ICCJ. Decizia nr. 467/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.467/2006
Dosar nr. 22518/1/2005
(nr. vechi 6883/2005)
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1388 din 11 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., text în baza căruia, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi b) şi art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.S.N. la 3 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 111 alin. (1) lit. d), raportat la art. 116 C. pen., s-a luat act faţă de inculpat măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Bucureşti pe o durată de 2 ani dup executarea pedepsei principale.
S-a constatat că partea vătămată D.A., prin reprezentanţi legali D.M., D.V. nu a exercitat acţiunea civilă, prejudiciul fiind recuperat prin restituire.
A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 19 februarie 2005, în jurul orelor 14.30, în timp ce se întorcea acasă pe str. Teodor Speranţia, partea vătămată D.A., minor în vârstă de 15 ani, a fost acostat de către inculpatul A.S.N. care s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe telefonul mobil ce-l purta la gât şi a tras, spunându-i să i-l dea.
Partea vătămată speriată, i-a oferit telefonul inculpatului care, după ce a purtat o convorbire de circa 15 minute, i-a spus că nu i-l mai dă înapoi şi a plecat cu bunul asupra lui.
Ulterior, inculpatul a lăsat telefonul sustras martorului C.M. în schimbul unui alt telefon mobil de aceeaşi marcă, însă model mai vechi, urmând să primească după un timp şi suma de 1.000.000 lei.
La stabilirea acestei situaţii de fapt, tribunalul a avut în vedere autodenunţul inculpatului, precum şi declaraţiile constante ale acestuia în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cum că nu a ameninţat partea vătămată cu cuţitul, declaraţii ce sunt concordante cu declaraţia părţii vătămate minore dată în instanţă, prin care a recunoscut că abia la poliţie şi de frica părinţilor a susţinut că inculpatul a ameninţat-o cu cuţitul.
În considerarea acestor argumente, tribunalul a înlăturat din încadrarea juridică agravanta prevăzută de alin. (21) lit. b) al art. 211 C. pen., respingând pe de altă parte solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.
S-a reţinut astfel că, în speţă, partea vătămată, în vârstă de 15 ani, nu a îndrăznit să se opună inculpatului de teamă, fiind conştient că va fi deposedat în momentul în care inculpatul i-a cerut telefonul mobil, după care a pus mâna pe şnur şi a tras încercând să i-l ia (ceea ce l-a determinat pe partea vătămată să-şi scoată de la gât telefonul şi să i-l dea inculpatului, întrucât raportul de forţe ca vârstă şi constituţie era în favoarea acestuia din urmă), elemente ce dau conţinut infracţiunii de tâlhărie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat, susţinând că telefonul i-a fost înmânat de bună-voie de către partea vătămată, fără exercitarea vreunei violenţe sau ameninţări. În subsidiar, a solicitat redozarea pedepsei, în raport de circumstanţele personale şi cele reala reţinute în cauză.
Prin Decizia nr. 844/ A din 2 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.S.N. împotriva sentinţei penale sus-menţionate, constatându-se că inculpatul este arestat în altă cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că materialul probator administrat în cauză a fost corect perceput şi temeinic analizat de către instanţa de fond, care a reţinut săvârşirea cu vinovăţie de către inculpat a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, constatând totodată că fapta săvârşită de inculpat, constând în aceea că pe stradă a deposedat pe partea vătămată de un telefon mobil, prin crearea unei stări de puternică temere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de furt de cea de tâlhărie, este existenţa unei violenţe de natură fizică sau psihică întrebuinţată de către autorul sustragerii pentru săvârşirea acesteia, ori pentru păstrarea bunului furat, ori pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Fiind vorba despre un furt săvârşit prin întrebuinţarea unor asemenea mijloace şi în cazul tâlhăriei deposedarea victimei de bunul ce-i aparţine se face fără consimţământul acesteia. Cu toate acestea însă, infracţiunea de tâlhărie subzistă şi atunci când bunul este predat de către victimă făptuitorului, în măsura în care această conduită a ei este determinată de constrângerea fizică sau psihică la care este supusă din partea făptuitorului.
În speţă, chiar dacă inculpatul nu a întrebuinţat violenţa fizică pentru a o deposeda pe partea vătămată de telefonul mobil, este evident că, ţinând seama de disproporţia vădită între inculpat şi victimă (ca vârstă şi constituţie fizică) în favoarea inculpatului, coroborat cu modalitatea în care acesta a abordat-o pe partea vătămată (punând mâna pe telefonul mobil pe care aceasta îl purta la gât, spunându-i să i-l dea) se poate vorbi despre crearea unei stări de temere care a condus victima la predarea bunului inculpatului, fără ca aceasta să echivaleze cu un consimţământ liber exprimat al acesteia.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar nu pe cele ale infracţiunii de furt calificat, cum a solicitat inculpatul.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei, precum al individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate.
În motivarea recursului, s-a susţinut că încadrarea juridică dată faptelor este greşită, întrucât inculpatul A.S.N. a luat telefonul fără să exercite violenţe asupra părţii vătămate, aceasta încredinţându-i-l de bună voie, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen.; pe de altă parte, în raport de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de prejudiciul modic care a fost recuperat prin restituirea în natură, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului, se impune reducerea pedepsei până la limita minimă de un an prevăzută de art. 76 lit. b) C. pen.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că din actele şi lucrările dosarului rezultă fără dubiu că partea vătămată a fost acostată pe stradă de inculpat, acesta a pus mâna pe telefonul mobil purtat la gât de partea vătămată cu un şnur, a tras de el şi i l-a cerut. În aceste condiţii, partea vătămată, vârstă de 15 ani, vădit speriată, i-a încredinţattelefonul inculpatului, care a purtat o convorbire de cca.15 minute, refuzând apoi să-l restituie iar, ulterior, chiar l-a valorificat.
Din modul cum s-au derulat faptele, reiese clar că partea vătămat i-a remis telefonul inculpatului pentru că îi era teamă de acesta, situaţie în care fapta nu se poate încadra juridic ca abuz de încredere, deoarece, în mod, evident, lipseşte situaţia premisă, respectiv deţinerea telefonului de către inculpat cu vreun titlu. Refuzul inculpatului de a restitui telefonul, după folosirea acestuia, nu reprezintă latura obiectivă a infracţiunii de abuz de încredere, întrucât, la acel moment, infracţiunea de tâlhărie era consumată odată cu remiterea telefonului de către partea vătămată, ca urmare a temerii pe care i-a inspirat-o inculpatul.
Aşadar, încadrarea juridică dată faptei de către instanţele de fond şi de apel este cea corectă, în concordanţă cu situaţia de fapt stabilită pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că recursul este nefondat sub acest aspect.
2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei nu este întemeiată, deoarece instanţa de fond a dat dovadă de clemenţă atunci când a reţinut circumstanţe atenuante judiciare şi a aplicat o pedeapsă orientată sub cuantumul minim prevăzut de lege, în condiţiile în care inculpatul era arestat în altă cauză pentru o faptă similară, comisă la o dată apropiată de cea care face obiectul prezentei cauze. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), aplicate corespunzător de instanţele de fond şi apel, nu se justifică o nouă reducere a pedepsei.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin 3 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S.N. împotriva deciziei penale nr. 844/ A din 2 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariulpentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 466/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 47/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
