ICCJ. Decizia nr. 3093/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3093/2005
Dosar nr. 403/2005
Şedinţa publică din 17 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1155 din 20 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii:
S.F. la:
- 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată, privind restul de 287 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 243/2000 a Tribunalului Dâmboviţa pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 8 ani închisoare.
Pe durata executării pedepsei, conform art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 2 ianuarie 2003, la zi.
D.M. la:
- 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP)
În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002, a dispus revocarea beneficiului graţierii privind restul de pedeapsă de un an, o lună şi 13 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de un an şi 2 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 104/2002 a Judecătoriei Câmpina şi executarea acesteia pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, să execute pedeapsa de 5 ani, o lună şi 13 zile închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 2 ianuarie 2003, la zi.
S-a luat act că partea vătămată C.W. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul D.M. a fost obligat să plătească statului suma de 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, iar pe inculpatul S.F., suma de 1.900.000 lei, cu acelaşi titlu, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
La data de 2 ianuarie 2003, în jurul orei 22,30, inculpaţii D.M. şi S.F., împreună cu minorul R.C.A., în timp ce se aflau în staţia de metrou Basarab – Bucureşti, au deposedat pe partea vătămată C.W., cetăţean englez, prin violenţă, de un rucsac în care se aflau un apărat de fotografiat, două bilete de tren emise de autorităţile engleze, înscrisuri personale, articole de îmbrăcăminte, precum şi suma de 1.000 dolari S.U.A., pe care o avea în buzunarul gecii cu care era îmbrăcat.
După săvârşirea faptei inculpaţii şi făptuitorul minor s-au deplasat la Pasajul Lujerului, de unde au revenit în zona Gării de Nord, unde au abandonat bunurile sustrase în ghena de gunoi a unui bloc.
Ulterior bunurile au fost recuperate şi restituite părţii vătămate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii D.M. şi S.F. pe care au criticat-o, în principal, cu privire la încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind aceea de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. e) şi g) C. pen., întrucât la sustragerea rucsacului, aparţinând părţii vătămate nu au folosit violenţa, rucsacul aflându-se lângă el şi nu pe umăr cum greşit s-a reţinut, iar, în subsidiar, referitor la pedepsele aplicate pe care le consideră prea severe precum şi o modalitate de executare, solicitând a se face aplicarea art. 81 C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 891 din 29 noiembrie 2004, a admis apelul declarat de inculpatul S.F., a desfiinţat în parte hotărârea atacată, numai în ce priveşte temeiul juridic al condamnării acestuia.
Rejudecând cauza în limitele casării, curtea de apel l-a condamnat pe inculpatul S.F., la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelată şi a fost respins apelul declarat de inculpatul D.M., ca nefondat.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor şi s-a dedus, timpul arestării preventive, pentru fiecare inculpat, la zi.
Inculpatul D.M. a fost obligat să plătească statului suma de 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare şi s-a hotărât ca onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului S.F. să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că în ce priveşte critica inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat nu poate fi primită, deoarece din probele de la dosar şi în special declaraţia părţii vătămate, rezultă că aceştia au smuls rucsacul de pe umăr, după care făptuitorul minor R.C.A. a controlat-o în buzunare, sustrăgându-i suma de 1.000 dolari S.U.A., în timp ce era ţinut de mâini de inculpatul S.F., fiind întrunită în acest fel cerinţa art. 211 C. pen., privind latura obiectivă a infracţiunii, respectiv că furtul s-a produs prin folosirea violenţei.
Folosirea violenţei de către inculpaţi la furtul rucsacului părţii vătămate este confirmată şi de declaraţiile martorilor C.M.D. şi R.C.A., care au văzut când inculpatul S.F. i-a smuls părţii vătămate rucsacul de pe umăr şi a trântit-o la pământ, ocazie cu care a fost sustrasă şi suma de 1.000 dolari S.U.A.
Cu privire la cea de a doua critică, individualizarea pedepselor aplicate, s-a reţinut că în cauză au fost respectate criteriile arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că s-a ţinut seama de faptul că inculpaţii au fost relativ sinceri, au un grad redus de instruire, iar unul dintre ei este minor, fără însă a se omite gradul de pericol social al faptelor şi împrejurarea că ambii inculpaţi au antecedente penale, ceea ce reclamă un tratament juridic sancţionator mai sever.
În ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor s-a arătat că a fost bine aleasă de prima instanţă, aşa încât executarea acestora prin privare de libertate este în măsură să realizeze scopul arătat în art. 52 C. pen.
În motivarea aceleiaşi decizii, instanţa de apel a mai arătat că, în ce-l priveşte pe inculpatul S.F., în minuta şi dispozitivul sentinţei în mod corect s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c), însă în textul în baza căruia s-a pronunţat condamnarea s-a omis indicarea agravantei, prevăzută în alin. (21) în care sens urmează a se admite apelul acestuia şi a de dispune în consecinţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpaţii D.M. şi S.F.
Inculpatul D.M. a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea mare, solicitând reducerea acesteia prin reaprecierea datelor ce caracterizează persoana sa.
Inculpatul S.F. a criticat aceeaşi decizie, în principal, cu privire la încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind cea de furt calificat, susţinând că la sustragerea rucsacului aparţinând părţii vătămate nu s-a folosit violenţa iar, în subsidiar cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea acesteia prin reaprecierea criteriilor de individualizare.
Recursurile declarate de inculpaţii D.M. şi S.F. sunt nefondate.
După cum este de observat inculpaţii au criticat Decizia instanţei de apel pentru aceleaşi motive invocate şi la judecata în apel şi anume încadrarea juridică a faptei şi pedepsele aplicate pe care le consideră prea severe, mai puţin modalitatea de executare a acestora.
Analizând actele şi lucrările de la dosar în legătură cu motivele de casare invocate, cât şi din oficiu se constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice.
Aşa cum au arătat instanţa de fond şi apel din probele de la dosar, respectiv declaraţiile constante ale părţii vătămate şi ale persoanelor aflate la faţa locului, audiate în calitate de martori, rezultă, fără echivoc, că inculpaţii au sustras rucsacul părţii vătămate în timp ce acesta se afla aninat pe umăr cu o curea, împrejurare în care au trântit-o la pământ şi i-au luat suma de 1.000 dolari S.U.A.
Fiind dovedit faptul că inculpaţii au sustras atât rucsacul cât şi banii aparţinând părţii vătămate prin violenţă în mod corect faptele comise au fost încadrare în infracţiunea de tâlhărie, motiv pentru care critica formulată de inculpatul S.F. sub acest aspect nu poate fi primită.
Cât priveşte cea de a doua critică formulată de ambii inculpaţi, privind severitatea pedepselor aplicate se constată că este, de asemenea, neîntemeiată.
În cauză, la aplicarea şi stabilirea pedepselor aplicate inculpaţilor s-a avut în vedere şi au fost respectate criteriile de individualizare a pedepselor arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv pericolul social al faptei comise şi datele ce caracterizează persoana acestora, fără a se omite faptul că aceştia au antecedente penale, ceea ce a impus, în mod necesar, stabilirea acestora peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, fără însă a putea fi considerate ca fiind exagerate s-au severe câtă vreme limita maximă de pedeapsă ce se putea aplica era de până la 20 ani închisoare.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând Decizia atacată în raport şi de prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii D.M. şi S.F. sunt nefondate şi a fi respinse, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.M. şi S.F. împotriva deciziei penale nr. 891 din 29 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la 2 ianuarie 2003 până la punerea efectivă în libertate.
Obligă pe recurentul inculpat D.M. la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul S.F., la plata cu acelaşi titlu, a sumei de 1.600.000 lei, din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3092/2005. Penal. Art.20 rap.la art.175 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 3124/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs → |
|---|
