ICCJ. Decizia nr. 1890/2008. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1890/2008
Dosar nr. 2793/57/2006
Şedinţa publică din 28 mai 2008
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 165 din 3 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală, în dosarul nr. 6652/2004, s-a dispus condamnarea inculpatei M.E., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciunea în formă agravată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) conform art. 66 C. pen.;
- 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen.;
- o lună închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen.
În baza art. 33 şi 34 C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa mai grea, aceea de 5 ani închisoare, pe care inculpata o va executa în final.
Au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.I., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.I. cu privire la comiterea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligată inculpata M.E. să despăgubească partea civilă SC S.G. SA, în lichidare judiciară, reprezentată de judecătorul sindic P.L., cu sumele de 2.116.300.000 ROL şi 116.600.000 ROL, reprezentând despăgubiri materiale.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S.G. SA împotriva inculpatului T.I.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă M.G., domiciliat în Italia, localitatea Tradate, via Rusconi Giuseppe, provincia din Varese, împotriva inculpatului T.I.
S-a constatat că SC M.S. SRL Alba Iulia, judeţul Alba, nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-a dispus desfiinţarea măsurilor asigurătorii dispuse de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosar penal nr. 705/P/2003, prin ordonanţele din 27 iulie 2004 şi 30 iulie 2004, constând în sechestrarea bunurilor inculpatului T.I.
S-a dispus desfiinţarea procesului-verbal de aplicare a sechestrului, întocmit la 02 august 2004 de către I.P.J. Alba.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligată inculpata M.E. să plătească în favoarea statului suma de 1200 RON, cheltuieli judiciare.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut, în fapt, următoarele:
SC S. SA a intrat în lichidare în cursul anului 1998, cauza formând obiectul dosarului comercial nr. 3958/1998 al Tribunalului Alba, fiind desemnat judecător sindic, magistratul P.L.
Inculpata M.E. a fost angajată la această societate inclusiv în cursul derulării procesului de lichidare judiciară, făcând inclusiv plăţi ale personalului de pază.
Tribunalul Alba a aprobat planul de lichidare a patrimoniului SC S. SA, creditorii fiind de acord cu sesizarea acesteia, inclusiv a bunurilor mobile, iar sumele obţinute urmau să fie depuse la bancă pe seama averii debitorului.
Pentru realizarea procedurii falimentului, a fost numit, în condiţiile Legii nr. 64/1995, lichidator judiciar, inculpatul T.I.
Ulterior, modificărilor survenite prin Legea nr. 99/1999, judecătorul sindic a preluat întreg patrimoniul debitoarei, indisponibilizând contul societăţii deschis la B.A., iar după ce această bancă a intrat în faliment, contul a fost transferat la B.C.R., sucursala Alba.
S-a depus, şi la această unitate bancară, specimenul de semnătură a judecătorului sindic, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 64/1995, plăţile neputându-se efectua decât prin dispoziţia emisă de judecătorul sindic.
Unitatea bancară nu putea elibera nici o sumă de bani, decât pe baza dispoziţiei de plată semnată de judecătorul sindic.
Inculpata M.E., în perioada 22 noiembrie 2001 – 10 octombrie 2003, a întocmit un număr de 15 ordine de plată pe numele său, aplicând pe ele, în fals, semnătura judecătorului sindic, precum şi ştampilele cu impresiunea SC S. SA (pe 10 din ele) şi SC S. SA, în lichidare.
Aceste ordine de plată sunt: 17 din 22 noiembrie 2001; 5 din 18 ianuarie 2002; 11 din 19 februarie 2002; 15 din 1 aprilie 2002; 87 din 8 mai 2002; 76 din 9 ianuarie 2002; 1 din 20 mai 200; 63 din 18 decembrie 2002; 26 din 3 februarie 2003; 10 din 6 martie 2003; 57 din 2 iunie 2003; 67 din 30 iunie 2003; 68 din 1 august 2003; 12 din 10 septembrie 2003 şi 58 din 10 octombrie 2003, cu o valoare totală de 2.116.300.000 lei, sumă pe care a încasat-o prezentând ordinele la B.C.R., sucursala Alba.
Pe aceste ordine de plată, la rubrica beneficiar şi-a trecut numele ei, şi la rubrica privind destinaţia sumei a trecut „salarii, arhivare etc.".
Inculpata a profitat de faptul că anterior, în repetate rânduri, judecătorul sindic a împuternicit-o să ridice sume cu aceste destinaţii, pe baza unor ordine de plată legal semnate. De pe aceste ordine de plată, a avut ca model semnătura judecătorului sindic.
Cu ocazia audierilor în faţa instanţei, inculpata a susţinut că nu a falsificat semnătura judecătorului sindic, ci şi-a executat propria semnătură (crezând că are drept de semnătură în bancă). Afirmaţia este însă contrazisă de Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 6833 din 29 noiembrie 2003 întocmit de I.P.J. Alba.
Ştampila indicată cu impresiunea SC S. SA a fost aplicată de inculpată, probabil la sediul societăţii. Ştampila nu era valabilă oricum, societatea fiind în lichidare. Ştampila SC S. SA ,în lichidare s-a aplicat de inculpată la biroul lichidatorului judiciar T.I. unde acesta petrecea lungi perioade de timp, rămânând uneori chiar singură în încăperea în care se aflau ştampilele biroului, aflate într-un sertar neîncuiat.
Inculpata a susţinut că a beneficiat de complicitatea inculpatului T.I., cu ocazia acestor operaţiuni ilicite de întocmire a ordinelor de plată şi retragerea sumelor de bani şi că toate sumele de bani retrase au fost predate inculpatului T.I.
Instanţa de fond a reţinut că versiunea nu este susţinută de probele dosarului.
Astfel, din probele administrate rezultă că, în cursul procedurii de lichidare judiciară a societăţii a fost scos la vânzare activul imobil, „Complex de creştere a porcilor" în suprafaţă de 90.369 m.p., cu o serie de edificate cum ar fi : hale, un siloz, cântare, magazii, ateliere, sediu administrativ etc. alături de alte active.
Cetăţeanul italian M.G., parte civilă în cauză a aflat din ziar că SC S. SA a scos la licitaţie active, în vederea vânzării.
La licitaţie a participat SC M.S. SRL, o societate cu capital privat înfiinţată de partea civilă M.G.
Oferta SC M.S. SRL a fost depusă de M.G.
Societatea a adjudecat pentru suma de 2.600.000.000 lei imobilul „Complex de creştere a porcilor" descris anterior. S-a emis ordonanţa de adjudecare din 15 martie 2001, după care ordonanţa de adjudecare definitivă din 27 aprilie 2000, ambele de către Tribunalul Alba.
Cu ocazia procedurii de achiziţionare a acestui imobil, cetăţeanul italian M.G. i-a cunoscut pe inculpaţii T.I. şi M.E.
Inculpatul T.I. a prezentat italianului dosarul de lichidare şi i-a dat relaţii despre licitaţia care urma să aibă loc.
După câştigarea licitaţiei preţul de adjudecare a fost depus în contul SC S. SA din contul cetăţeanului italian, deschis la B.C.R. Alba.
Ulterior viramentului acestei sume, partea civilă a mai făcut o plată în numerar, respectiv suma de 450.000.000 lei, fiind convins că o plăteşte tot în contul licitării şi adjudecării imobilului, pentru activităţi de consultanţă. Suma s-a ridicat de la B.C.R. Alba, în prezenţa martorilor T.A. şi P.S. şi dusă la apartamentul martorei T.A., de unde au fost ridicaţi de către M.E.
Ulterior, partea civilă a prezentat o chitanţă pentru respectiva sumă, văzută de cei doi martori, dar nu a spus cine a completat-o. Chitanţa în original a fost dusă în Italia şi nu a fost depusă la dosar în original.
Inculpata M.E. a susţinut că a predat suma de bani inculpatului, versiunea a fost menţinută şi în rechizitoriu, însă nu a fost confirmată până la urmă, de probe.
2. Inculpata M.E., fiind angajată la societate, era însărcinată, pe baza unor ordine de plată semnate de judecătorul sindic, să ridice sume de bani din contul societăţii, să plătească salariile angajaţilor şi să achite operaţiunile de arhivare a documentelor. Astfel, în cursul lunilor iulie şi septembrie 2002, inculpata a ridicat suma de 116.000.000 lei cu titlu de salarii şi arhivare, sumă pe care nu a folosit-o conform destinaţiei, ci şi-a însuşit-o în folos personal.
Starea de fapt a fost reţinută pe baza probelor administrate în cauză şi este, în mod evident, diferită parţial de cea reţinută în rechizitoriu.
Cu privire la vinovăţia inculpatei M.E. nu există dubii, chiar dacă a încercat să se disculpe, arătând că suma de 166.000.000 lei, a fost plătită cu titlu de salarii, nu a putut prezenta statele de plată şi că cele 15 ordine de plată s-au întocmit la indicaţiile inculpatului T.I., iar ea a crezut că procedează legal, urmând ca acesta să plătească creditorii societăţii. A arătat că a crezut că are drept de semnătură în bancă.
Susţinerile că s-ar fi aflat în eroare, sunt complet neplauzibile. Din modul anterior de lucru, putea să ştie foarte bine că are drept de semnătură în bancă are doar judecătorul sindic şi că poate scoate sume de bani de la bancă doar pe baza unor ordine de plată semnate de acesta. Nu a putut să explice ce a făcut-o să creadă că are un drept propriu de semnătură în bancă. Este absolut evident că a încercat să falsifice semnătura judecătorului sindic P.L., aspect ce rezultă din raportul de constatare nr. 6833 din 29 noiembrie 2003 întocmit de I.P.J. Alba, care a analizat atât semnături valabile ale judecătorului sindic cât şi semnături de pe ordinele falsificate.
Nu există nici un motiv obiectiv care să o fi determinat să creadă că sumele de bani scoase pe „propria" semnătură, trebuie predate fără nici un act, inculpatului T.I., pentru a fi plătiţi diverşi creditori, fără să fi făcut vreo dovadă că s-au făcut asemenea plăţi în perioada noiembrie 2001 – octombrie 2003. De altfel, cu excepţia declaraţiei inculpatei, nu există nici o probă care să susţină această versiune, în aceste condiţii, nici declaraţiile inculpatei nu pot constitui mijloace de probă.
Câtă vreme nu a putut face dovada cu acte că a folosit suma de 166.000.000 lei pentru plata de salarii, lucru de altfel contrazis de evidenţele contabile ale societăţii, apare evident că inculpata a delapidat această sumă.
Cu privire la inculpatul T.I., instanţa constată că vinovăţia acestuia faţă de comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), nu a fost dovedită.
Astfel, vinovăţia acestuia nu poate fi reţinută decât pe baza declaraţiilor inculpatei şi a împrejurării că pe 5 dintre ordinele de plată apare ştampila cu menţiunea în lichidare. Declaraţia inculpatei, poate constitui mijloc de probă, conform art. 69 C. proc. pen., doar în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator. Declaraţia inculpatei M.E. nu se coroborează cu asemenea fapte şi împrejurări.
Aplicarea ştampilei cu menţiunea „în lichidare" putea fi făcută de către inculpată, chiar în unul din birourile inculpatului T.I., unde se prezenta frecvent.
Astfel, martorul B.D.F. a arătat că, dată fiind atmosfera din biroul unde se aflau ştampilele, în care era un dute-vino, era posibil ca inculpata să fi putut aplica vreo ştampilă de pe birou în mod fraudulos.
Martorul a văzut-o pe inculpată la birou, stând pe un scaun cu hârtii în faţă şi chiar scriind.
Martorul B.S.G. a arătat, de asemenea, că inculpata venea la biroul inculpatului T.I., stătea la birou, scria, iar o dată a stat chiar mai mult făcând calcule pentru grupe de muncă.
Martorul nu a văzut-o aplicând vreo ştampilă, însă a apreciat că putea face acest lucru în mod fraudulos, fără ca el şi colegii lui să ştie.
Martora C.M.R. a confirmat că ştampila societăţii SC S. SA, cu menţiunea în lichidare, era păstrată într-un sertar care nu era niciodată încuiat.
Deosebit de relevantă este declaraţia martorei B.M., care a arătat că în cursul activităţii de lichidare a SC S. SA, inculpata venea în mod frecvent la biroul inculpatului T.I. Martora arată că au fost diverse situaţii în care inculpata M.E., prezentă la birou, aplica ştampila S., în lichidare, fără să ceară permisiunea cuiva, întrucât era „de-a casei" şi beneficia de o încredere deosebită.
Inculpata aplica ştampila respectivă chiar pe biroul martorei, fără ca inculpatul T.I. să fie de faţă. Acesta ştia unde se păstrează ştampilele.
Martora a explicat că aşa se proceda cu reprezentanţii firmelor mari, permiţându-li-se să aplice personal ştampilele, fiind vorba de un volum mare de activitate.
Martorul N.M. a arătat că era posibil ca inculpata să fi rămas singură în încăperea în care se găsea sertarul cu ştampilele.
Nu toţi mai lucrează la biroul inculpatului T.I. astfel că nu pot fi acuzaţi de subiectivism.
Aparent există o stare de dubiu cu privire la persoana care a aplicat ştampila cu menţiunea „în lichidare", care nu poate decât să-i profite inculpatului.
Instanţa a apreciat însă că ansamblul probelor arată că nu inculpatul a aplicat ştampila. Astfel, dacă acesta a intenţionat să fie complicele inculpatei M.E., nu rezultă de ce nu s-a aplicat această ştampilă, pe toate ordinele de plată, mai ales că ştampila fără menţiunea „în lichidare" nu era valabilă.
Pe de altă parte, inculpatul T.I. este cel care a semnalat judecătorul sindic cu lipsa sumei de 2.116.300.000 lei din contabilitatea societăţii, aşa cum rezultă din adresa judecătorului sindic nr. 3958 din 22 octombrie 2003. Nu rezultă care a fost interesul lui de a dezvălui lipsa câtă vreme ar fi acţionat cu intenţie, ca şi complice, în scopul ridicării ei de la bancă. În fine, nu rezultă că inculpatul ar fi încasat vreo sumă din acei bani, cu excepţia declaraţiei inculpatei, nici o probă nu confirmă acest aspect. Şi atunci, rămâne întrebare, de ce ar fi aplicat inculpatul ştampilele?
Cea mai plauzibilă concluzie este aceea că nu inculpatul a aplicat ştampilele, ci inculpata M.E., profitând de prezenţele ei dese la biroul inculpatului şi la posibilitatea de a avea la îndemână ştampila.
În spijinul acestei concluzii, vine şi declaraţia martorului Ş.G.L., care a vizitat-o împreună cu inculpatul T.I. pe inculpata M.E., acasă la ea, în Teiuş. În faţa martorului, inculpata a recunoscut că a semnat ordinele de plată şi că este treaba ei ce a făcut cu banii. Mai mult sau mai puţin direct, declaraţia inculpatei, în acel context, apare ca o mărturisire că a acţionat singură şi a beneficiat tot singură de sumele ridicate de la bancă.
Pe lângă faptul că declaraţia inculpatei M.E. nu se coroborează cu alte fapte şi împrejurări care să rezulte din ansamblul probaţiunii, ea nu este dezinteresată, din contra, incriminându-l pe inculpatul T.I., ea a încercat să se disculpe, arătând că a crezut că ceea ce a făcut a fost legal, câtă vreme a predat sumele de bani acestuia.
Faţă de aceste aspecte, instanţa constată că inculpatul T.I. nu a comis acte de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., comisă de inculpata M.E., astfel că se impune achitarea lui pe motiv că fapta nu există.
Cu privire la infracţiunea de înşelăciune, infracţiune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului T.I., comisă în dauna cetăţeanului italian M.G., instanţa reţine următoarele:
Cetăţeanul italian, prin declaraţia sa dată în faza de urmărire penală, arată că după ce a adjudecat imobilul aparţinând SC S. SA, la licitaţie s-a purtat o discuţie cu lichidatorul judiciar (inculpatul T.I.) în prezenţa lui T.A., ocazie cu care lichidatorul i-a spus că în afara sumei de 2.600.000.000 lei, mai trebuie să achite o sumă pentru taxe. Discuţia a avut loc cu câteva zile înainte de emiterea chitanţei.
Mai departe, acesta arată că a ridicat de la B.C.R. suma de 450.000.000 lei (nu precizează la ce dată) de faţă fiind P.S., sumă cu care, împreună cu acesta, s-a deplasat la locuinţa lui T.A., unde în prezenţa acesteia, fără să fie de faţă P.S., „i-a dat lichidatorului întreaga sumă", de la care a primit în schimb „de pe masă" o chitanţă pentru suma de 450.000.000 lei, de pe care a făcut o fotocopie pe care i-a dat-o lui P.S., care a legalizat-o la notar.
Cu ocazia confruntării cu inculpatul T.I., partea civilă şi-a menţinut afirmaţia că i-a dat acestuia suma de 450.000.000 lei, în casa A.T., primind în schimb o chitanţă.
Martora T.A. a declarat la urmărirea penală că, cu ocazia virării sumei de 2,6 miliarde lei, pentru achiziţia imobilului adjudecat în sediul B.C.R. Alba, cetăţeanul italian i-a întrebat pe inculpaţi, unde trebuie virată suma de 400.000.000 lei, iar M.E. a răspuns că trebuie predată în numerar şi că îi va da o chitanţă. Le-a spus că va mai dura, iar M.E. a spus că va veni personal să ia banii de la locuinţa martorei. Inculpatul T.I. a fost de faţă şi a putut auzi discuţiile.
După aceea (martora nu a spus la cât timp) partea civilă a scos o sumă de bani de la B.C.R. Alba pe care a pus-o într-o cutie, după care ea, italianul şi cu P.S. s-au deplasat la domiciliul ei, unde a apărut în 10 minute şi inculpata M.E. Italianul i-a predat banii acesteia. Martora nu a văzut că acesta să predea vreo chitanţă.
În faza de judecată, martora şi-a schimbat radical declaraţia. A arătat că plata în numerar s-a făcut de italian către inculpata M.E., în apartamentul său, situat în blocul cu B.P., de faţă fiind şi P.S. La momentul respectiv, martora şi cetăţeanul italian ştiau că M.E. este directoare la firma în lichidare. A văzut ulterior chitanţa, dar nu ştie cine şi când a predat-o.
În continuare, martora a arătat că „nu-mi amintesc despre vreo discuţie între inculpatul T.I. şi cetăţeanul italian cu privire la această plată în numerar". A explicat neconcordanţele dintre declaraţia dată în faza de urmărire penală, şi cea din faza de judecată, prin aceea că, la urmărirea penală, procurorul care a audiat-o i-a sugerat răspunsul la unele întrebări. Mai arată că nu a cunoscut ce sumă s-a plătit în numerar, sumele de 400.000.000 lei, respectiv 450.000.000 lei, le-a aflat de la procurorii anchetatori, care i-au prezentat chitanţa fiscală şi diferenţa dintre 3 miliarde şi 2,6 miliarde.
Martorul P.S., arată că a fost cu cetăţeanul italian la bancă pentru ridicarea banilor, s-a deplasat de la domiciliul martorei T.A., cunoaşte că s-a făcut o plată în numerar, dar nu ştie cui anume. Italianul a spus că are documente justificative pentru plată, dar nu i le-a arătat în ziua respectivă şi nu i-a spus cui a plătit. Martorul nu a cunoscut ca suma să fi fost destinată inculpaţilor T.I. sau M.E. Italianul i-a dat chitanţa la o săptămână, după acest moment, alături de o altă chitanţă, în alt. Deşi martorul i-a cerut, italianul nu a putut prezenta vreo factură.
Inculpata M.E. a declarat că a ridicat de la domiciliul martorei T.A. o geantă în care se afla o sumă mare de bani, două sute şi ceva de milioane, pe care a predat-o inculpatului T.I. Martora i-a spus că trebuie să predea acei bani inculpatului T.I., iar ea nu a ştiut nimic de provenienţa lor.
Martora A., cunoaşte că cetăţeanul italian a predat personal suma de 450.000.000 lei, inculpatului T.I., în apartamentul martorei T.A., însă cunoaşte acest lucru de la T.A., P.S. şi M.G. Declaraţia se impune a fi înlăturată, fiind într-o totală contradicţie cu restul probatoriului.
Urmare a versiunii prezentate de martora T.A. în faza de judecată, singurele declaraţii care-l incriminează pe inculpatul T.I., sunt acelea ale inculpatei M.E. şi ale cetăţeanului italian M.G. Ambele sunt subiective, se contrazic între ele şi se contrazic cu restul probatoriului.
În concluzie, declaraţia părţii civile M.G. şi ale inculpatei M.E. se impune a fi înlăturată, ca fiind vădit nesincere.
Chitanţele aflate la dosarul de urmărire penală, una pentru suma de 450.000.000 lei, şi alta în alt, sunt în copii xerox, astfel că nu au putut fi expertizate (adresa nr. 199 din 29 septembrie 2004 a L.I.E.C. Cluj).
Ele conţin ştampila SC S. SA, în lichidare, care putea fi aplicată în aceleaşi condiţii în care s-au ştampilat şi cele 15 ordine de plată. Câtă vreme nu s-a făcut dovada că plata în numerar s-a făcut către inculpatul T.I. sau în beneficiul acestuia, nu rezultă ce interes ar fi avut acesta să elibereze chitanţele. Semnăturile de pe aceste chitanţe sunt total diferite de semnătura inculpatului T.I., care a fost depusă de acesta în original, pe diverse acte ale dosarului (declaraţii, confruntări etc.).
Raportat la analiza probatoriului, instanţa constată că inculpatul T.I., nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în dauna părţii vătămate M.G. şi nici de comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.
Probele au confirmat că cetăţeanul italian a făcut respectiva plată în numerar şi este evident că respectiva plată nu a avut nici o bază legală; preţul imobilului adjudecat a fost de 2.600.000.000 lei. Se poate concluziona că aceasta a fost victima unei înşelăciuni. De asemenea, cineva a falsificat respectivele chitanţe fiscale.
În aceste condiţii, s-a impus ca inculpatul T.I. să fie achitat pe motiv că faptele nu au fost comise de el.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi inculpata M.E.
Prin Decizia penală nr. 91/ A din 2 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. 2793/57/2006 al Curţii de Apel Alba Iulia au fost respinse, cu opinie majoritară, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi inculpata M.E.
În opinia separată s-a apreciat că se impune desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi în cadrul rejudecării, admiterea apelului declarat de parchet în sensul condamnării inculpatului T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în dauna părţii vătămate M.G.
În opinia majoritară s-a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată ori în cauză, probele administrate în cursul judecăţii în fond şi în apel nu susţin o hotărâre de condamnare faţă de inculpatul T.I. pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Cu privire la achitarea inculpatului T.I. pentru infracţiunile de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., parte vătămată M.G., respectiv fals material în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., instanţa de apel a considerat că acestea nu au fost săvârşite de inculpat, astfel încât hotărârea fondului este la adăpost de orice critică.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpata M.E.
Parchetul a criticat hotărârile pentru greşita achitare a inculpatului T.I. în raport de infracţiunile reţinute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen.
În motivele scrise dar şi în susţinerea orală, procurorul a invocat faptul că deşi instanţele au considerat ca fiind dovedită împrejurarea că cetăţeanul italian a predat, în numerar, suma de 450.000.000 lei după achitarea în întregime a preţului bunurilor adjudecate de societatea pe care o reprezenta, plată ce nu avea la bază o obligaţie legală, în mod greşit au apreciat că nu există probe care să ateste faptul că această sumă a fost solicitată şi primită de inculpatul T.I.
Se reţine că întreaga motivare a instanţei s-a axat pe împrejurarea că din declaraţiile martorilor P.S. şi T.A. nu a rezultat că inculpatul ar fi primit suma de 450.000.000 lei la domiciliul acesteia din urmă.
Dar, reţine parchetul, relevante sub aspectul vinovăţiei inculpatului T.I., pentru această infracţiune, sunt declaraţiile martorilor T.A. şi P.S. care nu trebuiesc analizate trunchiat ci în raport de celelalte elemente care converg spre pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
Sunt invocate, atât declaraţiile părţii vătămate, procesul verbal de confruntare dintre inculpaţi, dintre inculpatul T.I. şi partea civilă M.G., dar şi dintre inculpatul T.I. şi martora T.A.
În ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), procurorul reţine că instanţele, în mod nejustificat, au înlăturat declaraţiile martorilor date în faza de urmărire penală.
Fără o argumentară pertinentă, bazată pe o reglementare legală nu se justifică înlăturarea probelor administrate în mod legal atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
Cât priveşte inculpata M.E., parchetul a criticat greşita reţinere în favoarea sa, a circumstanţelor atenuante impunându-se înlăturarea lor, cu consecinţa majorării pedepsei aplicate.
Inculpata M.E. a solicitat casarea ambelor hotărâri şi în cadrul rejudecării, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), având drept consecinţă reducerea pedepsei.
Au fost invocate cazurile de recurs prevăzute de art. 3859 pct. 17, 18 şi 21 C. proc. pen.
În motivarea orală a recursului, inculpata M.E., prin apărătorul ales, a susţinut că în cauză în mod greşit s-a dispus de către instanţele de fond şi apel, citarea în calitate de parte responsabilă civilmente a judecătorului sindic. În acest context, fiind incidente dispoziţiile legale privind citarea părţilor în proces se impune casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia este fondat pentru următoarele considerente:
Aprecierea probelor, ca operaţiune finală a activităţii de probaţiune, permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru faptele deduse judecăţii.
Spre deosebire de intenţia pur subiectivă, convingerea se întemeiază pe raţionament. De aceea instanţa este obligată să verifice fiecare probă în conţinutul ei, prin izvorul de unde provine, prin confruntarea cu alte probe administrate pentru ca, în final, să se înlăture orice îndoială. Existenţa îndoielii este incompatibilă cu convingerea, cu certitudinea deplină.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte reţine că instanţele au dat o greşită interpretare a probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti în ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.I.
Au fost eludate prevederile art. 63 C. proc. pen., potrivit cu care probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Organele judiciare pot reţine orice probă dacă apreciază că aceasta a fost administrată cu respectarea dispoziţiilor legii şi dacă reflectă adevărul în cauza concretă dedusă judecăţii.
Este adevărat că, în raport de prevederile art. 200 C. proc. pen. şi art. 289 probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată a unei persoane dar acestea nu pot fi înlăturate, în lipsa unei motivări temeinice, de instanţa de judecată în procesul final de analiză şi de interpretare a probelor.
Parte din probele administrate în cursul urmăririi penale pot fi verificate de instanţa de judecată în condiţii de oralitate, publicitate, contradictorialitate, iar cele care nu pot fi verificate din motive obiective, imposibilitatea audierii nemijlocite a unui martor, a părţii vătămate, a părţii civile, dar care au fost administrate cu respectarea condiţiilor legii în faza de urmărire penală, urmează a fi avute în vedere de către instanţele investite cu judecarea cauzei.
În speţă, inculpata M.E. şi-a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, iar în cursul judecăţii a arătat că „.a acţionat la indicaţiile inculpatului T.I. Inculpatul T.I. a fost cel care mi-a cerut să transfer banii într-un cont personal, bani pe care îi schimbam în valută şi îi predam inculpatului T.I. Cu privire la ştampilele aplicate pe respectivele ordine de plată arăt că pe 10 din ele am aplicat eu ştampila societăţii S. fără menţiunea de lichidare, iar pe celelalte 5 s-a aplicat ştampila unităţii cu menţiunea „în lichidare", în biroul inculpatului T.I. de către acesta sau de către un salariat al dânsului".
Împrejurarea că inculpatului M.E. a relatat aspecte reale rezultă şi din aceea că, potrivit declaraţiilor inculpatului T.I., dar şi a martorilor B.D., B.S.G., N.M., ştampila SC S. cu menţiunea „în lichidare" se afla în sertarul de la biroul inculpatului T.I.
Mai mult, martora C.M.R. arată în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti că „în afară de inculpat nu a văzut alte persoane să umble în sertar. Biroul colaboratorilor se închidea cu cheia în situaţia în care toţi colaboratorii erau plecaţi. Nu-mi amintesc de situaţii în care persoane străine de birou să fi rămas singure în biroul colaboratorilor".
Aceste declaraţii se completează parţial şi cu declaraţiile martorului B.D. care arată că „ştampilele se păstrau într-un sertar fiind folosite, atât cum am constatat eu, de dl. T.I. care le aplica şi le punea la loc în sertarul respectiv, dar şi cu declaraţia martorului B.G. care afirmă că „nu am văzut-o niciodată pe inculpata M.E. să aplice ştampila, însă menţionez că nu am stat tot timpul lângă dânsa".
Se impune, ca alături de aceste declaraţii să se aibă în vedere faptul că inculpata M.E. avea calitatea de laborantă, calitate ce nu-i permitea să-şi atingă scopul infracţional fără ajutorul lichidatorului judiciar.
În atare condiţii, Înalta Curte apreciază că în raport de toate probele administrate pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului T.I., prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată prin probe certe care demonstrează aportul dat coinculpatei M.E. la săvârşirea infracţiunii.
Fondată este critica parchetului şi în ceea ce priveşte achitarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., parte vătămată fiind M.G.
Vinovăţia inculpatului, pentru această faptă este probată, pe de o parte, prin declaraţiile inculpatei M.E., relatările acesteia fiind constante atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, dar şi cu declaraţiile părţii civile M.G., ale martorelor A.A., T.A. şi P.S.
Astfel, martora T.A. a arătat că cetăţeanul italian, la solicitarea inculpatului, a ridicat din contul său personal pe care-l avea deschis la B.C.R., sucursala Alba Iulia suma de 450.000.000 lei, operaţiune la care inculpatul a fost prezent.
Martorul P.S., confirmă că l-a însoţit pe cetăţeanul italian la bancă pentru ridicare sumei de 450.000.000 lei iar apoi la domiciliul martorei T.A. unde trebuia predată această sumă la o anumită persoană, fără să cunoască numele acesteia.
De asemenea, martora A.A. confirmă faptul că cetăţeanul italian a plătit suma de 450.000.000 lei inculpatului T.I., fiindu-i solicitată cu titlu de cheltuieli ocazionate de licitaţie şi intabularea bunurilor dobândite la licitaţie. Aceleiaşi martore i-au fost predate două chitanţe, una completată cu suma de 450.000.000 lei iar alta în alb, ce urma a fi plătită la cererea inculpatului T.I. pentru intabulare, sumă ce nu a mai fost remisă întrucât martorul P.S. i-a atras atenţia părţii civile că sumele de bani necesare pentru intabulare au fost suportate de societate şi că nu se mai impunea achitarea vreunei sume de către aceasta.
Coroborând, astfel, toate declaraţiile date în cauză, cu procesele-verbale de confruntare dintre inculpat şi partea civilă, dintre inculpat şi martora T.A., convorbirile telefonice purtate între partea civilă şi această martoră, Înalta Curte apreciază că şi pentru această faptă, prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată, achitarea inculpatului fiind greşită.
De altfel, în opinia separată formulată de judecător în apel, se reţine vinovăţia inculpatului şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
În privinţa infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată se impune a se reţine faptul că cele două chitanţe conţin date ce nu corespund realităţii, dar urmează a se constata ca fiind împlinit termenul de prescripţie specială al răspunderii penale prevăzută de art. 124 C. pen. Fapta a fost comisă în cursul anului 2000, astfel că, faţă de limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare, s-a împlinit termenul prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., cu referire la art. 124 C. pen.
Fondată este critica parchetului şi în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatei M.E.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, care se aplică în virtutea legii şi se impun instanţei în mod obligatoriu, circumstanţele judiciare atenuante, prevăzute de art. 74 C. pen., sunt împrejurări de fapt care, numai raportate la fapta concretă, la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost comisă şi la persoana infractorului, pot dobândi, prin apreciere, valenţe atenuante.
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante şi reducerea substanţială a pedepsei nu este însă posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare, reduc, în asemenea măsură, gravitatea faptei în ansamblul său sau caracterizează favorabil persoana inculpatului astfel încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface exigenţele ce decurg din dispoziţiile art. 52 C. pen.
Pe de altă parte, constatarea circumstanţelor atenuante este facultativă astfel încât instanţa, chiar dacă stabileşte existenţa obiectivă a unei împrejurări invocată ca circumstanţă atenuantă, poate refuza aplicarea art. 74 C. pen., dacă, raportând-o la ansamblul faptei concrete şi la persoana inculpatei, aceasta nu apare suficient de uşurătoare pentru a justifica coborârea pedepsei sub minimul special.
În cauză, deşi Înalta Curte reţine că, în mod justificat au fost reţinute în favoarea inculpatei circumstanţele judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., totuşi reducerea pedepsei aplicate inculpatei M.E. spre minimul special prevăzută în norma de incriminare nu se justifică în raport de gradul de pericol social ridicat a faptei. Inculpata a săvârşit două infracţiuni de înşelăciune în formă continuată, fiind aplicabile două cauze de agravare a pedepsei şi anume, forma continuată, respectiv concursul de infracţiuni. La aceste elemente se adaugă, natura relaţiilor sociale lezate dar şi prejudiciul mare cauzat prin faptele săvârşite şi nerecuperat până la data judecării recursului.
În atare condiţii, hotărârile pronunţate în cauză vor fi reformate şi sub aspectul individualizării judicioase a pedepsei.
Cât priveşte recursul inculpatei M.E., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Sub aspectul cuantumului pedepsei şi al modalităţii de executare, criticile nu pot fi primite având în vedere argumentele prezentate anterior.
De asemenea, încadrarea juridică a faptelor în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., este legală în raport de consecinţele deosebit de grave rezultate în urma comiterii faptei.
În fine, critica ce vizează procedura de citare cu partea responsabilă civilmente nu poate fi circumscrisă unei nulităţi absolute în sensul prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., ci al unei nulităţi relative. Cum, însă, inculpata nu a dovedit existenţa vreunei vătămări şi nici că aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor pronunţate în cauză, argumentele invocate nu pot fi acceptate.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pt.2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 91/ A din 12 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.
Va casa Decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 165 din 3 iulie 2006 a Tribunalului Alba şi, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) şi c) C. pen., aplicate inculpatei M.E. în pedepsele componente.
Va majora pedeapsa aplicată inculpatei pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.
Va majora pedeapsa aplicată aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 2151 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen., de la 6 luni închisoare la 10 luni închisoare.
Va majora pedeapsa aplicată aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., de la o lună închisoare la 2 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., va contopi pedepsele şi va dispune aplicarea pedepsei de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
Va aplica inculpatei pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
Pentru inculpatul T.I., ţinând seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi de exigenţele ce decurg din art. 52 C. pen., va aplica inculpatului, pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., la 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
Acelaşi inculpat va fi condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., se vor contopi pedepsele de mai sus, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
Vor fi interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., se va dispune încetarea procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială prevăzută de art. 124 C. pen.
Fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în temeiul dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 – art. 999 C. civ., va obliga inculpatul T.I. la plata sumei de 450.000.000lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă M.G.
În temeiul dispoziţiilor art. 346 C. pen., art. 998 şi art. 1003 C. civ., va obliga pe acelaşi inculpat, în solidar cu inculpata M.E., la plata sumei de 2.116.300.000 lei cu acelaşi titlu către partea civilă SC S. SA Oiejdea – judeţul Alba.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată M.E. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 91/ A din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, privind pe inculpaţii M.E. şi T.I.
Casează Decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 165 din 3 iulie 2006 a Tribunalului Alba, secţia penală, după cum urmează:
Pentru inculpata M.E.:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.
Majorează pedeapsa aplicată inculpatei M.E. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.
Majorează pedeapsa aplicată aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen., de la 6 luni închisoare la 10 luni închisoare.
Majorează pedeapsa aplicată aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., de la o lună închisoare la 2 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate şi dispune executarea pedepsei celei mai grele de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, b) şi c) C. pen.
În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., interzice inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi c) C. pen.
Pentru inculpatul T.I.:
Condamnă pe inculpatul T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., la 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., la 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate şi dispune executarea pedepsei celei mai grele de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, b) şi c) C. pen.
În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C., pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, b) şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului T.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială prevăzut de art. 124 C. pen.
În baza art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 – art. 999 C. civ., obligă pe inculpatul T.I. la plata sumei de 450.000.000 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă M.G.
În baza art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 şi 1003 C. civ., obligă pe inculpatul T.I. în solidar cu inculpata M.E. la plata sumei de 2.116.300.000 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri civile către SC S. SA Oiejdea - judeţul Alba.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata M.E. împotriva deciziei penale nr. 91/ A din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă pe inculpata M.E. la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 191 C. proc. pen., obligă pe inculpatul T.I. la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1883/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1891/2008. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
