ICCJ. Decizia nr. 818/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 818/2006
Dosar nr. 20477/1/2005
(nr. vechi 5860/2005)
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 274 din 21 decembrie 2004, Tribunalul Buzău, în baza art. 257 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 l-a condamnat pe inculpatul G.I. la 2 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen., pe perioada de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei, s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 inculpatul a fost obligat să restituie părţii vătămate N.E. suma de 106.000.000 lei.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la 6.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că denunţătoarea N.E., administrator la SC M.C. SRL Buzău, societate ce era specializată în comerţul cu amănuntul al produselor nealimentare, la 18 martie 2002, a formulat cerere de rambursare T.V.A. pentru suma de 390.000.000 lei către A.F.P. Buzău, cerere ce i-a fost respinsă în urma controlului efectuat în firma respectivă în perioada 2 – 8 aprilie 2002.
În continuare, s-a reţinut că în iulie 2002 N.E. a devenit membră a P.D., filiala Buzău, partid condus la nivelul judeţului de martorul P.C.F., iar la nivel de municipiu de către inculpatul G.I.
Cei doi s-au cunoscut în aceste împrejurări şi N.E. a aflat că inculpatul deţinea funcţia de auditor la serviciul audit din cadrul D.G.F.P. Buzău, astfel că i-a spus acestuia că a făcut o cerere de rambursare T.V.A. Inculpatul i-a promis sprijinul şi i-a dat numărul său de telefon spunându-i că poate să-l contacteze în situaţia în care organele de control se vor prezenta la societatea sa, inspectorii fiind colegi cu el.
La 27 august 2002 denunţătoarea N.E. a formulat o nouă cerere de rambursare T.V.A. pentru suma de 517.938.185 lei, cerere înregistrată sub nr. 43308, contractându-l anterior pe inculpat.
Ca urmare a acestei cereri, au fost desemnaţi inspectorii P.G. şi I.R. să efectueze controlul la societatea denunţătoarei, în perioada 9 – 13 septembrie 2002.
Inspectorii s-au deplasat la punctul de lucru al societăţii denunţătoarei, i-au adus la cunoştinţă motivul pentru care trebuie să efectueze controlul, şi aceasta l-a sunat pe inculpat solicitându-i să vină la magazinul firmei. Inculpatul s-a prezentat la magazinul din B-dul Unirii Buzău, unde a discutat cu cei doi inspectori fără a încerca să influenţeze în vreun fel desfăşurarea controlului.
Modul în care s-a purtat discuţia, a convins-o pe denunţătoare că cererea sa de rambursare T.V.A. îi va fi soluţionată favorabil.
În aceeaşi zi, înainte de plecarea sa din magazin inculpatul G.I. i-a precizat denunţătoarei că are dreptul la rambursare T.V.A. dar trebuie să pregătească să fie „atentă" cu cei doi inspectori, fără a-i spune în ce să constea acea atenţie.
N.E. l-a întrebat pe inculpat dacă este nevoie să-i servească cu ceva cei doi inspectori în timpul controlului, însă inculpatul i-a spus că nu despre asta este vorba, lăsând-o să înţeleagă că ar fi necesar să ofere altceva în schimbul „serviciului" făcut de aceştia în favoarea societăţii sale.
În zilele următoare inculpatul şi denunţătoarea au discutat telefonic cât şi în magazinul din B-dul Unirii, denunţătoarea insistând să i se precizeze în ce constă acea „atenţie" la care inculpatul făcuse referire.
S-a mai reţinut că, în seara de 11 septembrie 2002, inculpatul a solicitat denunţătoarei N.E. 30.000.000 lei pentru inspectorii P.G. şi I.R., cu menţiunea că aceasta făcea parte dintr-o primă transă de bani pe care trebuia să o dea acestora pentru constatările favorabile din timpul controlului şi în vederea aprobării urgente a cererii de restituire T.V.A.
De asemenea, se reţine că în timpul acestor discuţii inculpatul a precizat că sumele trebuie date de el deoarece persoanele respective nu le vor primi de la denunţătoare.
N.E., ştiind că are de primit T.V.A. în sumă de aproximativ 500.000.000 lei, a fost de acord cu cererea inculpatului şi în ziua următoare a ridicat din casieria societăţii 28.000.000 lei sub formă de „retragere aport personal" la care a adăugat 2.000.000 lei din banii proprii, bani pe care i-a dat inculpatului în aceeaşi seară.
După încheierea controlului, imediat inculpatul G.I. i-a spus denunţătoarei că trebuie să dea în total 120.000.000 lei persoanelor care s-au implicat în rezolvarea favorabilă a cererii sale, câte 30.000.000 lei pentru fiecare, şi să facă şi o donaţie pentru P.D. N.E. a fost de acord la 12 septembrie 2002 i-a dat 40.000.000 lei.
Inculpatul i-a precizat că persoanele care vor intra în posesia sumei de 120.000.000 lei erau cei doi inspectori, A.D. care era şeful A.F.P. Buzău şi el pentru că s-a implicat în rezolvarea cererii sale.
Începând cu 12 septembrie 2002 N.E. a scos în mai multe rânduri din casieria firmei bani şi i-a înmânat inculpatului, în magazinul societăţii, în prezenţa contabilei B.J.
La 20 septembrie 2002 au fost expediate către D.C.F. Buzău procesul verbal încheiat de cei doi inspectori şi înregistrat sub nr. 4326/2002 şi avizul de rambursare către A.F.P. Buzău în vederea rambursării T.V.A.
Din suma solicitată P.S.F. a compensat datoriile societăţii cu suma datorată şi a constatat că a rămas de achitat 350.894.464 lei, bani care au fost viraţi la 3 octombrie 2002 societăţii denunţătoarei N.E. cu ordinul de plată nr. 265 din 2 octombrie 2002 semnat de şeful A.F.P., A.D.
Se mai reţine că între momentul efectuării controlului şi cel al rambursării efective inculpatul G.I. a intervenit pe lângă martora S.M., şefă de serviciu în cadrul D.C.F. Buzău şi la directorul A.D. pentru verificarea rapidă a actului de control şi virarea urgentă a T.V.A. - ului, motivând că reprezentanta firmei contribuie cu bani la P.D.
Cei doi au dat curs cererii inculpatului.
Ulterior încheierii controlului martora I.R., inspector ce verificase societatea respectivă a mers la magazinul denunţătoarei cu intenţia de a-i cumpăra anumite produse, iar denunţătoarea a întrebat-o dacă este mulţumită cu ce a primit. Martora i-a spus că nu ştie despre ce este vorba şi atunci denunţătoarea i-a comunicat că i-a dat inculpatului aproximativ 130.000.000 lei pentru sponsorizarea partidului şi pentru inspectorii şi directorul administraţiei financiare.
Martora l-a informat pe directorul A.D., care, pentru a lămuri situaţia, i-a convocat pe inspectori în birou precum şi pe inculpat şi pe denunţătoare.
Anterior acestei întâlniri, inculpatul a discutat cu denunţătoarea şi i-a cerut să nu recunoască în faţa martorului A.D. că a dat banii, arătând că acest scandal a fost făcut de I.R., care nu a fost mulţumită de suma primită.
În biroul martorului A.D. şi în faţa inspectorilor, denunţătoarea, tulburată şi de prezenţa lui G.I., nu a recunoscut cele afirmate de martora I.R., recunoscând doar că i-a dat bani pentru sponsorizarea partidului.
După această întâlnire, denunţătoarea a fost convocată şi de directorul general al D.G.F.P. Buzău, M.D., căruia i-a relatat despre pretinderea şi primirea de către inculpatul G.I. a banilor, în schimbul intervenţiei sale.
Denunţătoarea a verificat şi dacă banii daţi pentru partid au fost depuşi şi a aflat că inculpatul nu a depus decât 8.000.000 lei pe numele său din total celor 40.000.000 lei pe care-i dăduse inculpatului, ulterior inculpatul depunând diferenţa şi emiţându-se chitanţă pe numele denunţătoarei, chitanţă ce i-a fost înmânată de martora S.C.
În urma celor întâmplate inculpatul a demisionat din cadrul D.G.F.P. Buzău, cât şi din funcţia de preşedinte al organizaţiei municipiului Buzău a P.D.
Prima instanţă, constatând că inculpatul nu a recunoscut faptul că a pretins şi a primit de denunţătoare bani pentru a interveni pe lângă colegii săi în sensul de a se urgenta restituirea T.V.A. - ului, susţinând că banii primiţi au reprezentat sponsorizări pentru P.D., a înlăturat apărările acestuia făcând trimitere la probele cauzei din coroborarea cărora a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în forma prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Împotriva sentinţei au declarat apel P.N.A. şi inculpatul.
P.N.A. a criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepsei pe care a considerat-o greşită deoarece instanţa nu a făcut în opinia sa, o justă corelare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că pedeapsa aplicată este prea blândă în raport de gravitatea faptei comise şi de persoana inculpatului.
Inculpatul apelant a criticat şi el hotărârea primei instanţe susţinând că nu se face vinovat decât cel mult de săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune care nici aceasta nu este dovedită şi că banii i-au fost daţi de denunţătoare pentru sponsorizarea partidului, deşi el personal nu a cerut acest lucru.
A solicitat inculpatul completarea probatoriului arătând că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt contrară realităţii, cerere admisă de către instanţa de control judiciar care a dispus administrarea probelor încuviinţate.
Prin Decizia nr. 335 din 31 august 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de P.N.A. şi de inculpat, apreciindu-se că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor administrate în cauză, analizate şi imputate pe larg în hotărârea atacată.
Cât priveşte încadrarea juridică a faptei, s-a constatat că cererea inculpatului de a se reţine că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi nu cele ale infracţiunii de trafic de influenţă, nu este susţinută de probele aflate la dosar, astfel că încadrarea juridică dată faptei de instanţa fondului este corectă.
Referitor la pedeapsa aplicată s-a apreciat că a fost corect individualizată, pedeapsa de 2 ani închisoare fiind îndestulătoare faţă de împrejurarea că aceasta urmează a fi executată în regim de detenţie, avându-se în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs P.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti, care a reiterat critica invocată în apel privind greşita individualizate a pedepsei în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi inculpatul care şi-a întemeiat recursul în principal pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 arătând că infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina sa nu există, astfel că se impune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În subsidiar a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În motivele scrise de recurs depuse la dosar inculpatul prin apărătorul său ales a făcut o analiză a declaraţiilor date de denunţătoare şi de martorii audiaţi în cauză, declaraţii pe care le consideră fie contradictorii, fie necredibile, concluzionând în sensul că dubiile care persistă legat de existenţa infracţiunii de trafic de influenţă trebuie să-i profite inculpatului şi nicidecum să formeze convingere, instanţelor că sunt temeiuri pentru condamnarea inculpatului aşa cum greşit s-a întâmplat în speţă.
Examinând hotărârile atacate, respectiv actele şi lucrările de la dosar Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.
Astfel, în ce priveşte recursul inculpatului, apărarea acestuia în sensul că nu a pretins şi primit bani de la denunţătoare pentru a interveni pe lângă persoanele abilitate în vederea rezolvării favorabile a cererii de rambursare a T.V.A. şi a virării urgente a sumei de bani în contul firmei aparţinând acesteia este contrazisă de probele efectuate în cauză.
Declaraţiile denunţătoarei N.E. care a relatat constant că inculpatul a lăsat-o să creadă că are influenţă asupra inspectorilor care au efectuat controlul şi că pentru soluţionarea rapidă a cererii de rambursare inculpatului i-a pretins o sumă de 30 milioane pentru fiecare dintre inspectori, pentru directorul A.D. şi pentru el personal, se coroborează cu declaraţiile martorei M.J. care a asistat la pregătirea şi înmânarea sumelor de bani către inculpat, dar şi cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză.
Martorii P.S.F. şi A.D. colegi cu inculpatul au precizat că acesta din urmă a intervenit pentru urgentarea restituirii T.V.A. - ului către firma denunţătoarei, întrucât aceasta sponsorizase P.D. în structurile căruia inculpatul deţinea o funcţie de conducere la nivel de municipiu.
Pe de altă parte martora I.R., unul dintre inspectorii care au efectuat controlul la firma denunţătoarei în vederea rambursării T.V.A., a relatat că după finalizarea controlului, deplasându-se ocazional la magazinul aparţinând denunţătoarei pentru a cumpăra un produs, aceasta din urmă a abordat-o, chestionând-o „dacă este mulţumită cu ce a primit" şi faţă de nedumerirea manifestată de martoră i-a spus că a dat inculpatului o sumă de 120–130 milioane lei pentru sponsorizarea partidului şi pentru a fi împărţită între inspectorii financiari, inculpatul şi directorul A.F.
Despre această situaţie martora l-a încunoştiinţat şi pe celălalt inspector P.G. care la rândul său l-a anunţat pe şeful A.F.P. Buzău, A.D.
Apărarea inculpatului, în sensul că în perioada august – octombrie 2002, a primit în mai multe tranşe de la N.E. o sumă de aproximativ 40 milioane lei ca sponsorizare pentru P.D., sumă pe care a depus-o pe măsura primirii la casieria formaţiunii politice este contrazisă de declaraţiile martorilor Ş.C. şi P.C.F. care au relatat că sumele de 14 milioane şi respectiv 20 milioane pentru care s-au eliberat chitanţe în zilele de 11 şi 13 ianuarie 2003 au fost predate de inculpat chiar în zilele respective.
Este evident aşadar că inculpatul a utilizat în interes personal o perioadă de timp suma donată pentru partid de N.E.
Relevante în cauză sunt şi declaraţiile martorului C.D. care a precizat că denunţătoarea i-a spus că „i-a dat inculpatului G.I. 100 milioane lei pentru a interveni pe lângă colegii săi care-i efectuaseră un control, pentru a ieşi bine", dar şi cea a martorului N.D., soţul denunţătoarei care cerându-i explicaţii soţiei sale cu privire la motivul pentru care a fost căutată de şoferul directorului A.F., A.D. pentru a fi condusă la sediul administraţiei a aflat de la aceasta că în luna septembrie 2002 i-a înmânat inculpatului o sumă de bani pentru a interveni pe lângă organele abilitate să dispună rambursarea T.V.A. solicitat de ea în numele firmei.
Relatările martorilor se coroborează cu actele depuse la dosar respectiv procesul verbal de control nr. 4326/2002; documentele privind rambursarea T.V.A. către firma denunţătoarei; raportul de constatare întocmit la urmărirea penală de un specialist financiar; documente justificative privind încasări sub formă de contribuţii şi donaţii în octombrie 2002 – ianuarie 2003 de către P.D., filiala Buzău; lista nominală a donatorilor şi borderou privind sumele încasate cu acelaşi titlu în anul 2002 de către filiala Buzău a formaţiunii politice, probe care dovedesc fără dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă pentru care a fost condamnat, astfel că cererea sa de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu poate fi primită.
Cât priveşte motivul de casare invocat în subsidiar de recurentul inculpat şi unicul motiv de recurs formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin care este criticată individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte constată că la aplicarea şi respectiv menţinerea pedepsei instanţele au avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel încât şi sub acest aspect recursurile declarate apar ca nefondate.
Astfel, pe lângă pericolul social concret al faptei comise de inculpat instanţa a acordat eficienţa cuvenită împrejurărilor în care s-a consumat infracţiunea, dar şi circumstanţelor personale ale inculpatului care este infractor primar.
Aşa fiind, pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, deşi situată la minimul special este în măsură să servească scopului dublu prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., astfel că sub aspectul cuantumului nu se justifică o redozare a acesteia şi nici sub aspectul modalităţii de executare, instanţele apreciind corect că nu se impune în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Pentru considerentele arătate urmează ca recursurile declarate să fie respinse în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinându-se dispoziţiile hotărârilor atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de P.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul G.I. împotriva deciziei penale nr. 335 din 31 august 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei).
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5909/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 913/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
