ICCJ. Decizia nr. 2397/2005. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2397/2005
Dosar nr. 7389/2004
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1194 din 17 iulie 2001, Judecătoria Slatina a condamnat pe inculpaţii:
P.I. la:
- 3 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la:
- 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 3 ani şi 8 luni închisoare.
P.C.I. la:
- 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la:
- 10 luni , pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 4 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 61 C. pen., a fost menţinută liberarea condiţionată cu privire la restul de pedeapsă de 999 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului P.C.I., prin sentinţa penală nr. 668 din 4 aprilie 1997 a Judecătoriei Slatina.
În temeiul art. 71 C. pen., pe durata executării pedepselor, ambilor inculpaţi le-a fost interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., cei doi inculpaţi au fost obligaţi să plătească, în solidar, părţii civile S.N.I.F. S.A., sucursala Teleorman, sistemul zonal Olt – Caracal suma de 14.771.394 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Prin aceeaşi sentinţă inculpaţii au fost obligaţi să plătească statului suma de câte 300.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, că, în perioada 14 - 20 decembrie 2000, inculpaţii P.I. şi P.C.I. au sustras, pe timp de zi, un număr de 6 tuburi din azbociment de la sistemul de irigaţii amplasat pe raza comunei Perieţi, sat Bălteni, care aparţine de S.N.I.F. S.A. Bucureşti, sistemul zonal Caracal.
Pentru a intra în posesia bunurilor, inculpaţii s-au deplasat zilnic cu atelajul propriu, o căruţă trasă de un cal, la tronsonul de irigaţii, unde au săpat până au ajuns la tuburi, după care au spart mufele de îmbinare ale acestora, au scos tuburile la suprafaţă şi le-au transportat la domiciliile lor.
Cele 6 tuburi au fost vândute de inculpaţi, la data de 20 decembrie 2000, numitului M.I. contra sumei de 2.700.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina şi inculpaţii P.I. şi P.C.I.
Parchetul a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la greşita încadrare juridică a faptei de furt reţinută în sarcina inculpaţilor susţinând că aceasta este cea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a) şi art. 209 alin. (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în timp ce inculpaţii au solicitat a se dispune achitarea, întrucât nu se fac vinovaţi de comiterea faptelor imputate.
Tribunalul Olt, prin Decizia penală nr. 530 din 17 octombrie 2001, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina şi inculpaţii P.I. şi P.C.I., au desfiinţat hotărârea atacată în parte, şi anume cu privire la încadrarea juridică a faptei de furt reţinută în sarcina inculpaţilor şi rejudecând cauza a decis:
- condamnarea inculpaţilor P.I. şi P.C.I., la câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 C. pen.
Au fost menţinute pedepsele aplicate pentru infracţiunea de distrugere, iar în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca cei doi inculpaţi să execute pedeapsa cea mai grea şi anume câte 3 ani închisoare.
S-a menţinut măsura liberării condiţionată în ce priveşte pe inculpatul P.C.I.
În baza art. 861 şi 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicată inculpatului P.I. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, cu obligarea acestuia ca pe durata termenului de încercare să se prezinte la Serviciul de integrare socială de pe lângă Tribunalul Olt.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacată.
Decizia instanţei de apel mai sus-menţionată, a fost atacată cu recurs de către inculpaţii P.I. şi P.C.I. pe care au criticat-o, pentru acelaşi motiv invocat şi la judecata în apel şi anume greşita lor condamnare, întrucât nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor imputate, iar bunurile pretins a fi sustrase şi vândute numitului M.I. au fost dobândite licit, în acest sens depunând la dosar o chitanţă care dovedeşte această afirmaţie, solicitând a se dispune achitarea.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 1421 din 5 decembrie 2001, a admis recursurile declarate de cei doi inculpaţi, a casat în totalitate hotărârea atacată şi a trimis cauza, în vederea rejudecării apelurilor declarate de parchet şi inculpaţi la Tribunalul Olt.
În motivarea acestei decizii instanţa de recurs a arătat că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 3 şi 62 C. proc. pen., în sensul că avea obligaţia să afle adevărul cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi la persoana făptuitorului având în vedere că:
- inculpaţii şi-au retractat în cursul cercetării judecătoreşti, declaraţiile date la urmărirea penală prin care recunoşteau comiterea faptelor;
- la dosar s-a depus o chitanţă de procurare legală a tuburilor, în care sens trebuia să se facă verificări asupra acestui aspect;
- datele din procesul-verbal de cercetare la faţa locului nu concordă cu adresele părţii civile, întrucât rezultă că s-ar fi sustras 6 tuburi, în raport de lungimea spărturii aflată deasupra canalului de irigaţii, iar lipsa confirmată de partea civilă prin adresă este de 12 tuburi;
- inculpaţii au invocat în apărarea şi nepotrivirea dintre diametrul tuburilor vândute şi ridicate de la cumpărător şi cele aflate în alcătuirea sistemului de irigaţii.
S-a concluzionat că toate aceste neconcordanţe evidente, punând sub semnul îndoielii existenţa în mod cert a infracţiunilor, trebuiau înlăturate de către tribunal, în cadrul apelului, prin administrarea probatoriilor necesare.
Tribunalul Olt, rejudecând cauza după casare, prin Decizia penală nr. 148 din 12 martie 2003, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina şi inculpaţii P.I. şi P.C.I., a casat sentinţa penală nr. 1194 din 17 iulie 2001 a Judecătoriei Slatina şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a stabili corect încadrarea juridică a faptei de furt reţinută în sarcina celor doi inculpaţi.
Judecătoria Slatina, prin sentinţa penală nr. 881 din 24 iunie 2003, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşită de cei doi inculpaţi din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a) şi i) C. pen. şi alin. (3) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi în temeiul art. 39 şi art. 27 pct. 1 C. proc. pen., a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Slatina şi conform art. 42 C. proc. pen. şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.
În motivarea acestei hotărâri, prima instanţă a arătat că „având în vedere că prin OUG nr. 207/2000, deci anterior comiterii infracţiunii de furt calificat de către cei doi inculpaţi s-au modificat unele dispoziţii ale codului penal, printre care şi cele privind art. 209 C. pen., în sensul că s-a introdus alin. (3) care incriminează la lit. b), furtul unor componente ale sistemelor de irigaţii" modificare care atrage după sine şi competenţa materială privind judecata în primă instanţă care nu mai aparţine judecătoriei şi tribunalului, motiv pentru care se impunea trimiterea cauzei acestei din urmă instanţe, pentru competentă judecată.
Tribunalul Olt, prin sentinţa penală nr. 164 din 13 noiembrie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor P.I. şi P.C.I., pentru infracţiunile prevăzute de art. 208 – art. 209 lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 217 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de S.N.I.F. S.A. Teleorman – Sistemul Zonal Caracal, ca neîntemeiată şi s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să fie suportate de stat.
În motivarea acestei hotărâri prima instanţă a arătat că:
- trimiterea în judecată a celor doi inculpaţi s-a făcut pe recunoaşterea acestora care în declaraţiile date în timpul anchetei penale, declaraţii care însă nu au mai fost menţinute cu ocazia audierii la prima instanţă, susţinând că au fost constrânşi să recunoască faptele respective în condiţiile în care tuburile aveau o provenienţă licită, nu mai pot constitui o probă de vinovăţie;
- provenienţa licită a celor 6 tuburi înstrăinate ulterior numitului M.I., s-a făcut prin depunerea la dosar a documentului de procurare a acestora, respectiv chitanţa nr. 2130 din 14 august 1991, pentru suma de 78.000 lei, ce reprezintă contravaloarea achiziţionării unui număr de 6 tuburi de azbociment cu diametrul de 300 mm, şi că acestea sunt cele care au fost vândute numitului M.I. cu suma de 2.700.000 lei, motivul înstrăinării constituindu-l îmbolnăvirea tatălui acestora, situaţie care a necesitat obţinerea unor sume de bani pentru asigurarea tratamentului medical adecvat;
- susţinerile inculpaţilor că nu au săvârşit faptele mai sunt confirmate şi de declaraţia martorului M.I. care a făcut precizarea că tuburile cumpărate de la inculpaţi erau noi, nu prezentau urme de pământ, iar la momentul înstrăinării i s-a spus că au fost procurate de la un depozit de materiale de construcţii, care dăduse faliment cu mai mulţi ani în urmă, martorul confirmând şi motivul înstrăinării şi anume nevoia de bani pentru procurarea de medicamente pentru tatăl acestora care era bolnav.
Faţă de cele mai sus arătate, prima instanţă a concluzionat că coroborând aceste împrejurări se constată că inculpaţii nu au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, urmând să se dispună, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea lor pentru infracţiunile de furt în varianta art. 208 – art. 209 lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 217 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit inculpaţii nu au fost condamnaţi în condiţiile în care probele administrate dovedeau că ei sunt autorii infracţiunilor pentru care a fost sesizată instanţa.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 522 din 24 noiembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat că:
„Aşa cum rezultă din probele administrate nu inculpaţii sunt persoanele care au sustras cele şase tuburi din sistemul de irigaţii administrat de partea civilă, deoarece, potrivit procesului de cercetare la faţa locului rezultă că în urma operaţiunilor de extragere din pământ a celor şase tuburi, acestea au suferit deteriorări, bucăţi din beton fiind găsite în şanţul săpat, iar, potrivit procesului de percheziţie domiciliară, tuburile găsite la locuinţa martorului M.I., persoană care ar fi cumpărat tuburile presupus sustrase de inculpaţi, nu prezentau nici un fel de deteriorare sau urme de pământ pe ele. Mai mult, inculpaţii au făcut printr-o chitanţă, dovada că au cumpărat şi deţinut la domiciliul lor tuburi din beton cu aceleaşi caracteristici ca cele presupus sustrase".
„Veridicitatea celor consemnate în respectiva chitanţă a făcut obiectul dosarului de cercetare penală nr. 754/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, cauză în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deoarece a rezultat, printre altele, că mama inculpaţilor şi alţi cetăţeni din zonă au cumpărat tuburi identice cu cele din sistemul de irigaţii, presupus păgubit de inculpaţi, chiar de la societatea care a făcut instalarea lor".
„În raport de acest probatoriu, recunoaşterile comiterii furtului de inculpaţi în faza de urmărire penală, recunoaşteri retractate ulterior, cu motivarea că respectivele declaraţii au fost luate prin constrângere, instanţa constatând şi că inculpaţilor nu li s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi faptul că au dreptul la apărare, nu pot avea consecinţe juridice cât timp acestea nu se coroborează cu alte probe".
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pe care a criticat-o pentru acelaşi motiv invocat şi la judecata în apel, respectiv greşita achitare a inculpaţilor, deoarece din probele de la dosar rezultă că sunt autorii faptei de sustragere a celor şase tuburi de azbociment, declaraţiile date la urmărirea penală de recunoaştere fiind elocvente, motiv pentru care s-a solicitat casarea atât a hotărârii primei instanţe cât şi a celei de apel şi condamnarea celor doi inculpaţi pentru faptele reţinute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este nefondat.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că în cauză instanţele de fond şi apel au reţinut în mod justificat că inculpaţii P.I. şi P.C.I. nu sunt autorii faptelor, pentru care au fost trimişi în judecată, achitarea lor fiind legală.
S-a dovedit fără nici un dubiu că cele şase tuburi din azbociment, reţinute drept obiect material al infracţiunii de furt, şi care au fost vândute martorului M.I., aparţineau familiei inculpaţilor, fiind dobândite prin cumpărare încă din anul 1991, chitanţa depusă la dosar în cursul cercetării judecătoreşti consfinţeşte caracterul licit al acestora constituind o dovadă de neînvins cu atât mai mult cu cât cercetările efectuate ulterior nu numai că nu au confirmat autenticitatea acesteia, ci a stabilit şi faptul că în perioada în care au fost dobândite acestea şi alte persoane, în acelaşi mod, au cumpărat asemenea tuburi.
Această dovadă devenită irefutabilă, acte întărite şi de declaraţia martorului M.I., cel care a cumpărat tuburile de la inculpaţi care a confirmat faptul că inculpaţii i-au vândut un număr de 6 tuburi din azbociment prilej cu care a constatat că acestea sunt noi şi a fost informat de faptul că pentru acestea deţin bon de cumpărare, cât şi faptul că vânzarea a fost făcută din cauză de necesitate şi anume nevoia de bani pentru procurarea de medicamente pentru tatăl inculpaţilor care era bolnav.
Nu poate fi neglijat nici faptul că, în urma verificărilor făcute s-a constatat că dimensiunile tuburilor presupus sustrase arătate de partea civilă în actul de constituire de parte civilă nu corespund cu cele ale tuburilor înstrăinate de inculpaţi ori că numărul şi lungimea tuburilor era dublă decât cea înstrăinată de inculpat.
În aceste condiţii, este evident că recunoaşterea inculpaţilor în cursul urmăririi penale a săvârşirii faptelor, recunoaşteri ulterior retractate şi confirmate de probele la care s-a făcut referitor, nu pot constitui temei al condamnării acestora câtă vreme apărările lor nu numai că nu au fost infirmate ci au fost întărite, în condiţiile în care organul de urmărire penală nu a cerut şi administrat probe care să înlăture nevinovăţia inculpaţilor.
Cum nici în faza de judecată a recursului parchetul nu a adus dovezi suplimentare care să combată apărările inculpaţilor, urmează a se constata că soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este corectă, motiv pentru care se va constata că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este nefondat şi a fi respins, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 522 din 24 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpaţii P.I. şi P.C.I.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2394/2005. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2398/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod... → |
|---|
