ICCJ. Decizia nr. 5496/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 1183 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 2711/2003, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatului P.M. de schimbare a încadrării juridice din art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., în art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. f) și g) C. pen.
în baza art. 334 C. proc. pen., instanța a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul P.M., din art. 211 alin. (2) lit. d) și e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în art. 211 alin. (2) lit. d) și e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
în baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpatul P.M. la 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată reținerea de 24 de ore din data de 20 februarie 2000.
în baza art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 9.000.000 lei, din care suma de 420.000 lei a fost indisponibilizată de organele de poliție prin procesul-verbal din 20 februarie 2000.
în baza art. 169 alin. (1) C. proc. pen., a dispus restituirea către inculpatul P.M. a două cartele telefonice, a unei bancnote de 10 lei moldovenești, indisponibilizate de organele de poliție prin procesul-verbal din 20 februarie 2000.
în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 20 februarie 2000, inculpatul P.M. a sustras din buzunarul părții vătămate N.N. suma de 9.000.000 lei în timp ce aceasta călătorea cu autobuzul 300. Fiind surprins de partea vătămată care a încercat să-l rețină, inculpatul a lovit-o cu cotul în stomac reușind să fugă apoi din autobuz.
Fapta comisă de inculpat a fost observată de organele de poliție aflate în autobuz și care, la scurt timp, l-au prins pe inculpat.
Acesta nu a recunoscut fapta săvârșită, afirmând că, la data de 20 februarie 2000, a călătorit într-adevăr cu autobuzul 300, a coborât în stația Piața Victoriei și s-a îndreptat apoi către stația de tramvai când a fost oprit de organele de poliție.
Din procesul-verbal de prindere în flagrant rezultă cu certitudine momentul derulării faptei comise de inculpat, respectiv sustragerea plicului din buzunarul de la piept al părții vătămate N.N., precum și momentul când autorul faptei a lovit-o "cu cotul în stomac și a îmbrâncit-o pentru a scăpa din autobuz".
în același proces-verbal se consemnează și momentul prinderii și identificării autorului infracțiunii, respectiv inculpatul P.M., neexistând elemente de incertitudine cu privire la identitatea inculpatului și a faptei de tâlhărie săvârșite de acesta.
Martora F.L., prezentă în autobuz, prin depoziția care a fost consemnată în procesul-verbal, confirmă constatările organelor de poliție, în același sens fiind declarațiile părții vătămate N.N.
Martorul T.D. și D.C., membrii ai echipei de poliție, au declarat că, într-adevăr, nu au văzut momentul sustragerii banilor de la partea vătămată (deoarece făceau parte din a doua echipă din autobuzul 300), dar au sosit imediat la fața locului și au participat la prinderea inculpatului pe Calea Victoriei.
Prejudiciul cauzat părții vătămate N.N. nu a fost recuperat, însă aceasta nu a mai solicitat despăgubiri civile.
în drept, fapta inculpatului P.M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen.
în baza art. 334 C. proc. pen., tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul P.M. din art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), întrucât a comis fapta dedusă judecății în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Din fișa de cazier judiciar, a rezultat că prin sentința penală nr. 382 din 12 iulie 1999 a Tribunalului București definitivă prin decizia penală nr. 533 din 4 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, inculpatul P.M. a fost condamnat, la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. A fost arestat la data de 7 august 1998 și liberat la termen de 6 august 1999.
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., în art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. f) și g) C. pen., întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că furtul a fost urmat de întrebuințarea de violență pentru ca inculpatul să-și asigure scăparea.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului pentru fapta săvârșită conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), tribunalul a avut în vedere pericolul social concret al faptei, împrejurările comiterii acesteia, datele personale ale inculpatului, recidivist, cu o comportare nesinceră în cursul procesului penal, fără ocupație.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate, cu motivarea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei, nefiind persoana care a sustras banii iar la percheziție nu s-a găsit nimic asupra sa.
Prin decizia nr. 114/ A din 15 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, cu opinie majoritară, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.M.
împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei sale condamnări.
în motivarea recursului, inculpatul a solicitat achitarea, arătând că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, întrucât, pe de o parte, nu sunt probe certe care să dovedească vinovăția sa, inclusiv declarațiile părții vătămate neoferind prea multe elemente concrete cu privire la persoana făptuitorului; pe de altă parte, declarațiile date în calitate de martori de către agenții constatatori nu pot avea forță probantă, deoarece legislația actuală nu permite cumularea celor două calități.
Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 18 C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Din actele și lucrările dosarului reiese că inculpatul P.M. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, susținerile acestuia, în sensul că nu a săvârșit fapta, fiind infirmate de materialul probator administrat în cauză. Relevante în acest sens sunt declarațiile părții vătămate N.N. date în faza de urmărire penală în anul 2000, precum și declarația acesteia consemnată în procesul verbal de constatare, din care reiese că inculpatul i-a sustras un plic cu bani din buzunar și i-a aplicat un cot în stomac pentru a-și asigura scăparea, în condițiile în care fusese prins de mână de partea vătămată, fugind apoi din autobuz. Aceste declarații se coroborează cu cele date de martora F.L., în sensul că partea vătămată a strigat după ajutor, indicând drept autor al furtului un bărbat "chelios" care, de îndată ce ușile autobuzului s-au deschis, a fugit, fiind urmărit de doi bărbați din autobuz care l-au imobilizat la scurt timp. După conducerea la secția 1 poliție, martora a recunoscut inculpatul, prezentat de poliție, ca fiind persoana aflată în apropierea părții vătămate, despre care aceasta afirmase că i-a furat banii și care fugise din autobuz. Faptul că, de la un moment dat al urmăririi penale, partea vătămată și-a schimbat atitudinea, dând declarații incerte și nesolicitând recuperarea prejudiciului de 9 milioane lei, deși are o situație financiară modestă, fiind pensionar, nu înseamnă că primele declarații, analizate mai sus, date la scurt timp după comiterea faptei, nu vor fi luate în considerare, ci dimpotrivă, ele sunt cele pe care instanța le consideră concordante cu restul materialului probator.
în ceea ce privește declarațiilor celor doi lucrători de poliție audiați de instanță, aceștia nu au perceput direct decât momentul când inculpatul a fost prins de colegii din prima echipă, aflați în autobuzul în care s-a produs evenimentul. Fără a pune în discuție forța probantă a declarațiilor date de cei doi lucrători de poliție în calitate de martori, se poate observa că acestea nu conțin date esențiale pentru lămurirea cauzei; pe de altă parte, apărarea inculpatului în sensul că nu era posibilă audierea agenților constatatori și deci declarațiile acestora nu pot fi luate în considerare, este contrară intereselor sale, atâta vreme cât ele nu îl încriminează.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de fond și cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 62,art. 63 și art. 69 C. proc. pen., stabilind împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia, precum și vinovăția inculpatului.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat.
Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul - inculpat a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5499/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5495/2005. Penal → |
|---|
