ICCJ. Decizia nr. 4020/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4020/2005
Dosar nr. 1138/2005
Şedinţa publică din 30 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 396 din 8 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.C. la un an închisoare cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen.
Potrivit art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), ca pedeapsă accesorie.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi aplicarea prevederilor art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul minor V.C.V. la un an închisoare.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei, iar potrivit art. 862 C. pen., a fost stabilit un termen de încercare pe o perioadă de 3 ani.
Potrivit art. 103 C. pen., a fost încredinţată supravegherea minorului V.C.V., S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, stabilind în baza art. 863 C. pen., următoarele măsuri şi obligaţii pentru inculpat: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea sau la S.R.S., să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă şi să nu frecventeze localurile publice.
S-a luat act că partea vătămată, M.E. nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în seara zilei de 30 decembrie 2003, în timp ce fratele său, V.C. asigura paza, inculpatul minor V.C.V. a acostat partea vătămată M.E., după care a deposedat-o de o geantă în care se aflau acte de identitate, documente medicale, un card şi sumele de 300 Euro şi 17.000.000 lei. Ulterior, cei doi inculpaţi au împărţit suma de 300 Euro, în părţi egale, iar din suma de 17.000.000 lei, inculpatul minor a luat doar 3.500.000 lei.
Referatul întocmit de S.R.S. a atestat că cei doi inculpaţi sunt crescuţi, alături de sora lor, C.A.M., de către bunica lor, O.I., fiind abandonaţi de către părinţi, persoană care s-a străduit şi care a reuşit în parte să le ofere un climat favorabil, în condiţiile în care din punct de vedere psihic, dar şi material, au fost afectaţi de abandonarea lor de către părinţi.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel inculpatul V.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că, în cazul în speţă a fost dată o greşită încadrare faptei săvârşită de către inculpat, acesta fiind vinovat doar de comiterea infracţiunii de complicitate la furt şi nu de săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
În acest sens a susţinut că nu există tâlhărie prin însuşirea unui bun pe care făptuitorul îl sustrage din mâna victimei fugind cu el.
Prin smulgerea bunului prin surprindere, fără ca victima să opună rezistenţă nu se aduce atingere cu nimic relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea persoanei, relaţie care constituie obiectul secundar al infracţiunii de tâlhărie, încălcându-se numai relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei, astfel că fapta nu poate constitui decât infracţiunea de furt.
S-a arătat, de asemenea, că deposedare prin smulgere fără exercitarea unei acţiuni agresive de natură a înfrânge rezistenţa victimei constituie infracţiunea de furt şi nu de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa privind întrebuinţarea de violenţă.
O altă critică vizează individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, dat fiind fapta săvârşită de către acesta în realitate, circumstanţele reale şi personale al inculpatului.
Prin Decizia penală nr. 8 din 6 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 9941/2004, a fost respins apelul, ca nefondat, declarat de inculpatul V.C. împotriva sentinţei penale nr. 396 din 8 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, fiind obligat apelantul inculpat la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt, realizând o justă interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză, din care s-au evidenţiat atât vinovăţia inculpaţilor, cât şi existenţa faptelor în forma consacrată de textele de lege incriminatoare.
Au fost avute, astfel, în vedere declaraţiile părţii vătămate, ale inculpaţilor V.C. şi V.C.V., raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat, procesele-verbale întocmite cu ocazia cercetării penale, precum şi declaraţiile martorilor G.D., V.R., existente la dosarul cauzei.
Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reţinut şi a rezultat că, în seara de 30 decembrie 2003, în timp ce se deplasa prin municipiul Moreni, partea vătămată M.E. a fost deposedată de geantă, fiindu-i smulsă şi în care se aflau pe lângă actele de identitate şi sumele de 300 Euro şi 17.000.000 lei.
Acostarea victimei a fost realizată de inculpatul minor, V.C.V., care, cu paza asigurată de fratele său major, V.C. s-a postat în spatele părţii vătămate şi a smuls acesteia geanta aflată sub braţ, după care a fugit.
Încadrarea juridică a faptelor pentru ambii inculpaţi a fost considerată ca fiind corespunzătoare, iar vinovăţia acestora a fost în mod just reţinută de prima instanţă, soluţia de condamnare fiind legală.
Cu privire la susţinerea inculpatului relativ la greşita încadrare juridică a faptei reţinute în sarcina sa, s-a arătat că aceasta este neîntemeiată, dat fiind dispoziţiile textului de lege incriminator aplicabil în speţă şi situaţia de fapt ce a rezultat din probele administrate.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., infracţiunea de tâlhărie constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Violenţa la care se referă textul incriminator, ca acţiune adiacentă, care, alături de acţiunea principală de furt realizează elementul material al infracţiunii de tâlhărie, nu trebuie prevăzută de art. 180 – art. 182 C. pen.
Aceasta se poate realiza şi în alte genuri de acţiuni brutale îndreptate împotriva părţii vătămate (de ex. smulgere), cu condiţia ca ele să fi fost de natură a-i înfrânge voinţa ce a opus-o, ori ar fi putut să o opună la deposedarea sa.
În cazul în speţă, smulgerea genţii de către inculpatul minor V.C. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu aceea de furt, prin smulgerea obiectului material al infracţiunii, elementul „violenţă" caracteristic tâlhăriei este realizat, opoziţia părţii vătămate fiind anihilată, prin smulgerea brutală, prin surprindere.
În acest context, contribuţia indirectă a apelantului inculpat V.C. la săvârşirea infracţiunii de către autorul V.C.V., prin sprijinul pe care l-a dat, ca acesta ă săvârşească mai uşor, mai sigur, fapta incriminată, realizează conţinutul complicităţii la infracţiunea de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
În privinţa individualizării pedepsei, sub aspectul cuantumului, în cazul în speţă s-a realizat o justă orientare în privinţa aplicării, a criteriilor prevăzute de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama, totodată, de persoana inculpatului V.C., vârsta şi împrejurările săvârşirii infracţiunii, dar şi pericolul social concret al faptei comise, instanţa aplicând circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen., orientându-se către o pedeapsă corespunzătoare de natură a asigura scopul preventiv educativ al pedepsei, raportat, totodată şi la gravitatea faptei săvârşite.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, dat fiind gravitatea faptei comise, frecvenţa acestui gen de infracţiune contra patrimoniului persoanei, natura infracţiunii şi nevoia de reprimare proporţională conduitei infracţionale a inculpatului, s-a apreciat că scopul preventiv educativ şi sancţionator al pedepsei aplicate nu poate fi atins decât prin executarea acesteia în regim privativ de libertate.
Dat fiind cele expuse anterior, instanţa de apel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpat, criticile formulate fiind neîntemeiate, sentinţa pronunţată fiind legală, atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută, cât şi încadrarea juridică a faptei săvârşite, văzând şi dispoziţiile art. 192 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul V.C., criticând-o, arătând în scris că apreciază hotărârile pronunţate în cauză, ca fiind nelegale şi netemeinice, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 12, 14, 171 şi 20 C. proc. pen.
Recurentul inculpat consideră că ambele instanţe au făcut o greşită aplicare a legii prin menţinerea încadrării în complicitate la tâlhărie, nefiind înţeleasă situaţia reală, ca urmare a modului în care au fost redactate declaraţiile sale şi ale fratelui său, învederând că aveau o viaţă plină de privaţiuni materiale şi afective, fratele său spunându-i că „ vreau să fac rost de nişte bani", timp în care prin faţa lor au trecut două femei, au mers în spatele lor, neştiind ce vrea să facă fratele său, care i-a smuls poşeta de pe umăr şi a luat-o la fugă.
Inculpatul menţionează că asupra victimei nu s-a produs nici o presiune psihică şi nici o violenţă, considerând că prin smulgerea bunului prin surprindere fără ca victima să opună rezistenţă nu se aduce atingere cu nimic relaţiilor social referitoare la integritatea corporală sau libertatea persoanei, relaţii care constituie obiectul secundar al infracţiunii de tâlhărie, încălcându-se numai relaţiile sociale privind patrimoniul persoanei, astfel că fapta nu poate constitui decât infracţiunea de furt.
Astfel, recurentul apreciază că nu poate fi reţinută infracţiunea de complicitate la tâlhărie reţinută în sarcina sa, deoarece paza locului celuilalt inculpat, chiar dacă ar fi existat, nu poate fi decât complicitate la furt, necunoscând modalitatea prin care acesta va sustrage poşeta, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea ambelor hotărâri, schimbarea încadrării în complicitate la furt, în sensul aplicării legii favorabile şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea ei, precum şi circumstanţe atenuante, considerând că pedeapsa privativă de libertate este de natură a-i bloca toate şansele. Totodată inculpatul menţionează că a avut rezultate şcolare foarte bune, practică şahul de performanţă, tatăl său este bolnav şi nu l-a văzut de aproximativ 8-9 ani, mama sa fiind plecată în Italia.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute la art. 3859 pct. 17, 171 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului şi pe fond schimbarea încadrării juridice conform art. 334 din acelaşi cod, în complicitate la furt şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării ei, în condiţiile art. 81 C. pen.
Examinând recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva deciziei instanţei de apel în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17, 14 C. proc. pen. şi nu art. 3859 pct. 12, 171 şi 20 C. proc. pen., fiind greşit invocate, Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios instanţa de apel şi-a însuşit argumentele instanţei de fond referitoare la vinovăţia inculpatului V.C. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., privind aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului V.C., care în seara zilei de 30 decembrie 2003, într-un loc public, în baza unei înţelegeri prealabile cu fratele său minor V.C.V., i-a asigurat paza pentru sustragerea prin smulgere a poşetei aparţinând părţii vătămate M.E., poşetă în care se găseau documente de identitate şi sume de bani în lei şi valută, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de complicitate la tâlhărie.
Din probele administrate a rezultat modul în care a fost pusă în executare hotărârea de a comite infracţiunea de inculpatul V.C., evidenţiindu-se în concret contribuţia acestuia la săvârşirea faptei, precum şi forma de vinovăţie, respectiv intenţia directă, acesta având reprezentarea urmărilor faptei, urmărind şi acceptând producerea rezultatului acesteia.
Astfel, declaraţiile părţii vătămate M.E. în care aceasta descrie modul în care i-a fost smulsă poşeta, respectiv în timp ce avea poşeta în mâna stângă a simţit cum cineva trăgea geanta spre spate, a „ţinut rezistenţă, dar am fost bruscată prin tragerea în forţă a genţii spre spate, fapt ce m-a determinat să mă întorc la 180 °", se coroborează cu declaraţii inculpatului V.C. în care arată că de comun acord cu fratele său s-a hotărât să sustragă geanta din mâna părţii vătămate, el urmând să-l păzească pe fratele său, în timp ce acesta îi smulgea, din mâna stânga geanta, iar bunurile, să le împartă, ceea ce s-a şi întâmplat, cu declaraţiile coinculpatului minor V.C.V., care a confirmat înţelegerea cu fratele său, inculpatul V.C., precum şi contribuţia fiecăruia la smulgerea poşetei părţii vătămate, cu declaraţiile martorilor G.D., V.R. din care rezultă că le-au spus cum au procedat la smulgerea poşetei părţii vătămate.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului V.C. cu privire la greşita încadrare juridică a faptei, respectiv complicitate la tâlhărie, impunându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de complicitate la furt, deoarece probele administrate au relevat contribuţia acestuia, ca urmare a înţelegerii prealabile, respectiv de a asigura paza la smulgerea poşetei părţii vătămate, acţiunea de sustragere a bunului realizându-se prin violenţă.
Aşadar, orice smulgere a unui bun aflat în mâna părţii vătămate implică violenţă, respectiv o deposedare brutală de contactul material al victimei cu obiectul, violenţă, care chiar dacă nu presupune lovirea părţii vătămate, implică o violenţă psihică materializată prin atitudinea brutală a agresorului asupra voinţei deţinătorului, astfel că ameninţarea implicită pe care o presupune gestul său coexistă cu atingerea adusă obiectului material adiacent reprezentat de corpul victimei.
Prin activitatea sa infracţională, inculpatul V.C. a asigurat paza, timp în care coinculpatul V.C.V. a smuls poşeta părţii vătămate, exercitând, aşadar, violenţă în deposedare, chiar victima precizând expres că a opus rezistenţă, a fost bruscată, prin tragerea în forţă a genţii spre spate, conducând şi la o întoarcere la 180 °, ceea ce evidenţiază intensitatea acţiunii de deposedare a victimei de bunul ce-i aparţinea, ameninţarea psihică a părţii vătămate, prin gestul inculpatului reflectându-se asupra corpului acesteia, probele susţinând împrejurarea menţionată.
În consecinţă contribuţia inculpatului V.C. de ajutor dat coinculpatului în deposedarea violentă a părţii vătămate se circumscrie formei de participaţie a complicităţii la tâlhărie, aşa cum a fost trimis în judecată, Decizia instanţei de apel fiind legală şi temeinică sub acest aspect, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte consideră că prin individualizarea pedepsei aplicată inculpatului V.C., atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare, privativă de libertate, a fost făcută o corectă adecvare la circumstanţele reale, dar şi personale ale inculpatului.
Astfel, au fost avute în vedere nu numai criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar s-a dat eficienţă şi circumstanţelor judiciare stipulate la art. 74 C. pen. şi regimului sancţionator corespunzător de la art. 76 lit. b) C. pen., cuantumul pedepsei fiind stabilit sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu gradul de pericol social, circumstanţele reale, dar şi cele personale ale inculpatului, respectiv atitudinea faţă de faptă, a fost crescut de bunica maternă, părinţii fiind divorţaţi din anul 1988, nu are antecedente penale.
Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată, cu executare în regim de detenţie reflectă în mod plural criteriile legale arătate, ce caracterizează individualizarea judiciară, asigurând realizarea funcţiilor, de exemplaritate şi educativă ale pedepsei, dând posibilitatea unei îndreptări a atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi reintegrării sale pozitive în societate.
Astfel, nici critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei, sub aspectul modalităţii de executare, în sensul aplicării suspendării condiţionate, în condiţiile art. 81 C. pen., nu poate fi reţinută, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte consideră că apărările invocate de recurent nu puteau fi examinate prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 12, 171 şi 20 C. proc. pen., deoarece acestea excedau condiţiilor expres reglementate de legiuitor pentru cazurile de casare menţionate.
În raport cu cele arătate, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea pronunţată în apel nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva deciziei penale nr. 8 din 6 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva deciziei penale nr. 8 din 6 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4017/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4023/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
