ICCJ. Decizia nr. 617/2008. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 617/2008
Dosar nr. 5617/30/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 333 din 15 iunie 2007, Tribunalul Timiş l-a condamnat pe inculpatul C.D.
- în baza art. 79 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la un an şi 6 luni închisoare;
- în baza art. 81 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 2 ani şi 6 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, în final 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În temeiul art. 861 alin. (2) C. pen., art. 862 C. pen., a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 7 ani iar potrivit art. 863 alin. (1) C. pen., a stabilit măsurile de supraveghere la care urmează să se supună inculpatul.
A făcut şi aplicaţia art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 864 C. pen.
Instanţa a reţinut, în fapt, că la data de 17 noiembrie 2005, în jurul orelor 19,20, organul de poliţie a fost sesizat că pe Calea Buziaşului din municipiul Timişoara a avut loc un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a unei persoane.
Sosită la faţa locului, echipa de cercetare a constatat că conducătorul auto implicat în accident a părăsit locul faptei.
Urmare cercetărilor efectuate s-a stabilit că în seara de 17 noiembrie 2005 inculpatul C.D., conducând autoturismul Dacia 1310 pe Calea Buziaşului în municipiul Timişoara, a acostat-o cu partea laterală stânga a maşinii pe persoana vătămată P.V., pe marcajul pietonal.
Inculpatul nu a oprit la locul accidentului, continuând deplasarea la domiciliul său, unde a introdus autoturismul în garaj.
Persoana accidentată a fost transportată cu salvarea la Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara, constatându-se policontuzii pentru care, însă, nu au fost acordate zile de îngrijiri medicale.
Întrucât accidentul de circulaţie s-a produs în timp ce martorul S.Ş.A. conducea propriul autoturism în spatele celui condus de inculpat, martorul sus-numit l-a urmărit pe inculpat, observând adresa unde a garat şi conducând apoi procurorul şi lucrătorii de poliţie la acel imobil.
A fost identificat în garajul imobilului autoturismul Dacia 1310, care prezenta avarii la bara de protecţie faţă şi pe toată stânga faţă.
Cu prilejul acestor constatări s-a stabilit şi identitatea conducătorului auto, inculpatul C.D. recunoscând în faţa autorităţilor şi prin declaraţia scrisă personal că el este cel care a condus autoturismul angajat în accident.
Inculpatului i-a fost recoltat sânge la Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Timişoara, stabilindu-se, conform buletinului de analiză toxicologică – alcoolemia, că, la ora 20,30, avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,55 gr %o iar la ora 21,30 de 2,40 gr %o.
Din analiza materialului probator instanţa a reţinut că, la două zile după evenimentul rutier, inculpatul C.D. l-a contactat telefonic pe martorul S.Ş.A., propunându-i o întâlnire, acceptată şi la care martorul a fost însoţit de prietenul său P.N.J. iar inculpatul de o femeie, pe care a prezentat-o ca fiind soţia sa.
Cu acea ocazie inculpatul l-a întrebat pe martor dacă a văzut cine a condus maşina angajată în accident, dacă l-a văzut pe el şi cum era îmbrăcat şi dacă poate indica dacă la volan era o femeie sau un bărbat.
La răspunsurile negative ale martorului, respectiv că nu a văzut cine a condus şi nici dacă era bărbat sau femeie, inculpatul i-a cerut acestuia să nu relateze procurorului despre întâlnire. Aceleaşi discuţii au fost confirmate şi de martorul P.N.J.
După acest moment inculpatul şi-a schimbat poziţia procesuală, susţinând că el s-a aflat la domiciliu în timpul producerii accidentului, că era în stradă când a ajuns acasă soţia cu autoturismul avariat, că a mers la uşa şoferului şi a întrebat-o ce s-a întâmplat, aceasta relatându-i că a avut o explozie sau a lovit bordura şi nu a putut preciza dacă a lovit un animal sau o persoană, că apoi el a deschis uşa garajului, soţia a trecut prin autoturism pe scaunul din dreapta faţă, el a urcat la volan şi a introdus maşina în garaj, după care soţia a coborât şi din garaj a trecut direct în curtea imobilului.
Inculpatul a mai precizat că a declarat iniţial că el a condus autoturismul pentru că soţia sa era speriată, însă, ulterior, şi-a dat seama de consecinţe şi a revenit asupra primelor declaraţii.
Aceste ultime susţineri ale inculpatului au fost confirmate de soţia sa precum şi de martorii C.V., fratele inculpatului şi J.C., care confirmă că inculpatul s-a aflat la domiciliu, până în jurul orelor 18,30, unde a consumat băuturi alcoolice şi de martora B.B.E., care a susţinut că soţia inculpatului, C.E.C., a plecat, în jurul orelor 18,00, de la locul de muncă cu autoturismul. Instanţa a înlăturat aceste declaraţii întrucât unele nu prezintă interes pentru cauză iar altele sunt contrazise de celelalte probe.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul C.D. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi solicitând achitarea. În dezvoltarea motivelor, inculpatul a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţă este rezultatul aprecierii greşite a probelor, a încălcării dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, instanţa motivând vinovăţia pe frânturi din declaraţiile din cursul urmăririi penale, în detrimentul şi cu ignorarea declaraţiilor din cursul judecăţii, administrate în condiţii de oralitate, nemijlocire şi publicitate, că unele mijloace de probă, cum sunt declaraţia inculpatului din 17 noiembrie 2005, procesul verbal de identificare din aceeaşi dată, sunt lovite de nulitate.
Prin Decizia penală nr. 202 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul inculpatului, a desfiinţat sentinţa şi, în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 79 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 81 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Instanţa de control judiciar a reţinut că principalul argument în stabilirea vinovăţiei inculpatului, respectiv declaraţia acestuia de făptuitor, dată la 17 noiembrie 2005, înainte de începerea urmăririi penale, nu constituie mijloc de probă, conform art. 64 şi art. 224 C. proc. pen. şi că, prin înlăturarea tuturor probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti au fost încălcate principiile nemijlocirii şi contradictorialităţii în procesul penal cât şi dreptul la apărare al inculpatului şi la un proces echitabil, statuat prin art. 6 paragraf 3 lit. d) al C.E.D.O.
Analizând punctual declaraţiile martorilor date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cel al judecăţii, aceeaşi instanţă a făcut o nouă organizare a acestora, concluzionând că declaraţiile inculpatului se coroborează cu cele ale martorilor (soţie, frate, prieteni) propuşi în apărare, creându-se astfel dubiu, o stare de incertitudine care nu conferă temeinicia dovezilor.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat casarea hotărârii pronunţate în apel şi menţinerea celei a instanţei de fond, cu motivarea, în esenţă, că declaraţia inculpatului din momentul depistării sale exprimă adevărul, care se coroborează cu cele ale martorilor S.Ş.A., P.N.J. şi H.V. iar declaraţiile martorilor propuşi în apărare (soţie, frate, prieteni), pe de o parte sunt evident „pro causa" iar, pe de altă parte, nici nu înlătură, în raport de relativitatea în timp a situaţiilor descrise, posibilitatea ca inculpatul să fi condus la orele 19,00 din data de 17 noiembrie 2005 autoturismul.
Verificând hotărârea criticată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că recursul este fondat.
Inculpatul C.D. la data evenimentului rutier, 17 noiembrie 2005, era cadru al Poliţiei municipiului Timişoara – B.I.C., cu gradul profesional de agent şef adjunct de poliţie şi având şi calitatea de lucrător al Poliţiei Judiciare (adresă I.P.J. - Timiş, dosar urmărire penală), astfel încât competenţa de judecată în primă instanţă aparţine legal Tribunalului Timiş.
Potrivit art. 62 C. proc. pen., organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, în vederea aflării adevărului, sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Probele, se arată prin dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor administrate.
Pornind de la scopul procesului penal, care este acela de constatare la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art. 1 C. proc. pen.), legea procesual penală instituie o seamă de reguli de bază, în procesul penal, potrivit cărora organele judiciare, de urmărire penală şi instanţele de judecată, sunt obligate să aibă rol activ pentru a asigura aflarea adevărului, orice persoană fiind considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În raport de aceste reguli şi norme procesual penale, invocarea, de către instanţa de apel, în susţinerea hotărârii ce a pronunţat-o, a principiului „in dubio pro reo" este, pe de o parte, lipsită de temei legal (acest „principiu" nu figurează printre cazurile arătate de art. 10 alin. (1) C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată), iar, pe de altă parte, o reflectare a neasumării obligaţiilor de către instanţă de a lămuri cauza sub toate aspectele, pe bază de probe şi de examinare şi evaluare complexă şi completă, fără ierarhizare, a tuturor probelor administrate.
Din această perspectivă, înlăturarea tuturor actelor şi activităţilor judiciare efectuate înainte de data începerii urmăririi penale în cauză, 8 decembrie 2005, sub stigmatul situării acestora în afara procesului penal, este nelegală.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, lucrătorii de serviciu din Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi B.P.R. – Timişoara au fost sesizaţi de către Dispeceratul B.P.R. Timişoara despre accidentul de circulaţie din data de 17 noiembrie 2005, soldat cu vătămarea corporală a unei persoane, echipa de cercetare deplasându-se la locul accidentului, efectuând constatările legale şi întocmind procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Acest act, prin care se constată elemente şi împrejurări de fapt şi se consemnează informaţii utile identificării autorului accidentului, toate premergătoare începerii urmăririi penale, constituie, fără îndoială, mijloc de probă, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., asumat ca atare şi necontestat de către inculpat.
În continuare organul de urmărire penală a efectuat, pe baza datelor obţinute, verificările în teren care au condus la identificarea inculpatului ca fiind cel care se afla la volanul autoturismului, întocmind şi procesul verbal de identificare din data de 17 noiembrie 2005, în care sunt consemnate şi afirmaţiile făptuitorului şi justificarea conducerii acestuia la Spitalul Judeţean Timişoara pentru recoltarea probelor biologice. Şi acest proces-verbal, care constată efectuarea unor acte premergătoare, constituie mijloc de probă, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen.
Cu acelaşi prilej, inculpatului i s-a cerut şi acesta a scris personal o declaraţie în prezenţa apărătorului, prin care a recunoscut că a condus autoturismul şi că a fost angajat în accidentul de circulaţie.
Această declaraţie a fost înlăturată din probaţiune de către instanţa de apel, nefiind prevăzută printre mijloacele de probă arătate de art. 64 C. proc. pen.
Este corectă constatarea instanţei de apel, însă, ceea ce a ignorat aceeaşi instanţă este conţinutul procesului verbal de identificare în care se consemnează acele susţineri ale inculpatului şi care constituie mijloc de probă.
Viciile reproşate acestui proces-verbal de către apărătorul inculpatului, respectiv că nu este semnat de făptuitor, că martorul S.Ş.A. l-a semnat după mai multe zile şi nu îşi aminteşte ce ar fi afirmat C.D. şi, oricum, potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. pen., trebuiau să fie cel puţin doi martori asistenţi, ceea ce nu s-a realizat, nu există.
Potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. pen., când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezenţa unor martori asistenţi, numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi.
Pentru constatarea actelor premergătoare prin proces-verbal, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., legea nu cere prezenţa unor martori asistenţi şi nici necesitatea semnării acestui act procedural de către făptuitor.
În consecinţă, procesul verbal de identificare, în care este făcută şi menţiunea recunoaşterii de către inculpat a faptei de conducere a autovehiculului implicat în accident, constituie mijloc de probă.
De altfel, inculpatul a confirmat şi în faţa instanţei de fond că a recunoscut la organul de urmărire penală, conform primei declaraţii date, că el a condus autoturismul.
Evident că, în aceste condiţii, pentru ca această recunoaştere să aibă valoare probantă, ea trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator.
Sub acest aspect, exact ceea ce instanţa de apel a reproşat instanţei de fond, şi anume că a dat fără motivare valoare probantă declaraţiilor de la urmărirea penală în detrimentul celor din cursul judecăţii, reproş, de altfel, gratuit, a comis instanţa de control judiciare şi, mai mult decât atât, neluând în seamă chiar declaraţiile din cursul judecăţii.
Punctual, martorii S.Ş.A., P.N.J. şi H.V. au confirmat şi în instanţă cele declarate la urmărirea penală.
Primii doi martori au confirmat, astfel, că inculpatul i-a solicitat o întâlnire unuia dintre ei, respectiv lui S.Ş.A., la două zile după accident, în cadrul căreia inculpatul se arăta interesat ce a văzut martorul în privinţa identităţii conducătorului auto, bărbat sau femeie, a îmbrăcăminţii, martorul P.N.J. rămânând cu impresia acestei griji a inculpatului în privinţa a ceea ce ar şti martorul S.Ş.A.
Apoi martorul H.V. în faţa instanţei de fond a detaliat cele cunoscute, declarând că, oprind cu propriul autoturism, la locul accidentului imediat după producere, el şi alţi cetăţeni au sunat la salvare şi la poliţie iar persoanele din staţie spuneau că autoturismul care a produs accidentul era condus de un bărbat, mai aflându-se în acesta încă o persoană.
Toate aceste declaraţii, date în condiţii strict procedurale şi cu respectarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii, au fost judicios analizate şi apreciate de instanţa de fond ca servind aflării adevărului.
Asemenea, prin relativitatea datelor de amplasare în timp a evenimentelor descrise (martorul J.C. se referă la vizita la inculpat care ar fi avut loc la 16, 17 sau 18 noiembrie 2005) implicarea asumată în producerea evenimentului rutier (soţia inculpatului) şi rudenie (fratele inculpatului), declaraţiile martorilor propuşi în apărare de inculpat au fost justificat înlăturate de instanţa de fond.
În opoziţie, instanţa de apel a luat în considerare numai aceste din urmă declaraţii, pe seama cărora a „construit" dubiul ce a fost apoi invocat în hotărârea de achitare.
Îndoiala, dubiul, poate exista în faza premergătoare, de analiză şi evaluare a probelor însă hotărârea nu poate fi luată decât după lămurirea cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.
Judecătorul trebuie să spună adevărul, nesiguranţa, îndoiala sa dispărând odată cu luarea hotărârii.
Concluzionând, Curtea reţine că în cauză sunt probe certe care îl indică pe inculpatul C.D. ca fiind cel care a condus autoturismul în seara de 17 noiembrie 2005, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi care a părăsit locul accidentului.
Martorul S.Ş.A. l-a urmărit pe inculpat până la domiciliul acestuia din urmă, văzând o persoană care a introdus autoturismul în garaj.
În apărarea formulată după ce a aflat ce cunoaşte martorul sus-numit, inculpatul a creat o versiune (cu trecerea soţiei de pe scaunul şoferului în cel din dreapta prin interiorul maşinii) care să se potrivească afirmaţiilor martorului, în sensul că a văzut numai o persoană în zona garajului.
În această versiune nu se explică totala lipsă de interes a soţiei inculpatului de a vedea urmele pe autoturism ale accidentului şi, mai ales, opţiunea atipică de trecere pe scaunul din dreapta, în locul celei fireşti şi comode, prin exterior.
Martorul H.V. a declarat instanţei că persoanele din staţia de tramvai susţineau că autoturismul angajat în accident era condus de un bărbat.
Contactarea martorului S.Ş.A. de către inculpat, ulterior evenimentului dar înainte de a-şi modifica declaraţiile, cu interesul cunoscut, întregeşte ansamblul probator şi îl indică pe acesta ca autor al infracţiunilor săvârşite.
Pentru toate cele ce preced, recursul parchetului va fi admis, casând hotărârile pronunţate în cauză.
În rejudecare, inculpatul C.D. va fi condamnat pentru săvârşirea celor două infracţiuni.
La individualizarea pedepsei, însă, Curtea va reţine incidenţa prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., alături de celelalte criterii prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), inculpatul având anterior săvârşirii infracţiunilor o bună conduită, fiind încadrat în muncă, fără antecedente penale, căsătorit.
Asemenea, se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, astfel încât va face aplicaţia prevederilor art. 81 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 202 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul C.D.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 333 din 15 iunie 2007 a Tribunalului Timiş cu privire la greşita achitare a inculpatului şi, respectiv, la individualizarea pedepselor.
În baza art. 79 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., condamnă pe inculpatul C.D. la pedeapsa de 4 luni închisoare.
În baza art. 81 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 lit. a) şi alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., condamnă acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a, şi art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., suspendă condiţionat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni.
Face aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pedeapsă accesorie a cărei executare o suspendă pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 632/2008. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
