectul duratei, ca fiind mare, exagerată, ca de altfel şi a modalităţii de executare, în sensul că sunt temeiuri că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea art. 81 C. pen., se constată că este, de asemenea, neîntemeiată.
Instanţa de apel a făcut o justă şi corectă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul duratei cât şi a modalităţii de executare, fiind avute în vedere atât prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la gradul de pericol social mărit al faptei comise, împrejurările şi modul în care a fost săvârşită infracţiunea şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi datele personale ale inculpatului, care pe tot parcursul desfăşurării procesului penal a manifestat o poziţie nesinceră.
Ca atare, nu sunt temeiuri care să justifice reducerea pedepsei sau schimbarea modalităţii de executare, întrucât pedeapsa de 4 ani închisoare cu executarea în regim de detenţie reflectă gravitatea faptei, vinovăţia inculpatului şi periculozitatea sa socială, fiind de natură să ducă la reeducarea acestuia şi să atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen.
Conchizând că, în cauză a fost pronunţată o decizie legală şi temeinică atât din punct de vedere al reţinerii corecte a situaţiei de fapt, a încadrării juridice, a vinovăţiei inculpatului, cum şi a tragerii la răspundere penală prin durata pedepsei aplicate şi modalitatea de executare, că motivele de recurs invocate nu constituie cazuri de casare, iar din oficiu nu se constată potrivit art. 3859 pct. 3 C. proc. pen., recursul declarat se va respinge, ca nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 28 iunie 2002 la 16 iulie 2002.
Văzând şi dispoziţiile art. 189 şi urm. C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.P.N. împotriva deciziei penale nr. 223/ A din 16 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 28 iunie 2002, la 16 iulie 2002.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1811/2005. Penal. Contestaţie la executare.... → |
|---|
