ICCJ. Decizia nr. 1185/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1185/2006
Dosar nr. 30166/1/2005
(nr. vechi 7791/2005)
Şedinţa publică din 23 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1426 din 18 octombrie 2005 a Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul C.M. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 08 iunie 2005 la zi.
S-a luat act că partea vătămată A.V. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind acoperit integral prin restituire.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă din analiza coroborată a întregului material probator administrat în cauză a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută prin rechizitoriu, în sensul că în seara zilei de 7 iunie 2005, în jurul orei 23,30, partea vătămată, A.V. se afla în locuinţa sa (pe care o ocupa fără forme legale) din str. Aleea Nehoiu.
Inculpatul a pătruns în locuinţa menţionată mai sus şi sub pretextul că trebuie să i se plătească contravaloarea chiriei i-a cerut părţii vătămate o sumă de bani, în caz contrar va fi evacuat.
Sub ameninţarea cu acte de violenţă, inculpatul a luat din locuinţa părţii vătămate următoarele bunuri: un trening albastru, o pereche de adidaşi şi un televizor color. Treningul a fost îmbrăcat de inculpat, iar, în picioare, a încălţat adidaşii părţii vătămate, abandonând în locuinţă hainele şi încălţările sale.
După însuşirea bunurilor, inculpatul a părăsit imobilul, îndreptându-se pe str. Drumul Creţeştilor.
Partea vătămată a solicitat ajutor celorlalţi locatari ai imobilului şi martorii G.D. şi U.V.I. au venit în ajutorul acesteia.
Cei doi martori l-au oprit pe inculpat pe str. drumul Creţeştilor având bunurile părţii vătămate asupra sa.
Organele de cercetare penală ale poliţiei l-au găsit pe inculpat în incinta blocului F 4, iar bunurile sustrase abandonate în stradă.
Prima instanţă a constatat pe baza probelor administrate vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Astfel, declaraţiile părţii vătămate, în sensul că, în seara zilei de 7 iunie 2005, în jurul orelor 23,30, a fost împins din spate de un individ pe care nu îl cunoştea, care a încuiat uşa şi sub ameninţarea că îl bate şi îl scoate afară din casă, i-a cerut o sumă de bani drept chirie pentru garsoniera în care locuieşte, luându-i sub ameninţare un televizor color, un trening şi o pereche de adidaşi, s-au coroborat cu declaraţiile martorului U.V.I. şi ale martorei G.D., cu procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere din grup, cu procesul-verbal de constatare întocmit de poliţişti de la secţia 15 la data de 8 iunie 2005 şi cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care s-a ataşat planşa foto.
Martorii au declarat constant că l-au auzit ţipând pe partea vătămată după ce i-au fost sustrase bunurile, că acesta nu îl cunoştea pe inculpat care i-a intrat în casă şi care l-a ameninţat, că l-au prins în stradă pe inculpat, acesta fiind îmbrăcat cu treningul părţii vătămate şi încălţat cu adidaşii acestuia.
Declaraţiile date de inculpat în sensul că televizorul i l-ar fi dat partea vătămată de bună voie, nerecunoscând că asupra lui s-au găsit şi treningul şi adidaşii acestuia au fost combătute de toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză; este greu de crezut, în condiţiile în care inculpatul nu a probat lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, că, deşi nu se cunoştea cu partea vătămată, acesta l-a primit de bună voie în casă şi i-a oferit un televizor color, reprezentând contravaloarea chiriei la o garsonieră care nu aparţinea legal nici unuia dintre ei. Martorii l-au găsit îmbrăcat şi încălţat pe inculpat cu lucrurile părţii vătămate, acestea fiind restituite în totalitate.
Cu ocazia percheziţiei corporale asupra inculpatului s-a găsit o telecomandă pentru televizor color, recunoscută de partea vătămată.
Deşi nu a opus rezistenţă martorilor alertaţi de partea vătămată şi ieşiţi în stradă, inculpatul a încercat să se ascundă, fiind găsit de organele de poliţie în incinta blocului F4 din Aleea Nehoiu.
În concluzie, fapta inculpatului de a-şi însuşi lucrurile părţii vătămate prin îmbrâncirea acesteia şi folosirea de ameninţări cu violenţe fizice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen.
În încadrarea juridică s-au reţinut şi dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul săvârşind fapta în stare de recidivă postexecutorie (ultima condamnare fiind aplicată prin sentinţa penală nr. 1709 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei sectorului 4, la o pedeapsă de 4 ani închisoare; inculpatul a fost arestat la 24 august 2000 şi liberat la 07 aprilie 2004).
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere de instanţa de fond, gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, datele personale ale inculpatului (recidivist) şi toate celelalte criterii generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât lipseşte, atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii de tâlhărie.
Astfel, din probele dosarului nu a rezultat constrângerea, folosirea violenţei şi a ameninţării, şi nici intenţia directă în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă pentru realizarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni.
În situaţia în care se va stabili totuşi că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat penal, a solicitat redozarea pedepsei, apreciind că este prea aspră, în raport cu fapta săvârşită.
Prin Decizia penală nr. 897 din 21 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3561/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinţei penale nr. 1426 din 18 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 3878/2005.
În baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia de la 8 iunie 2005 la zi.
A fost obligat apelantul la 150 lei RON cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei RON onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat critica inculpatului C.M. ca fiind nefondată, reţinând că elementul material al infracţiunii de tâlhărie constă în două acţiuni conjugate şi anume, acţiunea de furt, care este principală şi acţiunea de constrângere, respectiv folosirea violenţei şi a ameninţării care este adiacentă. Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei trebuie ca între cele două acţiuni să existe o indispensabilă relaţie de intercondiţionare.
Furtul, în cazul în speţă, a constat în luarea bunurilor ce se aflau în posesia părţii vătămate, respectiv trening albastru, o pereche de adidaşi şi un televizor color, fără consimţământul acesteia, fiind vorba de două acte, unul de deposedare şi celălalt de imposedare.
Constrângerea, folosirea ameninţării şi a violenţei direct asupra părţii vătămate s-a realizat concomitent cu acţiunea principală, furtul, astfel cum a rezultat din probele dosarului.
Prin prevederea modalităţii normative agravate, art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen., s-a urmărit asigurarea protecţiei dreptului persoanei de a folosi în siguranţă locul în care trăieşte, îşi desfăşoară viaţa intimă sau îşi păstrează bunurile ce îi aparţin.
Fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., în mod corect prima instanţă a dispus tragerea la răspundere penală a inculpatului, nefiind incidente dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., invocate de apărare.
De asemenea, curtea de apel a apreciat că inculpatul prin modalitatea de săvârşirea a faptei, respectiv pătrunderea ilegală în locuinţa părţii vătămate şi sustragerea prin violenţă a bunurilor ce nu-i aparţineau, prezintă o periculozitate socială sporită, aşa încât pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată de instanţa de fond corespunde cerinţelor înscrise în art. 72 şi 52 C. pen.
De precizat că limitele de pedeapsă prevăzute de art. 211 alin. (2) C. proc. pen., sunt cuprinse între 5 şi 20 ani închisoare.
În consecinţă, în raport cu circumstanţele reale ale faptei şi personale ale inculpatului care este recidivist în starea prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), instanţa de fond a făcut o corectă individualizare a pedepsei.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs nemotivat inculpatul C.M.
La termenul de astăzi, recurentul inculpat a depus la dosar un memoriu în care a arătat că pedeapsa este prea mare, solicitând reducerea ei, deoarece familia i s-a destrămat, are doi copii minori.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului şi în principal achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., faptei de tâlhărie reţinută în sarcina recurentului, lipsindu-i latura subiectivă, arătând împrejurări de fapt, respectiv că în garsonieră au locuit ambele părţi, neexistând vreun conflict între acestea, iar în subsidiar, reducerea pedepsei aplicată inculpatului, prin acordarea unei mai largi eficienţe circumstanţelor atenuante în favoarea acestuia, deoarece declaraţiile părţilor se contrazic, necoroborându-se în totalitate.
Examinând recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 14 C. proc. pen., precum şi pentru un alt motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 17 din acelaşi cod, respectiv încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod eronat instanţa de apel, în baza unei proprii evaluări asupra materialului probator administrat a stabilit, de altfel, ca şi prima instanţă, ca fiind dovedită vinovăţia inculpatului C.M. în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care acesta a fost trimis în judecată, respectiv art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în raport cu o situaţie de fapt greşit reţinută.
În conformitate cu dispoziţiile art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificării făptuitorilor şi stabilirii răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Pentru a servi ca temei de condamnare, aceste probe trebuie în mod obligatoriu să fie verificate de către instanţă.
Potrivit art. 289 C. proc. pen., judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Înalta Curte constată că în desfăşurarea cercetării judecătoreşti a cauzei, instanţa de fond, în baza acestor principii, era obligată să readministreze toate probele din cursul urmăririi penale pentru a fi percepute prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral de către toate părţile în şedinţă publică.
Aşa cum rezultă din dosarul cauzei, prima instanţă, a dispus pentru primul termen de judecată în şedinţă publică, 19 iulie 2005, citarea părţii vătămate A.V., la adresa indicată, dovada de îndeplinire a procedurii de citare fiind restituită cu menţiunea „destinatar mutat", fapt pentru care, ulterior la toate celelalte termene de judecată, citarea părţii vătămate s-a efectuat prin afişare la Consiliul Local al sectorului 4 Bucureşti, asigurându-se legala îndeplinire a procedurii de citare.
În aceste condiţii a fost imposibilă ascultarea nemijlocită şi contradictorie a acestei părţi, în scopul verificării susţinerilor sale făcute în cursul urmăririi penale cu privire la modul în care s-au desfăşurat împrejurările faptice dintre partea vătămată şi inculpat, în situaţia în care nu au existat alte persoane care să asiste în mod direct la discuţiile dintre cele două părţi şi a constata dacă într-adevăr deposedarea părţii vătămate de bunurile arătate a avut loc prin exercitarea de violenţe, fizice sau psihice.
În consecinţă, instanţa de fond a coroborat declaraţiile părţii vătămate date numai în cursul urmăririi penale, cu cele ale martorilor din acte U.V.I. şi G.D., ascultaţi în ambele faze procesuale, martori care nu au fost de faţă la discuţiile purtate între inculpat şi partea vătămată şi care nu au perceput direct modalitatea concretă de deposedare a acesteia din urmă de bunurile menţionate, reţinând, însă că aceştia au declarat constant că au auzit-o pe partea vătămată, ţipând după ce i-au fot sustrase bunurile, că aceasta nu-l cunoştea pe inculpatul care i-a intrat în casă şi care a ameninţat-o, că l-au prins în stradă pe inculpat îmbrăcat cu haine de la partea vătămată, evidenţiind că la percheziţia corporală asupra inculpatului a fost găsită telecomanda televizorului color, recunoscută de partea vătămată.
Înalta Curte consideră că în cauză, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în limita efectului devolutiv, nu au dat eficienţă în totalitate condiţiilor prevăzute de art. 289 şi art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la oralitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea judecăţii cauzei şi respectiv aprecierii mijloacelor de probă administrate, în condiţiile arătate, astfel încât a avut loc o greşită aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, având drept consecinţă stabilirea incorectă a unor împrejurări faptice, ce s-au răsfrânt şi în planul încadrării juridice a faptei comisă de inculpat şi pentru care a fost trimis în judecată, precum şi a pedepsei la care acesta a fost condamnat, încălcări ce nu intră sub incidenţa nulităţii absolute, însă, atrag reformarea hotărârilor pronunţate, cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs.
În raport cu cele mai sus arătate au fost apreciate ca întemeiate criticile recurentului inculpat, fiind aplicabile cazurile de casare invocate de acesta, respectiv art. 3859 pct.17 1 şi 14 C. proc. pen., cât şi pentru un alt motiv şi anume că faptei comisă de inculpatul C.M. i-a fost dată o greşită încadrare juridică, ce se circumscrie cazului de casare stipulat de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Astfel, Înalta Curte, reevaluând materialul probator administrat, reţine ca situaţie de fapt, că inculpatul C.M., în perioada anilor 1997 – 2000, a locuit cu numita R.L., concubina sa, în garsoniera din blocul F 4, fără forme legale. În anul 2000, inculpatul a fost arestat şi s-a liberat în cursul lunii aprilie 2004, locuind la concubina sa în str. Matei Voievod.
Inculpatul a aflat că garsoniera unde locuise anterior arestării sale era ocupată de alte persoane necunoscute care i-au spus că acea locuinţă a fost închiriată fără drept de o femeie, cunoscută ca fiind „mama lui P.", ce locuieşte într-un bloc alăturat. Inculpatul a încercat să discute cu chiriaşul respectiv, însă, acesta i-a susţinut că nu iese din locuinţă, deoarece i-a dat banii „mamei lui P.", şi cu toate acestea l-a căutat de mai multe ori, cu scopul de a-l lămuri că ar avea şi el dreptul să aibă acea locuinţă, fiind primul care a ocupat-o.
În seara de 7 iunie 2005, în jurul orei 22,00, inculpatul C.M. se afla în garsoniera mamei sale I.A., care locuieşte pe Aleea Nehoiu, locuinţă situată pe acelaşi palier cu garsoniera de la nr. 43, unde locuise anterior şi a hotărât să discute cu chiriaşul ce locuia în fosta sa garsonieră.
Inculpatul a bătut la uşă şi fiindu-i permis să intre a pătruns în garsonieră, unde a constatat că în încăpere se afla o altă persoană decât aceea cu care discutase anterior şi pe care nu o cunoştea, l-a determinat să o întrebe în ce calitate locuieşte acolo, răspunzându-i-se că este chiriaşul „mamei lui P.", această persoană fiind partea vătămată A.V. La acel moment în garsonieră nu se mai aflau alte persoane.
În continuare, inculpatul, care s-a recomandat ca fiind M.C., i-a spus părţii vătămate A.V. că el a locuit în acea garsonieră şi că doreşte să se mute din nou acolo, având doi copii de crescut, discuţie ce a avut loc fără ceartă sau ameninţări din partea sa, cerându-i să-i dea lui banii de chirie şi nu „mamei lui P.", respectiv suma de 6.500.000 lei, iar în caz contrar îi va lua televizorul color pe care acesta îl avea în cameră.
Partea vătămată nu i-a dat acestuia suma solicitată, fapt pentru care inculpatul i-a sustras televizorul color, cu telecomanda, un trening albastru, o pereche de adidaşi, obiecte de îmbrăcăminte cu care s-a şi îmbrăcat, hainele ce-i aparţineau, punându-le într-o pungă, părăsind locuinţa.
Partea vătămată a fugit la martora G.D., ce locuieşte în apropiere, pe str. Drumul Creţeştilor, spunându-i că o persoană M.C. i-a furat televizorul, un trening şi o pereche de adidaşi.
Imediat au ieşit afară şi observându-l pe inculpat cu televizorul în braţe şi îmbrăcat cu hainele părţii vătămate, martora G.D. i-a strigat acestuia să lase televizorul jos, moment în care alertat de gălăgie a apărut şi martorul U.V.I., care a alergat după inculpat, l-a imobilizat, cerându-i să lase televizorul şi să se dezbrace de hainele sustrase, ceea ce inculpatul C.M. a şi făcut, îmbrăcându-se cu propriile haine, după care au plecat spre blocul F4, fiind anunţate organele de poliţie.
Bunurile sustrase de inculpat au fost găsite de organele de poliţie pe trotuarul străzii, Drumul Creţeştilor, respectiv un televizor color şi o pungă ce conţinea un trening şi o pereche de adidaşi, ocazie cu care au fost recuperate şi restituite părţii vătămate.
Totodată, urmare percheziţiei corporale făcute inculpatului, asupra acestuia a fost găsită o telecomandă care a fost ridicată şi restituită părţii vătămate, valoarea totală a prejudiciului fiind de 7.000.000 lei, ce a fost acoperit prin restituire, partea vătămată A.V. declarând că nu se constituie parte civilă.
Martora G.D. îl cunoştea pe A.V., respectiv partea vătămată, deoarece fiica acestuia are o relaţie de concubinaj cu fiul martorei, numitul P.F., aceasta fiind „mama lui P.", care ştia că mama inculpatului locuieşte în blocul părţii vătămate, respectiv la apartamentul nr. 39, iar inculpatul o vizita uneori.
Partea vătămată A.V. a relatat după sosirea organelor de poliţie, martorei G.D. că ar fi fost îmbrâncit în casă de către inculpat, atunci când i-a luat bunurile, iar martorului U.V.I. că ar fi fost ameninţat de inculpat să-i dea televizorul.
Pe parcursul urmăririi penale, partea vătămată A.V. a declarat că bunurile sustrase i-au fost luate sub ameninţare de către inculpat. Partea vătămată nu a putut fi ascultată în primă instanţă, deoarece şi-a schimbat domiciliul, procedura de citare fiind îndeplinită în conformitate cu art. 177 alin. (4) C. proc. pen.
Inculpatul C.M. a declarat în mod constant, că nu a folosit violenţe şi nici ameninţări asupra părţii vătămate, aceasta fiind aceea care l-a rugat să-i ia televizorul ca plată a chiriei.
Din fişa de cazier a inculpatului C.M. a rezultat că ultima sa condamnare, a fost o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen., şi art. 271 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pronunţată prin sentinţa penală nr. 1709 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, fiind arestat la 24 august 2000 şi liberat la 07 aprilie 2004, având un rest de 347 zile, iar în raport cu data săvârşirii faptei din prezenta cauză, respectiv 07 iunie 2005, inculpatul se află în stare de recidivă postexecutorie.
Situaţia de fapt mai sus arătată a rezultat din coroborarea plângerii părţii vătămate A.V. cu procesul-verbal de depistare întocmit de organele de poliţie, cu declaraţiile martorilor G.D. şi U.V.I., date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere din grup a inculpatului de către partea vătămată şi planşa foto, rezoluţia motivată de efectuare a percheziţiei corporale, declaraţiile inculpatului C.M. în ambele faze procesuale, fişa de cazier judiciar a inculpatului, precum şi cu alte înscrisuri depuse la dosarele parchetului şi tribunalului.
Astfel, fapta inculpatului C.M., care în ziua de 7 iunie 2005, după orele 22,30 şi-a însuşit bunurile menţionate ce aparţineau părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), furt calificat în stare de recidivă postexecutorie.
Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., a evaluat coroborat mijloacele de probă administrate arătate mai sus şi a constatat că deposedarea părţii vătămate A.V. de bunurile precizate de către inculpatul C.M., a avut loc fără exercitarea vreunei violenţe, fizică sau psihică din partea acestuia.
Instanţa de recurs nu a putut reţine poziţia părţii vătămate cu privire la exercitarea de către inculpat a unor violenţe la momentul luării bunurilor, deoarece aceste aspecte nu au putut fi verificate în mod oral, nemijlocit şi contradictoriu de către prima instanţă, partea vătămată, neputând fi ascultată, astfel că declaraţiile date de aceasta în cursul urmăririi penale nu s-au coroborat cu nici un alt mijloc de probă.
Mai mult, la momentul sustragerii bunurilor de către inculpat nu a fost de faţă nici o altă persoană, iar aspectele privind exercitarea unor violenţe fizice (îmbrâncirea părţii vătămate) şi violenţe psihice (ameninţarea aceleiaşi părţi) ce au fost menţionate de către martorii G.D. şi U.V.I., în faţa instanţei de fond au fost percepute numai din relatările părţii vătămate, ulterioare sosirii organelor de poliţie, martorii, depistându-l pe inculpat cu bunurile ce aparţineau părţii vătămate.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici poziţia inculpatului, în sensul că partea vătămată i-ar fi oferit bunurile în contul chiriei, acest aspect nefiind dovedit cu nici un alt mijloc de probă.
Totodată, probele administrate au evidenţiat întreaga comportare a inculpatului, atât cea anterioară cât şi ulterioară comiterii faptei, astfel că din exteriorizarea hotărârii infracţionale, respectiv prin modalitatea concretă de punere a acesteia în executare, în sensul iniţierii unei discuţii cu partea vătămată cu privire la fosta sa garsonieră, în care a locuit fără forme legale, pe fondul căreia a sustras bunurile arătate, cât şi atitudinea ulterioară săvârşirii faptei, concretizată în lăsarea bunurilor pe trotuar, fără să existe vreo împotrivire din partea sa, nu a fost dovedită exercitarea vreunei violenţe în sustragerea şi păstrarea bunurilor.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte apreciază că atât poziţia părţii vătămate, referitoare la existenţa unor violenţe, sub forma ameninţării cu ocazia sustragerii bunurilor ce-i aparţineau, din cursul urmăririi penale, neverificată în faza cercetării judecătoreşti, cât şi percepţiile indirecte ale martorilor, urmare a relatărilor părţii vătămate cu privire la exercitarea de violenţe cu ocazia sustragerii bunurilor, reprezintă aspecte ce nu au putut fi dovedite cu alte mijloace de probă, ceea ce îi profită inculpatului, potrivit principiului „in dubio pro reo".
Aşadar, Înalta Curte consideră că faptei comisă de inculpatul C.M. i-a fost dată, iniţial, o greşită încadrare juridică în aceea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în loc de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), aşa cum corect rezulta din materialul probator administrat, fiind incidente dispoziţiile art. 334 C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 334 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Urmare a schimbării încadrării juridice a faptei în condiţiile mai sus menţionate, Înalta Curte va efectua şi o reindividualizare a pedepsei corespunzătoare faptei comise de inculpat.
Astfel, în stabilirea pedepsei ce se va aplica inculpatului C.M., reevaluând în mod plural, criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se va ţine cont de gradul de pericol social în concret, relativ redus al faptei comise, conferit prin circumstanţele anterioare, cât şi ulterioare comiterii acesteia, pe timpul nopţii, valoarea redusă a prejudiciului produs, ce a fost acoperit, prin restituirea bunurilor, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului, care a recunoscut luarea bunurilor, însă fără să fi exercitat violenţe la momentul sustragerii acestora, comportarea ulterioară faptei, prin lăsarea bunurilor pe trotuar, nu are şcoală şi nici loc de muncă, a avut o relaţie de concubinaj, din care au rezultat doi copii minori, este recidivist, anterior fiind condamnat tot pentru o infracţiune de furt, dovedind o perseverenţă infracţională în săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni.
Prin cuantumul pedepsei, orientat către medie, cu executare în regim de detenţie, respectiv de 6 ani închisoare la care va fi condamnat inculpatul C.M. se apreciază că numai acesta este în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi educative, în îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
Înalta Curte va face aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 8 din C.E.D.O., corelat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza S. şi P. contra României), apreciind în urma controlului efectuat, că în raport cu natura faptei comise de inculpat, aceea de furt calificat şi interesul superior al minorilor, acesta având doi copii minori nu se impune interzicerea drepturilor părinteşti prevăzute de art. 64 lit. d) C. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 897 din 21 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, va casa Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 1426 din 18 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai sub aspectul încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.M. şi al pedepsei aplicate acestuia, va face aplicarea art. 334 C. proc. pen., şi va condamna inculpatul în condiţiile arătate în detaliu mai sus, va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Se va deduce din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive de la 8 iunie 2005 la 23 februarie 2006.
Onorariu apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 897 din 21 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 1426 din 18 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai sub aspectul încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.M. şi al pedepsei aplicate acestuia.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), şi în baza acestui din urmă text, condamnă pe inculpatul C.M., la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie.
Face aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive de la 8 iunie 2005 la 23 februarie 2006.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei ), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1181/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1189/2006. Penal → |
|---|
