ICCJ. Decizia nr. 2282/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2282/2005
Dosar nr. 1978/2005
Şedinţa publică din 4 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 martie 2005, pronunţată în dosarul penal nr. 571/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus, printre altele, respingerea cererii de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul H.H., ca nefondată.
A respins excepţia privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul S.I.
Prin aceeaşi încheiere s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor S.I., N.G., H.H., K.A., D.K.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie pe cauţiune, că nu sunt îndeplinite condiţiile legale în raport de natura şi gravitatea concretă a faptelor comise, de complexitatea cauzei, de periculozitatea inculpatului H.H.
Relativ la excepţia invocată de inculpatul S.I., s-a constatat că nu este fondată în raport cu prevederile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte menţinerea măsurii arestării preventive a celor cinci inculpaţi, se arată că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acesteia se menţin şi în prezent, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii S.I., N.G., H.H., K.A. şi D.K. solicitând casarea acesteia şi în cadrul rejudecării revocarea măsurii arestării preventive fiind îndeplinite condiţiile legale.
Inculpatul H.H. (S.A.A.) a invocat cazurile de casare, prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 18 C. proc. pen., încheierea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., art. 23 alin. (5), (6), (9) şi (10) din Constituţie, art. 136, art. 139, art. 1602 şi art. 1608 C. proc. pen.
A invocat, de asemenea, faptul că organele judiciare au emis două mandate de arestare, pe două nume şi două cetăţenii diferite, măsura arestării preventive încetând de drept întrucât mandatul este unic şi indivizibil.
Sunt invocate, pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., astfel încât atât mandatul de arestare cât şi hotărârea judecătorească de condamnare privindu-l pe inculpatul H.H. sunt lovite de nulitate absolută.
La rândul lor, ceilalţi inculpaţi au invocat încălcarea principiului judecării cauzei într-un termen rezonabil respectiv faptul că nu se fac vinovaţi pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată.
Verificând încheierea atacată potrivit dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din actele dosarului, prin sentinţa penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, pronunţată în dosarul penal nr. 3756/2003 al Tribunalului Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului N.G. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a inculpatului S.I. la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 9 din aceeaşi lege; a inculpatului D.K. la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a inculpatului K.A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000 şi inculpatul H.H. la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 143/2000 şi art. 293 C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că inculpaţii au fost depistaţi de către organele de poliţie în cursul anului 2002 deţinând instalaţii şi agregate capabile să producă precursori. Urmare efectuării percheziţiilor domiciliare s-au ridicat mai multe substanţe care fiind depuse expertizării tehnico-ştiinţifice s-a constatat că fac parte din tabelul nr. 4 anexă la Legea nr. 143/2000.
Temeiurile arestării preventive a inculpaţilor le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Cu privire la excepţia invocată de inculpatul S.I., instanţa de recurs urmează a observa, că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 140 lit. a) C. proc. pen.
Potrivit textului, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
Alin. (2) al aceluiaşi articol, stipulează că măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.
Nu ne aflăm în prezenţa nici uneia din situaţiile limitativ prevăzute de lege, instanţa de fond şi ulterior instanţa de apel, respectând dispoziţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., în sensul verificării periodic a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului S.I.
Cât priveşte cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul H.H. urmează a constata că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 160h şi următoarele C. proc. pen.
În cadrul premiselor liberării provizorii pe cauţiune se înscriu condiţii care se referă la stadiul desfăşurării procesului penal, natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, comportamentul procesual al inculpatului înainte de declanşarea cercetărilor, precum şi în timpul cercetării judecătoreşti.
Plata unei cauţiuni nu obligă instanţa la admiterea cererii, fiind atributul acesteia de a aprecia dacă liberarea provizorie pe cauţiune poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive.
În speţă, instanţa, în mod judicios, a apreciat că nu se impune liberarea provizorie pe cauţiune a inculpatului H.H.
Cât priveşte menţinerea stării de arest a celor cinci inculpaţi, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic şi legal, s-a dispus privarea de libertate a acestora.
Este adevărat că potrivit art. 5 din C.E.D.O. şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte sunt prevăzute însă şi excepţiile. Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport cu reglementările internaţionale invocate, privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
În cauza supusă analizei, instanţa de apel a procedat la verificarea condiţiilor prevăzute de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, art. 148 alin. (1) lit. h)" C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor, subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Înalta Curte apreciază că în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale a inculpaţilor, de împrejurările săvârşirii faptelor, de urmările acestora, de atitudinea procesuală nesinceră, dar şi de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, se impune a fi reţinut şi faptul că instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului, dar şi în scopul aflării adevărului a admis cererile formulate de inculpaţi privind completarea probatoriului, asigurându-se astfel dreptul la un proces echitabil.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel, în sensul menţinerii măsurii arestării preventive, astfel încât, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K. şi K.A.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii H.H. (S.A.A.), S.I., N.G., D.K. şi K.A. împotriva încheierii pronunţată la 21 martie 2005 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. 571/2005.
Obligă recurentul inculpat K.A. la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenţii inculpaţi H.H. (S.A.A.), S.I., N.G. şi D.K. la plata sumei de câte 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200.000 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă turcă ce a asigurat traducerea pentru recurenţii inculpaţi D.K. şi K.A., se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 228/2005. Penal. Despăgubiri civile. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 229/2005. Penal. Art.211 alin.2; 197 alin.1... → |
|---|
