ICCJ. Decizia nr. 6714/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6714/2005
Dosar nr. 6287/2005
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2005
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 235 din 9 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 632/P/2005, s-a dispus respingerea cererii formulată de M.D.C., de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) alin. (21) lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen., şi art. 208 C. pen.
A fost condamnat inculpatul M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la 9 ani închisoare, în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen.
A fost condamnat inculpatul M.D.C., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) C. pen., la 7 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
În baza dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-au dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor perioadele de reţinere şi arest preventiv, începând cu data de 13 februarie 2005, la zi.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., şi art. 998 şi art. 1003 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă P.M.D. şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la 270.000 lei despăgubiri civile.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 1.000.000, lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul M.G. şi la 400.000 lei onorariu avocat oficiu.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut:
În noaptea de 12 februarie 2005, inculpaţii M.G. şi M.D.C., însoţiţi de martorul B.C., au consumat băuturi alcoolice în barul L.C. din oraşul Mioveni, judeţul Argeş, după care s-au deplasat la barul SC A.N. SRL Mioveni, judeţul Argeş, loc în care au întâlnit-o pe partea vătămată P.M.D.
Apoi, inculpaţii, partea vătămată şi martorul au revenit în barul L.C. unde au băut vin fiert, costul consumaţiei fiind achitat de P.M.D.
Întrucât partea vătămată a refuzat cererea inculpatului M.D.C. de a-i cumpăra un pachet de ţigări, între cei prezenţi au intervenit discuţii care au degenerat, în cele din urmă partea vătămată părăsind localul.
În acest moment, inculpaţii au luat hotărârea de a agresa victima şi de a-i sustrage banii pe care îi poseda.
Partea vătămată a fost urmărită şi lovită de cei doi iar apoi i-a fost furată suma de 270.000 lei şi geaca pe care o purta.
Cu banii astfel sustraşi, M.G. şi M.D.C., însoţiţi de martorul B.C., s-au deplasat la barul SC A.N. SRL Mioveni, judeţul Argeş, unde au continuat să consume băuturi alcoolice, iar apoi au ajuns la locuinţa lui M.D.C.
În dimineaţa zilei de 13 februarie 2005, inculpaţii au cheltuit suma de 270.000 lei, cumpărând diverse alimente şi băuturi, iar portmoneul aparţinând victimei a fost aruncat după ambalaje existente în magazinul de unde au fost achiziţionate mărfurile, ulterior acesta fiind găsit de martora M.N. (vânzătoare).
În cursul urmăririi penale, geaca, corp delict, a fost identificată în locuinţa inculpatului M.D.C.
În drept, faptele inculpaţilor au fost încadrate în dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) C. pen., faţă de cele reţinute respingându-se cererea formulată de inculpatul M.D.C., privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen., şi art. 208 alin. (1) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gravitatea faptelor comise, pericolul social concret şi elementele ce caracterizează persoana inculpaţilor, inculpatul M.G. fiind recidivist.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpaţii, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, inculpatul M.D.C. a solicitat achitarea sa de orice penalitate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat de prima instanţă, în subsidiar, învederând că se impunea, în condiţiile în care s-a reţinut vinovăţia sa, aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei.
La rândul său, inculpatul M.G. a precizat că aplicarea sancţiunii penale s-a făcut fără a fi avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa fiind exagerată în raport cu pericolul social concret al faptei sale.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate precum şi cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a constatat că apelurile sunt nefondate.
Tribunalul a stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, pe baza unor probe concludente, legal administrate şi temeinic apreciate, iar încadrarea juridică a faptei este legală.
S-a dovedit astfel, că inculpatul M.D.C. a participat în calitate de autor, în sensul art. 24 C. pen., la săvârşirea faptei pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ulterior fiind condamnat în prima instanţă.
El a exercitat acte de violenţă iar apoi şi-a însuşit, pe nedrept, împreună cu inculpatul M.G., suma de 270.000 lei şi geaca aparţinând părţii vătămate P.M.D.
În faza de urmărire penală, aceşti inculpaţi au recunoscut sustragerea banilor şi a gecii, însă s-au învinuit reciproc, referitor la exercitarea violenţelor asupra victimei.
La cercetarea judecătorească, atât M.G. cât şi M.D.C. au retractat declaraţiile date în prima fază a procesului penal, negând furtul valorilor amintite anterior.
Instanţa de control judiciar a concluzionat că revenirile la depoziţiile iniţiale nu sunt motivate, declaraţiile date în faza de urmărire penală coroborându-se cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, astfel că potrivit art. 69 C. proc. pen., servesc la aflarea adevărului în cauză.
Cu privire la reţinerea dispoziţiilor art. 74 C. proc. pen., Curtea a constatat că nu există temeiuri care să o îndreptăţească în sensul aprecierii unor fapte sau împrejurări ca fiind circumstanţe atenuante.
Existenţa unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă pedeapsa principală, deoarece din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoaşterea unor atare împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
În această apreciere se va ţine seama de pericolul social al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse ca şi orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.
În speţă, apelantul-inculpat M.D.C. a avut o atitudine nesinceră retractând în faza judecăţii cauzei şi începutul de recunoaştere a comiterii faptei.
Prin Decizia penală nr. 202/ A din 22 septembrie 2005, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii M.G. şi M.D.C. împotriva sentinţei penale nr. 235 a Tribunalului Argeş.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor şi a fost dedusă prevenţia pentru fiecare inculpat la zi.
Apelanţii au fost obligaţi să plătească cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul M.D.C.
Prin motivele de recurs, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, în principal, inculpatul susţine că a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat neexistând probe care să dovedească faptul că a participat la săvârşirea infracţiunii.
Recurentul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
În subsidiar, inculpatul M.D.C. a solicitat redozarea pedepsei pe care o consideră prea severă în raport cu circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi cu circumstanţele sale personale.
Recursul formulat va fi analizat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., referitor la comiterea unei grave erori de fapt, şi, respectiv, art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţiile instanţelor de fond şi de apel fiind legale şi temeinice.
Astfel, Înalta Curte constată că în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât între probele administrate şi soluţia de condamnare nu există nici o contradicţie, situaţia de fapt fiind reţinută pe baza actelor şi probelor dosarului.
Corect s-a reţinut că fapta inculpaţilor, care în noaptea de 12 februarie 2005, pe fondul consumului de alcool, după o înţelegere prealabilă şi prin folosirea violenţei, l-au deposedat pe partea vătămată P.M.D. de un portmoneu, în care avea şi suma de 270.000 lei şi de o geacă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Participarea recurentului la săvârşirea faptei şi vinovăţia acestuia au fost dovedite cu probe administrate în cauză.
Astfel, partea vătămată, constant, a declarat că după ce a părăsit localul unde a avut loc un conflict cu cei doi inculpaţi determinat şi de consumul excesiv de alcool, a fost urmărit şi lovit cu picioarele de către ambii inculpaţi, după care a fost deposedat de bunurile menţionate.
Declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorului B.C. care a asistat la momentele în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra părţii vătămate.
De asemenea, în faza urmăririi penale inculpaţii, au recunoscut săvârşirea faptei însă au declarat că violenţele au fost exercitate de celălalt inculpat, încercând să se învinuiască reciproc.
Ulterior, în faza cercetării judecătoreşti inculpaţii au revenit asupra acestor declaraţii, încercând să acrediteze ideea că sunt nevinovaţi.
Înalta Curte, în raport de faptul că revenirea faţă de depoziţiile iniţiale nu au fost motivate, constată că declaraţia recurentului faţă în faţa instanţei a fost făcută pro causa, în vederea înlăturării răspunderii penale.
Înalta Curte constată că probele administrate în cauză dovedesc cu prisosinţă participarea recurentului la comiterea faptei, astfel că soluţia de condamnare, pronunţată în cauză este legală, neexistând nici un dubiu că inculpatul nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Se apreciază că nici cel de al doilea motiv de recurs, susţinut în subsidiar, nu este întemeiat.
Astfel, la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului au fost avute în vedere, corect, criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În raport de natura infracţiunii, gravitatea sporită a acesteia care rezultă din acordul de acţionare şi împrejurările comiterii (de două persoane împreună, pe baza unui plan prestabilit, pe timp de noapte şi profitând de faptul că şi partea vătămată se afla sub influenţa alcoolului), de urmările socialmente periculoase, dar şi de persoana inculpatului care este tânăr, necunoscut cu antecedente penale, nu desfăşura o muncă utilă şi a fost nesincer, nerecunoscând comiterea faptei, în pofida probelor care demonstrau participarea sa la comiterea faptei.
Ţinând cont de aceste circumstanţe reale şi personale prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, pedeapsă care corespunde, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare, dublului său scop educativ şi exercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului va fi respins ca nefondat.
Se va computa la zi durata prevenţiei pentru recurent.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D.C. împotriva deciziei penale nr. 202/ A din 22 septembrie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 13 februarie 2005, la 29 noiembrie 2005.
Obligă pe recurent la plata sumei de 220 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6712/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod... | ICCJ. Decizia nr. 6716/2005. Penal. Art. 208-209 Cod Penal.... → |
|---|
