ICCJ. Decizia nr. 3738/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3738/2006
Dosar nr. 10459/3/2005
Şedinţa publică din 12 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1656 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2, lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor L.A. şi, C.A. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ de 1.000 şi respectiv 500 RON.
S-a constatat că inculpaţii au fost arestaţi preventiv în perioada 13 februarie 2005 – 13 iunie 2005.
S-a luat act că partea vătămată M.M. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că fapta pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, constând în aceea că în noaptea de 12 februarie 2005, în jurul orei 4,00, aflându-se în incinta C.S.R. au deposedat prin ameninţări şi violenţă pe partea vătămată M.V.M. de telefonul mobil şi de portofel, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 186/ A din 7 martie 2006 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa primei instanţe şi rejudecând a dispus condamnarea inculpatului L.A., în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi 76 din acelaşi cod, la un an închisoare.
În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 s-a dispus revocarea gradului pedepsei de un an şi 6 luni aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 207/2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen. şi a fost dedusă prevenţia de la 27 martie 2002 la 9 aprilie 2002 şi de la 13 februarie 2005 la 13 iunie 2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar, privind criticile din apelul parchetului, a reţinut că soluţia de achitare a inculpatului L.A. este greşită, că el a avut iniţiativa săvârşirii tâlhăriei, şi că fapta de a sustrage prin violenţă bunurile părţii vătămate prezintă pericol social, impunându-se aplicarea unei pedepse.
S-a mai reţinut că acelaşi inculpat a mai fost anterior condamnat în timpul minorităţii la un an şi 6 luni închisoare pentru furt calificat.
În favoarea inculpatului au fost recunoscute circumstanţe atenuante constând în aceea că este student la U.B. – F.A.P. şi că a comis fapta aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, ceea ce i-a alterat capacitatea psihică de a aprecia consecinţele comportării sale.
Referitor la inculpatul C.A. s-a constatat că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, că fapta săvârşită este singulară în activitatea sa şi lipsită vădit de pericol social şi că astfel solicitarea din apelul parchetului de aplicarea a unei pedepse privative de libertate nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul L.A.
În recursul parchetului, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1), pct. 171 C. proc. pen. s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond de achitare a inculpatului C.A. a fost greşit menţinută de instanţa de apel, fiind încălcate dispoziţiile art. 181 alin. (2) C. pen.
Astfel, s-a considerat modalitatea curentă de comitere a faptei reliefează elocvent periculozitatea sporită a inculpatului, acesta acţionând în baza înţelegerii prealabile avute cu inculpatul L.A. în C.S.R., partea vătămată fiind unul dintre studenţii cauzaţi în această incintă.
Totodată, s-a susţinut că, fapta prezintă pericol social şi că pentru sancţionarea ei este necesară aplicarea unei pedepse.
Referitor la inculpatul L.A., în recursul parchetului fundamentat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. s-a susţinut că în mod greşit au fost recunoscute circumstanţe atenuante, solicitându-se înlăturarea acestora şi majorarea pedepsei aplicate.
La rândul său inculpatul L.A. a criticat Decizia atacată susţinând în baza art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., că soluţia de condamnare este urmarea unei erori grave de fapt întrucât nu s-au administrat probe certe de vinovăţie.
S-a solicitat de către inculpatul recurent casarea acestei decizii şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Analizând actele şi lucrările dosarului în baza criticilor formulate se constată întemeiat, aşa cum se va arăta în continuare, recursul declarat de parchet şi nefondat recursul declarat de inculpatul L.A.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Potrivit aliniatului 2 al aceluiaşi text în aprecierea gradului de pericol social, trebuie să se ţină seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Din examinarea dosarului se constată că, în speţă nu erau incidente dispoziţiile art. 181 C. pen., rezultând că fapta săvârşită prezintă pericolul social al un ei infracţiuni.
Astfel, referitor la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei este de menţionat că inculpaţii C.A. şi L.A. au acţionat în baza unei înţelegeri prealabile, că au exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate M.V.M., care a fost imobilizată şi apoi lovită de recurentul inculpat cu pumnii în zona feţei şi a toracelui timp de circa un minut după care victimei i-au fost sustrase bunurile.
Prin urmare nu se poate reţine că în materialitatea lor, aceste acte ar avea doar semnificaţia unei fapte lipsite în mod vădit de importanţă.
Urmările produse persoanei vătămate, care a suferit leziuni traumatice pentru care s-au stabilit ca necesare 3-4 zile de îngrijiri medicale, nu pot fi considerate ca lipsite de gravitate.
Toate aceste împrejurări vădesc existenţa pericolului social al faptei şi făptuitorului, ceea ce caracterizează fapta comisă ca infracţiune de tâlhărie calificată, conduita anterioară bună a inculpatului C.A. nefiind de natură a conduce la o altă concluzie.
Datele pozitive ce caracterizează persoana inculpatului, poziţia avută în timpul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, conduita anterioară general bună, rezultatele bune la învăţătură pot constitui temeiuri de reţinere în favoarea făptuitorului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. cu consecinţa arătată la art. 76 C. pen.
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că fapta săvârşită de inculpatul C.A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2) lit. a) C. pen. că respectiva faptă prezintă, conform art. 18 C. pen., pericol social întrucât aduce atingere uneia din valorile arătate la art. 1 şi că pentru sancţiunea ei este necesară aplicarea unei pedepse.
Întrucât instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale invocate, trăgând concluzia eronată ca faptă săvârşită de inculpatul C.A. nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, hotărârile pronunţate sunt supuse casării conform art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.
2. Referitor la inculpatul L.A. se constată întemeiată critica din apelul parchetului în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicată acestuia.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama, între altele de pericolul social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Ori, din examinarea actelor dosarului deşi se constată că în cauză au fost în mod corect reţinute circumstanţele atenuante, având în vedere vârsta inculpatului, rezultatele pe care le obţine la învăţătură ca student la U.B., pedeapsa aplicată de un an închisoare nu reflectă în suficientă măsură pericolul social grav al faptei, nu ţine seama de împrejurările comiterii acestuia şi de circumstanţele la care a fost expusă partea vătămată şi nici de persoana inculpatului care nu este la prima încălcare a legii penale române.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel aplicând o pedeapsă de numai un an închisoare a făcut o greşită individualizare a sancţiunii, ceea ce constituie caz de casare, conform art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
3. Faţă de considerentele arătate Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a casa Decizia atacată cât şi sentinţa primei instanţe cu privire la dispoziţia de achitare a inculpatului C.A., pe care o va înlătura şi cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului L.A.
Rejudecând cauza în aceste limite, se va dispune, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen. condamnarea inculpatului C.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
La stabilirea acestei pedepse, situată sub minimul legal, Curtea are în vedere conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) pericolul social grav al infracţiunii, împrejurările săvârşirii ei, consecinţele la care a fost expusă partea vătămată şi persoana inculpatului care nu posedă antecedente penale a avut anterior o conduită generală bună, este tânăr şi uşor reeducabil şi şi-a recunoscut în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, fapta constând în lovirea victimei fără a mai recunoaşte sustragerea bunurilor.
Se apreciază că această pedeapsă este de natură a asigura, potrivit art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a inculpatului.
Se vor aplica dispoziţiile art. 71 şi 64 C. pen.
Referitor la inculpatul L.A., Curtea urmează a modifica pedeapsa aplicată acestuia în sensul că prin menţinerea circumstanţelor atenuante personale, recunoscute anterior, a nu majora de la un an închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare.
La stabilirea acestei pedepse, Curtea are în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pericolul social grav al infracţiunii, împrejurările săvârşirii ei, consecinţele la care a fost expusă partea vătămată şi persoana inculpatului care, aşa cum s-a mai arătat nu este la prima confruntare cu legea penală română, fiind anterior condamnat la pedeapsa închisorii.
Se va menţine dispoziţia de revocare a graţierii pedepsei de un an şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 207/2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 4 ani închisoare.
Se apreciază că pedeapsa astfel majorată, ca şi pedeapsa rezultantă, sunt de natură a asigura, potrivit art. 52 C. pen. prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi integrarea în comunitate a inculpatului.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
4. Referitor la recursul declarat de inculpatul L.A. se constată că acesta este neîntemeiat urmând a fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Astfel criticile formulate de acest inculpat în sensul lipsei probelor de nevinovăţie pot fi primite rezultând din declaraţiile părţii vătămate, ale celor doi inculpaţi, imediat după săvârşirea faptei şi din procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, că cei doi inculpaţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie, ei desfăşurând activităţi simultane şi conjugate de imobilizare a victimei, de lovire cu pumnii a acestuia urmate de deposedarea de bunuri.
Întrucât soluţia de condamnare este conformă cu probele de vinovăţie administrate nu subzistă eroarea gravă de fapt invocată în recurs de acest inculpat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmare a soluţiei ce se va pronunţa de respingere a recursului, se va dispune delegarea inculpatului L.A. la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 186/ A din 7 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpaţii C.A. şi L.A.
Casează sus-menţionata decizie precum şi sentinţa penală nr. 1656 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la dispoziţia de achitare a inculpatului C.A., pe care o înlătură, şi cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului L.A.
1. În baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen. condamnă pe inculpatul C.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Face aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
2. Majorează pedeapsa aplicată inculpatului L.A. de la un an la 2 ani şi 6 luni închisoare.
Menţine revocarea graţierii pentru pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 207/2004 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 4 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.A.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3736/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3742/2006. Penal → |
|---|
