ICCJ. Decizia nr. 141/2009. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 141/2009
Dosar nr. 227/83/2007
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 180 din 18 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost condamnat inculpatul S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de vânzare de droguri de risc fără drept, la pedeapsa de:
- 8 (opt) ani închisoare şi interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de vânzare de droguri de mare risc fără drept, la pedeapsa de:
- 10 (zece) ani închisoare şi interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de:
- 10 (zece) ani închisoare şi interzicerea, pe timp de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 27 ianuarie 2007 la zi.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 360 lei, de la inculpat.
A constatat că drogurile vândute au fost consumate în procesul constatării tehnico-ştiinţifice de către L.A.P.D.P. din cadrul B.C.C.O. Cluj Napoca.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că la data de 10 ianuarie 2006, printr-un proces verbal, organele de poliţie judiciară din cadrul S.C.C.O. Satu Mare s-au sesizat din oficiu, în urma informaţiilor culese, cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de către S.I.
În cauză a fost autorizată folosirea unui colaborator cu nume de cod „M.", iar Tribunalul Satu Mare a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice ale învinuitului S.I., dar şi a discuţiilor pe care urma să le poarte acesta în mediu ambiental cu colaboratorul.
A reţinut instanţă că, la 11 ianuarie 2006, existând potrivit art. 21 şi 22 din Legea nr. 143/2000 autorizaţia nr. 009/2006 a D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Oradea, privind folosirea colaboratorului, precum şi autorizaţia emisă de procuror pentru cumpărarea de droguri, colaboratorul cu nume de cod „M." a cumpărat de la S.I. cantitatea de 0,52 grame cannabis contra sumei de 70 lei.
Ulterior, la 14 ianuarie 2006, în baza autorizărilor, colaboratorul cu nume de cod „M." a mai efectuat o cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv de 0,5 grame cannabis, tot contra unei sume de 70 lei.
La data de 22 ianuarie 2006, în baza aceleiaşi autorizaţii privind folosirea colaboratorului, precum şi a autorizaţiei din 20 ianuarie 2006 emisă de procurorul de caz, colaboratorul „M." a efectuat o a treia cumpărare de droguri de la inculpat, respectiv 0,4 grame cannabis, pentru care a plătit 70 lei, iar la 27 ianuarie 2006 a mai cumpărat de la acelaşi inculpat trei comprimate în formă de inimioară, prezentate de inculpatul S.I. ca fiind droguri cunoscute sub numele de „extasy", pentru care colaboratorul a plătit suma de 150 lei.
Analizele de laborator efectuate de fiecare dată asupra substanţelor cumpărate de colaborator de la inculpat au confirmat că materia vegetală respectivă era cannabis, droguri de risc care se regăsesc în Tabelul III anexă la Legea nr. 143/2000, iar comprimatele în formă de inimioară conţineau MDMA, drog de mare risc, regăsit în Tabelul nr. I anexă la Legea nr. 143/2000.
În temeiul autorizaţiei nr. 6/S/2006 emisă de Tribunalul Satu Mare, discuţia dintre colaboratorul cu nume de cod „M." şi inculpatul S.I. a fost înregistrată, rezultând astfel probe care au confirmat activitatea de comercializare a drogurilor de mare risc, MDMA, sub formă de comprimate.
Din raportul întocmit de ofiţerul de legătură cu colaboratorul, după efectuarea cumpărării a rezultat că inculpatul i-a prezentat acestuia din urmă o pungă de mici dimensiuni conţinând aproximativ 20 de comprimate MDMA, în formă de inimioară, explicându-i că acestea sunt superioare calitativ comprimatelor care purtau logoul E.
Instanţa de fond a constatat că probele rezultate în urma cumpărărilor de droguri autorizate de către organele de cercetare penală se coroborează cu cele rezultate în urma exploatării autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice ale inculpatului emise de instanţă.
Prima instanţă, prin coroborarea probelor administrate atât în faza de urmărire penală, constând în autorizaţiile de vânzare, rapoartele întocmite de ofiţerul de legătură, constatările tehnico-ştiinţifice, transcrierile convorbirilor telefonice şi a discuţiilor purtate în mediu ambiental, cât şi cu ocazia cercetării judecătoreşti a reţinut fără dubiu vinovăţia inculpatului în comiterea faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare şi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru fiecare dintre cele două fapte, apreciind că pedepsele de 8 ani închisoare şi respectiv de 10 ani închisoare aplicate sunt îndestulătoare.
Condamnându-l pe inculpat, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., instanţa de fond a argumentat în sensul că orientarea spre astfel de pedepse este justificată în cauza de faţă, de gradul de pericol social al acestui gen de infracţiuni şi de împrejurarea că astfel de fapte au devenit un fenomen amplu cu repercusiuni grave asupra tinerei generaţii.
A fost avută în vedere şi atitudinea procesuală a inculpatului, care deşi avea interdicţie de a părăsi localitatea Satu Mare nu a înţeles să se conformeze, încercând să părăsească ţara.
Împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă a declarat apel inculpatul S.I., care a criticat hotărârea, în principal, sub aspectul greşitei sale condamnări, susţinând, în esenţă, că nu există probe din care să rezulte vinovăţia sa, respectiv nu există procesele-verbale de constatare a flagrantului sau de percheziţie prin care să se constate că ar fi fost găsite droguri asupra inculpatului sau la domiciliul său, declaraţii de martori şi nicio expertiză dactiloscopică care să stabilească că drogurile predate colaboratorului „M." ar fi provenit de la inculpat.
A susţinut inculpatul apelant că hotărârea de condamnare s-a bazat doar pe interpretarea unor convorbiri telefonice (discuţii scoase din context şi a căror legalitate ridică serioase semne de întrebare) şi pe rapoartele ofiţerului de caz, care nu se regăsesc printre mijloacele de probă, prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc. pen.
Inculpatul apelant a solicitat casarea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi în principal achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau art. 861 C. pen.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală nr. 129 din 27 noiembrie 2007, a admis apelul declarat de inculpat, a casat în parte sentinţa pronunţată de prima instanţă şi, reţinând în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., pentru ambele infracţiuni, a redus pedepsele aplicate de la 8 ani închisoare la 2 ani închisoare şi respectiv de la 10 ani închisoare la 5 ani închisoare, limitând conţinutul pedepselor complementare şi accesorii la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea, pe care a sporit-o cu 6 luni, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive a inculpatului şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Instanţa de apel, examinând sentinţa apelată, a apreciat că prima instanţă a reţinut o stare de fapt bazată pe probe suficiente, concludente şi just interpretate şi că în raport de această stare de fapt, în mod corect s-a reţinut vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Cât priveşte critica invocată de inculpat, referitoare la caracterul nelegal al mijloacelor de probă obţinute de procurori la urmărirea penală sau în faza actelor premergătoare, instanţa de apel a constatat că aprecierea caracterului legal sau ilegal al probelor este atributul instanţei şi că în cauză sunt aplicabile reglementări speciale care derogă uneori de la instituţia investigatorilor sub acoperire, astfel cum este prevăzut în Codul de procedură penală.
Făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a D.I.I.C.O.T. şi coroborând aceste dispoziţii cu cele ale Codului de procedură penală, instanţa a concluzionat că actele încheiate de investigatorii sub acoperire şi colaboratorii acestora constituie mijloace de probă, iar prevederile art. 2243 C. proc. pen., fac referire la date şi informaţii obţinute de la investigatorul sub acoperire.
Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 143/2000 care prevăd că actele încheiate de poliţişti şi colaboratorii acestora pot constitui mijloace de probă.
S-a concluzionat în sensul că deşi nu sunt dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen., mijloacele de probă vizate de critica inculpatului apelant constituie mijloace de probă atipice, ce pot fi întocmite de categoriile de persoane la care se referă legile speciale invocate.
Pentru aceste considerente instanţa de apel a apreciat că rapoartele întocmite în cauză de ofiţerul de caz pot fi considerate mijloace de probă, iar cercetarea penală efectuată nu a exces cadrului legal al administrării probelor, avându-se în vedere Ordonanţele prin care s-a autorizat folosirea în dosar a colaboratorului cu nume de cod „M.".
Referitor la convorbirile interceptate şi înregistrate s-a reţinut că acestea sunt redate integral într-un proces verbal, potrivit art. 913 C. proc. pen., care constituie un mijloc de probă cu privire la faptele şi împrejurările constatate cu ocazia interceptării.
În cauză procesele verbale datează din 9 ianuarie 2007, ulterior începerii urmăririi penale, înregistrările convorbirilor fiind audiate nemijlocit de către instanţe, inculpatul necontestând înregistrările, recunoscându-şi vocea, cu precizarea că nu-şi aminteşte dacă a purtat discuţiile respective şi nici contextul în care ar fi avut loc.
Instanţa de apel a făcut o analiză amănunţită a conţinutului înregistrărilor efectuate şi a aspectelor rezultate, reţinând şi concluziile rapoartelor de constatare ştiinţifică, potrivit cărora „verdeaţa" şi „inimioarele" predate de inculpat colaboratorului M. erau cannabis şi respectiv comprimate care conţineau MDMA, substanţă care se regăseşte în tabelul anexă nr. 1 din Legea nr. 143/2000, fiind drog de mare risc.
Coroborând toate aceste probe la care s-a referit, instanţa de apel a concluzionat că în cauză rezultă fără dubiu vinovăţia inculpatului.
În ce priveşte pedeapsa aplicată, instanţa de apel, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, precum şi cantitatea redusă de droguri traficată de acesta, a apreciat că în cauză se justifică reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen., reducând pedepsele aplicate inculpatului sub minimul prevăzut de textul incriminator.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs inculpatul care a criticat hotărârile pronunţate pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând, în esenţă, criticile invocate în apel referitoare la greşita sa condamnare, în lipsa unor probe certe de vinovăţie; nelegalitatea unor mijloace de probă şi a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia şi aplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea executării acesteia.
Recursul declarat de inculpat nu este întemeiat.
Examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanţele, în mod corect au reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, pe baza probelor legal administrate.
Critica inculpatului referitoare la nelegalitatea unor mijloace de probă nu poate fi primită în condiţiile în care reglementările speciale aplicabile în speţă şi care derogă de la dispoziţiile generale ale Codului de procedură penală au fost respectate.
Astfel dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 508/2008 prevăd posibilitatea folosirii în anumite condiţii (aplicabile în speţă) a investigatorilor sub acoperire, a colaboratorilor sau informatorilor poliţiei judiciare în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor presupuse a fi comis o infracţiune, actele încheiate de aceştia constituind, potrivit legii, mijloace de probă.
Pe de altă parte în Legea nr. 143/2000, în art. 22 alin. (2) se prevede că actele încheiate de poliţişti şi colaboratorii lor pot constitui mijloc de probă, indiferent de momentul procesual al administrării acestora.
În ce priveşte susţinerea inculpatului în sensul că în cauză nu există dovezi certe ale vinovăţiei sale se constată că apărările acestuia sunt infirmate de probele administrate.
Astfel, autorizaţiile de vânzare, rapoartele întocmite de poliţistul şi colaboratorul acestuia se coroborează cu înregistrările convorbirilor telefonice redate integral într-un proces verbal, dar şi cu rapoartele de constatare ştiinţifică care au confirmat faptul că drogurile achiziţionate de la inculpat de către colaboratorul cu nume de cod „M." fac parte din categoria drogurilor de risc şi de mare risc care se regăsesc în Tabelele I şi II anexă la Legea nr. 143/2000, făcând dovada deplină a vinovăţiei inculpatului.
Aşa fiind, cererea de achitare formulată de inculpat este nefondată, în cauză probele legal administrate dovedind implicarea inculpatului în activitatea de trafic de droguri.
Nici cererea subsidiară formulată de inculpatul recurent privind reindividualizarea pedepsei aplicate nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de apel a dat deja dovadă de clemenţă, reţinând în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante cărora le-a acordat eficienţa cuvenită, reducând pedeapsa sub minimul prevăzut de lege.
La individualizarea sancţiunii au fost avute în vedere toate criteriile impuse de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel ca pedeapsa aplicată să satisfacă scopul prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., astfel că o nouă reindividualizare nu se impune sub aspectul cuantumului pedepsei, dar nici al modalităţii de executare, dispoziţiile art. 81 C. pen., sau art. 861 C. pen., nefiind aplicabile în cauză.
Pentru aceste considerente recursul declarat de inculpat apare ca nefondat, astfel că va fi respins, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei penale nr. 129/ A din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3715/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 142/2009. Penal → |
|---|
