ICCJ. Decizia nr. 985/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.985/2006
Dosar nr. 23930/1//2005
(nr. vechi 7590/2005)
Şedinţa publică din 15 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1242 din 10 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de inculpatul Ş.M. din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. d), e) şi g) şi alin. (2) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul Ş.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost respinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă D.M., ca neîntemeiată.
În baza art. 116 C. pen., s-a aplicat inculpatului măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în Bucureşti pe o durată de 3 ani.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În noaptea de 5 aprilie 2005, partea vătămată D.M. se întorcea la domiciliu venind dinspre Piaţa Universităţii. Partea vătămată s-a oprit la o terasă din staţia RATB aflată la intersecţia Mihai Bravu şi B-dul Ferdinand şi când a plecat, a fost urmărită de inculpatul Ş.M., acesta lovind-o cu pumnul în cap. Partea vătămată a căzut, lovindu-se în zona feţei, moment în care, inculpatul a controlat-o în buzunare, luându-i un telefon mobil marca ZAPP 110, un telefon mobil marca SIEMENS A. 50, un portofel cu mai multe acte personale, printre care şi o legitimaţie de serviciu şi un pachet de ţigări.
Inculpatul a chemat pe martorul P.F., în vârstă de 14 ani, care se afla în zonă şi i-a propus acestuia să meargă cu el în Piaţa Obor pentru a vinde telefoanele.
La mică distanţă, inculpatul a observat un echipaj de poliţie, motiv pentru care i-a introdus în buzunar martorului P.F. telefonul mobil ZAPP şi pachetul de ţigări.
Lucrătorii de poliţie i-au oprit pe cei doi şi întrucât aceştia aveau un comportament suspect, au trecut la legitimarea şi percheziţionarea lor.
Analizând actele dosarului şi având în vedere declaraţiile părţii vătămate, potrivit căreia violenţele au fost exercitate de o altă persoană, iar inculpatul doar l-a deposedat de bunuri, instanţa de fond a constatat că există dubii cu privire la exercitarea violenţelor de către inculpat, dar este fără echivoc dovedită vinovăţia inculpatului în sustragerea bunurilor aflate în posesia părţii vătămate care se afla în imposibilitate de a se apăra.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul care a susţinut că din probe nu rezultă vinovăţia sa.
Prin Decizia penală nr. 913 din 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând cauza a interzis inculpatului, în baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., ca pedeapsă accesorie şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii.
În motivarea soluţiei a reţinut că probele administrate nu au susţinut apărarea inculpatului, dar infracţiunea pentru care corect a fost condamnat, este absolut independentă de aspecte legate de autoritatea părintească, astfel încât, retragerea drepturilor părinteşti şi a celui subsecvent de a fi tutore sau curator, încalcă dreptul la respectarea vieţii de familie.
În termen legal, împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul.
Prin motivele de recurs, inculpatul a susţinut că soluţia de condamnare este consecinţa unei grave erori de fapt, invocând în acest sens, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.; în subsidiar, recurentul inculpat a criticat pedeapsa aplicată, solicitând reducerea cuantumului şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, potrivit art. 81; acest motiv de recurs a fost în drept întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Verificând criticile formulate de recurent, în raport de cazurile de casare amintite, se constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii şi în consecinţă, recursul este nefondat.
Deşi recurentul inculpat invocă o gravă eroare de fapt în pronunţarea soluţiei de condamnare, acesta ignoră propriile declaraţii date atât în faza urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată prin care descrie împrejurările în care a deposedat pe partea vătămată de telefoane şi portofel, bunurile respective fiind găsite la scurt timp asupra sa de lucrătorii de poliţie.
De altfel, aceste declaraţii se coroborează cu susţinerile părţii vătămate care a afirmat că, deşi nu a fost lovit de inculpat a putut observa că acesta a fost persoana care, ulterior lovirii, l-a buzunărit.
Aceste declaraţii se coroborează la rândul lor, cu procesele-verbale întocmite de lucrătorii de poliţie şi cu planşele fotografice, declaraţiile martorilor audiaţi.
Întreg materialul probator administrat stabileşte, fără echivoc, că autor al furtului petrecut, în seara de 5 aprilie 2005, în dauna părţii vătămate D.M., este inculpatul, sub acest aspect soluţia de condamnare fiind legală şi temeinică.
Tot astfel, este şi pedeapsa aplicată inculpatului.
În considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât cuantumul cât şi modalitatea de executare a pedepsei au fost just apreciate, reflectând atât pericolul social al faptei cât şi al făptuitorului.
Recurentul inculpat a comis o infracţiune de furt calificat pentru care a fost condamnat la o pedeapsă aproape de limita minimă legală de 3 ani, deşi a avut o conduită oscilantă şi nesinceră pe parcursul procesului penal, iar în antecedentele sale figurează condamnări pentru infracţiuni de furt calificat, ultima condamnare fiind chiar de 3 ani.
Deşi recurentul inculpat a beneficiat de clemenţa legiuitorului a persistat în timp, în comiterea unor infracţiuni de aceeaşi natură.
Desigur, în acest context, pentru realizarea cerinţelor înscrise în art. 52 C. pen., se impune ca inculpatul să execute pedeapsa aplicată în regim de detenţie.
Acestea sunt considerentele pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa principală aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.M. împotriva deciziei penale nr. 913 din 25 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 6 aprilie 2005 la 15 februarie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 982/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 988/2006. Penal. Plângere recurs. Recurs → |
|---|
