ICCJ. Decizia nr. 1857/2008. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1857/2008
Dosar nr. 1351/42/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2008
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 130 din 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 74 şi 76 lit. d) C. pen., condamnarea inculpatului E.N, pentru comiterea unei infracţiuni de trafic de influenţă la pedeapsa de 6 luni închisoare, făcându-se, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi ale art. 64 lit. a) (cu excepţia dreptului de a alege) lit. b) şi c) C. pen.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata terenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, calculat potrivit art. 82 C. pen.
A fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
S-a constatat că a fost restituită, către denunţător, suma de 650 lei.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că inculpatul avea calitatea de comisar şef la Poliţia Râmnicu Sărat şi că, în luna decembrie 2006, a fost căutat de către martorul C.I., mai veche cunoştinţă a inculpatului, martorul fiind însoţit de către denunţătorul B.I.; în acest context martorul I.C. a spus inculpatului că fiica denunţătorului are probleme în promovarea probei practice a examenului de obţinere a permisului auto, martorul şi denunţătorul solicitând inculpatului ajutorul în rezolvarea problemei amintite. Inculpatul a acceptat, a solicitat denunţătorului plata contravalorii combustibilului necesar deplasării la Buzău, promiţând că va contacta pe martorul C.V., fiul său.
Instanţa a constatat că, de asemenea că inculpatul a solicitat remiterea sumei de 650 lei şi o copie a cărţii de identitate a fiicei denunţătorului, suma deşi contestată în timpul urmăriri penale, fiind restituită denunţătorului, fapt ce demonstrează primirea ei.
Ulterior, la examenul practic organizat la 14 februarie 2007, cât şi la cel din 2 mai 2007 fiica denunţătorului a fost respinsă, inculpatul fiind contactat în mod reperat de către denunţător, în final acesta din urmă sesizând parchetul.
S-a reţinut, de asemenea, că din conţinutul proceselor-verbale de redare a înregistrărilor ambientale (imagini şi discuţii) a rezultat că inculpatul a lăsat să se înţeleagă că are influenţă pe lângă examinatorul C.V. comisar în cadrul S.P.C.R.P.C. auto şi Înmatriculări din cadrul Poliţiei Buzău, martorul confirmând că este finul inculpatului şi a tatălui său, dar negând că ar fi discutat cu inculpatul relativ la promovarea examenului de către fiica denunţătorului, martora B.R.
În legătură cu declaraţiile date în faţa procurorului instanţa a apreciat având în vedere susţinerile referitoare la modul de derulare a audierii inculpatului din etapa cercetării judecătoreşti cât şi declaraţiile martorului P.I. (apărătorul din acea perioadă a inculpatului) că în măsura în care au fost obţinute prin constrângere şi exercitarea de presiuni, nu pot constitui elemente de probă, urmând a nu fi analizate în fondul lor pentru a stabili răspunderea penală a inculpatului E.N., martorul P.L. confirmând afirmaţiile inculpatului referitoare la presiunile exercitate prin afirmarea de către procuror că inculpatul va fi arestat, iar cazul mediatizat, declaraţie ulterioară celei în care inculpatul a negat săvârşirea faptei fiind dictată de procuror, existând astfel nepermise încălcări ale dreptului la libertate şi siguranţă ale persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni, obţinerea recunoaşterii prin ameninţare şi plasarea făptuitorului într-o situaţie de dependenţă faţă de procuror lipsind de valoare juridică respectivele declaraţii în condiţiile în care inculpatului i se recunosc dreptul de a nu se autoincrimina şi dreptul la tăcere [(art. 6 din C.E.D.O., art. 70 alin. (2) C. pen.)].
Instanţa de fond a constatat însă săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul rezultă din ansamblul probelor legal administrate, chiar în condiţiile în care inculpatul a negat comiterea infracţiunii, declaraţia dată în faţa instanţei coroborându-se cu celelalte probe, infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., existând independent de atitudinea subiectivă a inculpatului şi de efectiva derulare a unor activităţi specifice, interesând daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, din înregistrările efectuate rezultând pretinderea sumei de 100 Euro şi primirea acesteia în monedă naţională, aspectul condiţionării restituirii sumei de către procurorul de caz, a aplicării unei sancţiuni administrative fiind de asemenea relevante, inculpatul având pregătirea profesională şi beneficiind de asistenţa juridică care să-i permită să decidă în ce măsură pretinsa negociere cu procurorul i-ar fi profitat.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., dispunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în norma indicată şi constatându-se că scopul sancţiunii aplicate poate fi atins şi în această modalitate.
Starea de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite prin probele legal administrate în timpul urmăririi penale şi neînlăturate de instanţă precum şi pe cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv înscrisuri, declaraţia inculpatului şi ale martorilor.
Împotriva acestei soluţii au declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T.P. şi inculpatul.
În motivele de recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T.P. a criticat hotărârea anterior pronunţată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei pedepsei aplicate, aceasta fiind greşit individualizată, atât din punctul de vedere a cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, fiind în mod eronat reţinute în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., neimpunându-se reducerea pedepsei în condiţiile art. 76 lit. d) C. pen. şi, de asemenea, exclusiv dacă inculpatul a avut o conduită prin care a lăsat să se înţeleagă că poate exercita o influenţă asupra funcţionarului pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, singura conduită ce putea absolvi de răspundere penală fiind un refuz manifestat şi clar, acceptarea continuării unei atitudini prin care denunţătorul a fost lăsat să creadă că inculpatul poate interveni pe lângă martorul C.V., demonstrând comiterea infracţiunii de trafic de influenţă.
De asemenea, s-a arătat că împrejurarea folosirii sumei primite pentru plata transportului către localitatea în care se afla martorul C.V. este lipsită de relevanţă, promisiunile repetate anterioare creând aparenţa că inculpatul va interveni pentru ca, în final, fiica denunţătorului să obţină permisul auto.
Apărarea inculpatului în care s-a arătat că suma de 650 lei restituită denunţătorului nu a fost anterior primită a fost înlăturată de către instanţă, cu motivarea că infracţiunea de trafic de influenţă se consumă independent de primirea efectivă a unei sume de bani, fiind suficientă pretinderea sau acceptarea de promisiuni, nici suspendarea condiţionată a executării acesteia, inculpatul având o atitudine oscilantă în tot cursul procesului penal, conştientizând gravitatea faptei comise prin care a adus o atingere credibilităţii unităţii de poliţie în care îşi desfăşura activitatea.
Inculpatul a criticat soluţia primei instanţe arătând că situaţia de fapt nu a fost corect reţinută, neexistând probe încriminatoare directe, înregistrările fiind echivoce inculpatul nepromiţând denunţătorului că va interveni pe lângă finul său în beneficiul numitei B.R., în realitate deplasându-se la Buzău pentru ca finul său să recomande un instructor auto fiicei denunţătorului, aspect cunoscut şi confirmat de denunţător.
S-a menţionat, totodată că inculpatul nu a răspuns provocării denunţătorului şi nu a primit bancnote marcate conduita generală a inculpatului fiind cea a unei persoane corecte.
Concluzionându-se, s-a apreciat că în speţă se impune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind realizat conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., fapta prezentând un redus grad de pericol social inculpatul neavând antecedente penale şi având timp de 30 de ani o carieră caracterizată de o bună conduită profesională; s-a solicitat, totodată să se observe că starea sănătăţii inculpatului este precară, iar o condamnare, chiar în condiţiile art. 81 C. pen., ar avea consecinţe devastatoare asupra inculpatului.
Examinând recursurile formulate prin prisma motivelor indicate cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) raportat la art. 38514 C. proc. pen., Curtea constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.
Relativ la criticile invocate în recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T.P., din verificarea hotărârii instanţei de fond rezultă că aceasta a realizat o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 72, 74, 52 şi 81 C. pen., fiind în mod corect circumstanţele judiciare atenuante şi dându-li-se efectul prevăzut de art. 76 lit. d) C. pen., cuantumul sancţiunii reflectând gradul de pericol social al faptei, persoana infractorului şi conduita acestuia în evoluţia sa.
Relativ la modalitatea de executare, fără privarea de libertate, în forma suspendării condiţionate a executării pedepsei, se va reţine că instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., convingerea instanţei în sensul atingerii scopului pedepsei şi fără executarea acesteia fiind bazată pe examinarea situaţiei de fapt, a împrejurărilor în care s-a comis fapta şi a personalităţii inculpatului, măsura fiind motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 81 alin. (6) C. pen.
Având în vedere aspectele menţionate rezultă că scopurile şi funcţiile pedepsei, astfel după cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 52 C. pen., pot fi atinse prin sancţiunea aplicată, cuantumul acesteia şi modalitatea de executare fiind corespunzătoare realizării scopurilor de represiune, reeducare şi prevenţie, stabilite de lege, criticile formulate urmând a fi respinse ca nefondate.
Referitor la motivele de recurs invocate de inculpat, acestea urmează a fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente.
În legătură cu aspectul inexistenţei unora dintre elementele constitutive ale infracţiunii se impune a se observa că această apărare a fost invocată şi în faţa primei instanţe, aceasta arătând în detaliu motivele pentru care activitatea inculpatului a fost încadrată în dispoziţiile art. 257 raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000. Astfel, în mod corect s-a reţinut că există infracţiunea de trafic de influenţă chiar şi în situaţia în care elementul material al laturii obiective este reprezentat de o acţiune de „pretindere" chiar dacă aceasta nu este urmată de primirea efectivă a unei sume de bani, determinantă fiind convingerea care este insuflată beneficiarului infracţiunii de trafic de influenţă (chiar dacă acesta nu are calitatea de participant) că subiectul activ are posibilitatea (reală sau nu) de a influenţa un funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Sub aspectul probelor care au stat ca temei pentru condamnarea inculpatului se va observa că, în speţă s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 64 raportat la art. 68 C. proc. pen., fiind înlăturate probele obţinute cu încălcarea legii, dar s-a apreciat, conform art. 63 C. proc. pen., întemeiat şi just, că ansamblul probelor avute în vedere, legal administrate şi care s-au coroborat, demonstrează că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei reţinută în sarcina sa prin actul de serviciu, critica vizând condamnarea în baza unei unice probe directe şi a unor înregistrări cu caracter echivoc, urmând a fi respinsă.
Relativ la solicitarea achitării în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)b C. proc. pen., se constată că aceasta este nefondată, starea de fapt corect reţinută de către prima instanţă dovedeşte săvârşirea unei fapte prezentând un grad ridicat de pericol social concret, în accepţiunea art. 18 C. pen., specific unei infracţiuni, acesta fiind evaluat în mod corect de către prima instanţă, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 181 alin. (2), circumstanţele atenuante judiciare reţinute neputând avea alt efect decât reducerea cuantumului pedepsei, fapta rămânând infracţiune şi impunând aplicarea unei pedepse.
Pentru motivele ce preced în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile formulate urmează a fi respinse, ca nefondate, hotărârea pronunţată de către instanţa de fond fiind legală şi temeinică, redând o analiză exhaustivă a elementelor de fapt şi de ordin psihologic incidente în cauză, ceea ce a condus la stabilirea corectă şi completă, pe baza probelor legal administrate, a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii, sancţiunea corespunzând atât în cuantum cât şi ca modalitate de executare, criteriilor stabilite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi scopurilor indicate în art. 52 C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T.P. şi de inculpatul E.N. împotriva sentinţei penale nr. 130 din 14 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1853/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1861/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
