ICCJ. Decizia nr. 450/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr.450/2008
Dosar nr. 29757/3/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 305 din 2 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. a), b) şi c) C. pen., cu aplicabilă art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 39 alin. (4) C. pen., condamnarea inculpatului G.D., la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în stare de recidivă postexecutorie, interzicând inculpatului pe perioada executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 36 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin neapelare şi repunerea în individualitatea lor a pedepselor componente, respectiv pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 591 din 11 octombrie 2005 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost stabilită conform art. 38 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia, şi pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni, astfel cum a fost stabilită conform art. 39 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia.
în baza art. 36 alin. (1) C. pen., raportat la art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită pedeapsa stabilită cu pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani închisoare repuse anterior în individualitatea lor şi s-a aplicat spre executare pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare sporită cu un an, în final inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a scăzut din pedeapsa rezultantă aplicată perioada deja executată de la data de 15 decembrie 2004 la zi.
Au fost anulate M.E.P.I. emise în baza sentinţei penale nr. 382 din 20 februarie 2006 a Judecătoriei Slobozia dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare.
S-a constata că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. şi art. 106 din OUG nr. 150/2002 modificată prin OUG nr. 107/2005 s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Pantelimon şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 849,20 RON şi a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 15 aprilie 2003 şi până la achitarea efectivă a debitului, cu titlu de cheltuieli de spitalizare a părţii vătămate C.E.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civil şi art. 106 din OUG nr. 150/2002 modificată prin OUG nr. 107/2005, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă C.E. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei către această parte civilă cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 9 aprilie 2003, după ce au consumat băuturi alcoolice, inculpatul G.D., împreună cu R.V. şi N.L. au luat hotărârea infracţională de a se deplasa la locuinţa părţii vătămate C.E. pentru a sustrage fier vechi.
Martorul R.V. avea asupra lui un cuţit, două cagule şi două perechi de mănuşi, iar în momentul în care au ajuns la locuinţa părţii vătămate au intrat în curte, martorul R.V. şi inculpatul G.D. şi-au pus cagulele pe faţă, au luat un levier şi cu ajutorul acestuia au forţat uşa locuinţei părţii vătămate C.E.
În momentul forţării uşii de acces s-a declanşat alarma, iar martorul R.V. a tăiat firul de la instalaţie.
Martorul N.L. a rămas în curte pentru a asigura paza, iar inculpatul G.D. şi martorul R.E. i-a auzit intrând a început să întrebe cine este, moment în care cei doi au mers în camera în care se afla şi a lovit-o cu pumnii şi picioarele peste cap, corp şi membre şi cu un ciocan pe care l-au găsit în cameră peste mâini, ameninţând-o că o omoară dacă nu le dă banii pe care îi are în casă.
Cei doi au răvăşit lucrurile din casă şi deoarece nu au găsit nici o sumă de bani, au sustras un televizor color marca NEI, un transformator de sudură, o pompă şi apă şi două telecomenzi, după care au părăsit locuinţa părţii vătămate împreună şi cu martorul N.L.
Cu bunurile sustrase cei doi s-au deplasat pe un teren viram din apropierea locuinţei părţii vătămate şi le-au ascuns în nişte tufişuri într-o grămadă de bălegar, după care s-au deplasat la domiciliile lor. După câteva zile martorii N.L. şi R.V. s-au deplasat la terenul unde ascunseseră bunurile şi primul şi-a însuşit transformatorul de sudură şi pompa de apă, iar R.V. a luat televizorul color.
Valoarea prejudiciului total cauzat prin săvârşirea faptei este de 8.000.000 lei şi a fost recuperat parţial, respectiv au fost recuperate aparatul de sudură şi pompa de apă de la numita P.T., unde le dusese martorul N.L.
Ca urmare a loviturilor aplicate, partea vătămată C.E., în vârstă de 85 de ani, a fost internată în Secţia Chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon în perioada 10 - 15 aprilie 2003, iar din raportul de constatare medico - legală nr. A1/J/197/2003 din 21 mai 2003, a rezultat că acesta a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat 7 zile îngrijiri medicale, fără a-i fi pusă în primejdie viaţa.
Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu şi avută în vedere de instanţa de fond a fost dovedită cu declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor, proces - verbal de cercetare la faţa locului, raportul de expertiză medico legală, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Fiind audiat, inculpatul G.D. nu a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, arătând că în perioada respectivă se afla în comuna Pielea Judeţul Teleorman la bunicul său, situaţia ce nu a fost reţinută de instanţa de fond fiind infirmată de probele administrate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.D. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie motivând că în mod greşit a fost condamnat, întrucât nu există probe la dosar care să facă dovada vinovăţiei sale solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Cu privire la latura civilă a cauzei a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 346 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., în sensul că nu poate fi obligat la plata despăgubiri lor civile.
Prin Decizia penală nr. 184/ A din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat inculpat.
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
A fost obligat apelantul inculpat la 100 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt pe baza probelor administrate în cauză, făcând o analiză judiciară a acestor probe iar încadrarea juridică a faptelor este corectă.
În mod corect s-a reţinut că inculpatul G.D. este vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, declaraţiile date de acesta pe parcursul procesului penal fiind doar încercări de a denatura adevărul cu scopul de a fi absolvit de răspundere penală.
Inculpaţii N.L. şi R.V. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, cauza fiind disjunsă cu privire la inculpatul G.D. întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale.
N.L., fiind audiat în calitate de inculpat a declarat că a comis fapta de tâlhărie împotriva părţii vătămate C.E. împreună cu R.V. şi G.D. dând declaraţii amănunţite cu privire la modul de săvârşire a faptei.
Fiind audiat ulterior ca martor în cauza dedusă judecăţii N.L. şi-a schimbat poziţia afirmând că nu-l cunoaşte pe inculpatul G.D., că a comis fapta împreună cu A. care între timp a decedat şi că la solicitarea acestuia a afirmat că a comis fapta împreună cu G.D., cei doi fiind în relaţii de duşmănie.
La solicitarea inculpatului G.D., N.L. a fost audiat ca martor şi în faţa instanţei de apel afirmând că nu îl cunoaşte pe inculpatul G.D., precum şi faptul că declaraţiile date în faza de urmărire penală cu privire la participarea inculpatului G. au fost făcute numai la solicitarea numitului A..
Aceste declaraţii date de N.L. sunt infirmate de declaraţiile martorilor C.A. şi T.G. din care rezultă că cei trei se cunoşteau încă înainte de săvârşirea faptei.
Ulterior în faza de cercetare judecătorească martorii şi-au schimbat declaraţiile, împrejurare care însă nu poate fi avută în vedere întrucât la soluţionarea unei cauze urmează a fi avute în vedere atât probele administrate în faza de urmărire penală, cât şi cele din faza de cercetare judecătorească.
De altfel, deşi R.V. a fost condamnat, la 11 ani închisoare, pentru aceeaşi faptă, fiind audiat ca martor în cauza dedusă judecăţii a menţionat că nu se face vinovat de săvârşirea acestei fapte precum şi faptul că nu îl cunoaşte pe inculpatul G.D., poziţie adoptată şi de N.L. condamnat la rândul său la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru aceeaşi faptă.
Poziţia adoptată de martorii audiaţi în faza de cercetare judecătorească dovedeşte un singur lucru şi anume că se încearcă absolvirea de răspundere penală a inculpatului G.D., deşi din probele administrate în cauză rezultă indubitabil vinovăţia acestuia aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
S-au reţinut în acest sens declaraţiile martorului N.L. care descrie modul de săvârşirea faptei împreună cu G.D. şi R.V., declaraţiile martorei T.G., vânzătoare într-un bar, care a declarat că în seara respectivă R.V. şi G.D. au revenit la bar şi au comandat împreună băuturi alcoolice, ca şi declaraţiile martorului C.A., unchiul lui N.L. care afirmă că Ie-a reproşat celor doi de ce l-au luat şi pe nepotul lui la săvârşirea acestei fapte ocazie cu care aceştia au afirmat că N.L. a venit de bună voie.
În declaraţiile sale N.L. a declarat că inculpaţii G.L. şi R.V. au pătruns în locuinţa părţii vătămate cu cagule pe faţă, situaţie ce a fost confirmată şi de partea vătămată care a declarat că a fost agresată de doi bărbaţi ce aveau cagule pe faţă.
Toate aceste probe dovedesc indubitabil că inculpatul G.D. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, instanţa de apel a apreciat că a fost corect individualizată, prima instanţa având în vedere toate criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei şi anume gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, limitele speciale ale pedepsei poziţia nesinceră a inculpatului, starea de recidivă a acestuia, ca şi faptul că în prezent este arestat în altă cauză.
Curtea a reţinut că nu există împrejurări care să facă posibilă reducerea pedepsei aplicate inculpatului, numai în acest mod putând fi atinsă finalitatea prevăzută de art. 52 C. pen.
Faţă de considerentele arătate, a fost respins apelul inculpatului G.D. ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.D., solicitând în principal achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. (adevăratul autor al faptei fiind numitul l.A.I., zis A.), iar în subsidiar redozarea pedepsei, considerată a fi prea severă faţă de circumstanţele sale personale (are trei copii minori).
Examinând Decizia recurată prin prisma motivelor invocate şi a cazurilor de casare în care formal se încadrează, respectiv art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au dat o interpretare corespunzătoare materialului probator administrat în cauză, reţinând că inculpatul a participat în modalitatea expusă în actul de sesizare, la comiterea infracţiunii care face obiectul prezentei cauze.
Pe parcursul procesului penal, inculpatul G.D. a negat în mod constant săvârşirea infracţiunii pentru care este cercetat, susţinând că, în perioada 1999 – 2004, a locuit în Alexandria la bunicul său.
În sprijinul acestor susţineri inculpatul a solicitat în faţa instanţei de fond audierea în calitate de martori a numiţilor C.E., C.I., aceştia arătând la rândul lor că, în perioada 2000 – 2004, inculpatul a locuit permanent la bunicul său în com. Pieleajud. Teleorman.
Instanţa de fond a înlăturat motivat aceste declaraţii ca fiind pur subiective, inculpatul neaflându-se într-o permanentă supraveghere a celor doi martori (nelocuind împreună cu aceştia); în plus, este de observat că prin sentinţa penală nr. 101 din 17 martie 2004 a Judecătoriei Urziceni. def. prin neapelare, acelaşi inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat în formă continuată, faptele fiind comise în cursul lunii mai 2002 pe raza unor comune din jud. Ialomiţa, împrejurare care demonstrează că în perioada de referinţă (2000 - 2004) inculpatul nu numai că nu s-a aflat (doar) în localitatea indicată de el şi de martori, ci chiar a comis şi alte infracţiuni.
În ce priveşte vinovăţia propriu-zisă a inculpatului pentru fapta dedusă judecăţii, aceasta rezultă din depoziţiile martorilor N.L., C.A. şi T.G.
Martorul N.L., în fapt, coparticipant cu inculpatul la comiterea faptei (trimis în judecată şi condamnat într-o altă cauză), a confirmat prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, arătând că inc. G. a pătruns în locuinţa părţii vătămate împreună cu numitul R.V. şi a sustras prin violenţă şi ameninţare bunuri aparţinând părţii vătămate, în timp ce N.L. a rămas în curte.
Deşi nu a fost martor ocular, numitul C.A., unchiul lui N.L. arătă că acesta din urmă i-a relatat despre fapta comisă, indicându-l şi pe inculpatul G. ca participant, în modalitatea expusă anterior; în plus, martorul C. arată că la câteva zile s-a întâlnit cu inculpatul şi cu ceilalţi doi, reproşându-le implicarea nepotului său, aspect pe care niciunul (deci nici inculpatul) nu l-a infirmat, arătând cu acest prilej că „N. a mers de bunăvoie în acea seară".
În fine, martora T.G., vânzătoare la un bar, a arătat că, în seara zilei de 9 aprilie 2003, fiind la serviciu, i-a servit printre alţi clienţi pe inculpatul G., zis U. şi pe numitul R.V., zis S., declaraţie care infirmă alibiul inculpatului (potrivit căruia s-ar fi aflat la bunicul său, într-o altă localitate) şi-l situează pe acesta la data şi în apropierea locului (com. Pantelimon) comiterii faptei, împreună cu unul dintre ceilalţi participanţi.
Este adevărat că sub o formă sau altă, aceşti martori au înfăţişat cu ocazia audierii lor de către instanţă o altă situaţie de fapt, însă explicaţiile oferite pentru această schimbare de atitudine nu sunt logice şi credibile şi nu pot înlătura valoarea probatorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care nu există o ordine de preferinţă legală între probele administrate de instanţă şi cele administrate în faza de urmărire penală.
În acest sens, aşa cum a remarcat prima instanţă, chiar dacă numitul N.L. a încercat în faţa instanţei să-i disculpe atât pe inculpat, cât şi pe celălalt participant deja condamnat (R.V.),susţinând că el ar fi fost cel care împreună cu un oarecare A. ar fi comis fapta, revenirea asupra declaraţiei date în faza de urmărire penală nu poate fi reţinută, în condiţiile în care amănuntele oferite în noua declaraţie cu privire la loviturile aplicate victimei şi zona vizată nu se coroborează cu declaraţiile victimei şi mai ales cu constatările raportului medico-legal, ceea ce demonstrează că în realitate contribuţia lui N.L. a fost cea susţinută în faza de urmărire penală (în aceeaşi declaraţie, incriminatoare la adresa inculpatului), anume cea de complice, iar nu de autor.
În consecinţă, Curtea apreciază că în cauză nu poate fi vorba despre o gravă eroare de fapt întrucât concluzia la care au ajuns atât instanţa de fond, cât şi cea de apel cu privire la participarea inculpatului G. în calitate de autor, la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată se sprijină pe probatoriul administrat în cauză, interpretat prin prisma art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Nici cea de-a doua critică formulată, cu privire la individualizarea pedepsei, nu este întemeiată. Este adevărat că pedeapsa rezultantă aplicată în prezenta cauză, de 12 ani închisoare, este una severă, însă cuantumul acesteia este pe deplin justificat ţinând cont de toate criteriile prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Au fost avute astfel în vedere atât circumstanţele reale, gradul de pericol social al faptei comise, dedus din modalitatea şi împrejurările în care aceasta a fost comisă (într-o locuinţă, în cursul nopţii, de către persoane purtând cagule pe faţă, victima-în vârstă de 85 de ani-suferind leziuni în urma violenţelor la care a fost supusă), cât şi circumstanţele personale ale inculpatului (recidivist postexecutoriu cu multiple condamnări pentru infracţiuni contra patrimoniului şi de violenţă), inclusiv atitudinea adoptată pe parcursul procesului penal.
Toate aceste criterii de individualizare se reflectă în mod corespunzător în cuantumul pedepsei de executat justificând şi sporul aplicat în urma contopirii cu celelalte pedepse, astfel încât inculpatul nu poate beneficia de clemenţă din partea instanţei de recurs.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de către inculpat este nefondat şi urmează a-l respinge, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., constatând totodată că inculpatul este arestat în altă cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D. împotriva deciziei penale nr. 184/ A din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la 300 de lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 de lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 381/2008. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 1205/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
