ICCJ. Decizia nr. 2208/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2208/2009
Dosar nr. 108/1372/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 104/S din 10 septembrie 2009, Tribunalul Braşov, secţia penală, a dispus următoarele:
A respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunile de viol prev. de art. 197, alin. (1) şi (2) lit. b), lit. b1) şi alin. (3) teza I-a C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi incest prev. de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. în infracţiunile de act sexual cu un minor prev. de art. 198 C. pen. şi incest prev. de art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar în final cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
în baza art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b), b1) şi alin. (3) teza I-a C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe inculpatul C.P.L., la pedeapsa de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., respectiv a drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator pe o perioadă de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunii de viol.
În baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe acelaşi inculpat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de incest.
Potrivit art. 33 lit. b), art. 34 C. pen. şi art. 35 C. pen. s-a dispus ca inculpatul C.P.L. să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., respectiv a drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator pe o perioadă de 5 ani.
Conform art. 71 C. pen. inculpatului i s-au interzis, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b), c), d) şi e) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a computat din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada reţinerii şi arestării preventive din data de 21 ianuarie 2008 până la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Potrivit art. 998, art. 999 C. civ., coroborat cu art. 14, alin. 51 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile K.E.D. suma de 100.000 lei Ron cu titlu de daune morale.
În baza art. 998, art. 999 C. civ., coroborat cu art. 14 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Braşov suma de 1390,90 lei Ron despăgubiri civile.
S-a constatat că Spitalul Clinic de Copii Braşov nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov nr. 131/MF/P/207, înregistrat la data de 14 februarie 2008, sub numărul 108/1372/2008 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul C.P.L. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b), b1) şi alin. (3) teza I-a C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi infracţiunii de incest prevăzută de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), în final cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.
În rechizitoriu s-a reţinut, în sinteză, că inculpatul, în perioada anilor 2006-2007, în mod repetat, a obligat-o pe fiica sa minoră K.E.D., în vârstă de 13 ani, să întreţină cu el raporturi sexuale normale împotriva voinţei ei, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa, partea vătămată fiind în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa.
În urma coroborării probelor administrate, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul C.P.L. a întreţinut o relaţie de concubinaj cu martora K.V.E., relaţie din care a rezultat minora K.E.D. care s-a născut la data de 19 septembrie 1993.
În cursul anului 2004, datorită neînţelegerilor, inculpatul şi concubina sa, martora K.V.E., s-au separat, iar minora K.E.D. a locuit cu mama sa, fără a exista o hotărâre judecătorească în acest sens.
Minora a continuat să-şi viziteze tatăl biologic, bunica paternă, mătuşa şi vărul la domiciliul comun al acestora din mun. Făgăraş. Din coroborarea declaraţiilor inculpatului, ale părţii vătămate şi ale martorei K.V.E. a rezultat că, la început, imediat după despărţirea celor doi concubini, minora mergea la tatăl său pentru a face baie întrucât la locuinţa mamei, care se afla într-un bloc de nefamilişti, nu erau condiţii pentru a se spăla, baia fiind comună pentru mai mulţi locatari.
Din declaraţia părţii vătămate, instanţa a reţinut că într-una din zile, când partea vătămată se afla în locuinţa tatălui său, acesta a venit în stare de ebrietate şi i-a spus minorei că, dacă nu va face ce doreşte el, „o va omorî pe mami", adică pe mama părţii vătămate. în aceste împrejurări, inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu fiica sa minoră. Partea vătămată arată astfel că „...am vrut să plec atunci, însă tatăl meu m-a luat, m-a trântit pe pat şi m-a dezbrăcat cu forţa. înainte de asta a încuiat uşa de la intrarea în apartament. După ce tatăl meu a întreţinut relaţii sexuale cu mine a luat cearceaful de pe pat, care era plin de sânge, şi l-a pus în maşina de spălat ca să nu se afle ce s-a întâmplat. Mi-a spus să nu spun la nimeni ceea ce s-a întâmplat, că altfel el va face puşcărie şi eu voi merge la mormântul lui".
După acest episod, inculpatul a continuat să întreţină relaţii sexuale cu fiica sa minoră la anumite intervale de timp.
Din declaraţii a rezultat că inculpatul era grijuliu cu fiica sa, se interesa de situaţia ei şcolară, îi cumpăra haine şi alte lucruri necesare pentru şcoală, o punea să-şi facă lecţiile, deşi nu era necesar pentru că minora ştia ce are de făcut, după cum apreciază martora C.M., sora inculpatului.
Inculpatul îi făcuse chiar un program minorei, pe care aceasta trebuia să-1 respecte, program potrivit căruia partea vătămată trebuia să-şi petreacă o mare parte din timp la locuinţa inculpatului. Partea vătămată nu era lăsată de inculpat să iasă cu colegele iar dacă inculpatul vedea un băiat în preajma ei o chema în casă, partea vătămată arătând că inculpatul a recurs şi la violenţă când a apreciat că aceasta nu a respectat regulile impuse. Programul minorei este confirmat şi de mama acesteia care, fără să bănuiască nimic din ceea ce i se întâmpla acesteia, era de acord cu deciziile inculpatului. Astfel, aceasta relatează „Copila mea pleca cu tatăl ei la domiciliul acestuia pentru că inculpatul spunea că îi este urât să doarmă singur şi mă ruga pe mine să o las pe fetiţă să meargă cu el„. Astfel, uneori, partea vătămată rămânea peste noapte la domiciliul inculpatului, care avea două camere, şi dacă aceasta încerca să doarmă în cameră cu bunica sau mătuşa, inculpatul intervenea şi o chema la el în cameră pentru a dormi cu el. Relaţiile sexuale cu fiica sa minoră le-a întreţinut până în anul 2007, când acesta a observat că minora începe să se îngraşe. Partea vătămată arată că „Relaţiile sexuale pe care tatăl meu le-a avut cu mine au început, aşa cum am arătat, de când aveam 11 ani, şi au ţinut până anul trecut, dar nu pot preciza exact luna. Tatăl meu a observat că am început să mă îngraş şi atunci el nu s-a mai atins de mine".
Din proprie iniţiativă, inculpatul a dus-o pe fiica sa la o vecină din bloc pentru a o întreba pe aceasta din urmă dacă fiica sa nu este cumva însărcinată. Vecina, martora D.E., i-a spus inculpatului că partea vătămată nu este însărcinată, însă a menţionat că şi-a dat seama că minora este însărcinată, dar nu i-a spus acest lucru inculpatului pentru a nu o certa sau bate pe minoră. Imediat după aceea, martora a arătat că i-a spus mătuşii materne, respectiv martorei C.M., că minora este însărcinată şi i-a cerut acesteia să o anunţe pe mama minorei.
La data de 03 august 2008, părţii vătămate i s-a făcut rău şi a mers cu mama sa la spital, unde a fost examinată, şi a aflat că este însărcinată în 7 luni. Partea vătămată a susţinut că nu a avut cunoştinţă că a fost însărcinată pentru că avea menstruaţie lunar. La data de 28 august 2007, partea vătămată a dat naştere copilului K.M.D., un copil cu grave probleme de sănătate, cu prognostic rezervat în ceea ce priveşte supravieţuirea, care a fost internat la Spitalul Clinic de Copii Braşov şi, apoi, datorită gravelor probleme pe care le are a fost transferat într-un centru de plasament. Concluziile raportului de constatare tehnico - ştiinţifică biocriminalistică tip ADN nr. 77434/13 decembrie 2007 al Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Serviciul Expertize Biocriminalistice, au relevat faptul că inculpatul este tatăl biologic al nou-născutului de sex feminin K.M.D. cu un indice de paternitate de 99,99996466%.
Inculpatul a avut pe parcursul procesului penal o atitudine de negare a faptei şi a arătat că partea vătămată umbla cu băieţi şi îşi explică concluziile raportului de expertiză ADN prin aceea că partea vătămată este fiica sa iar copilul nou-născut are sângele său.
Cele menţionate, conform primei instanţe, au rezultat din coroborarea declaraţiilor date în faza de judecată şi în faza de urmărire penală de partea vătămată, inculpat, martorii K.V.E., D.E., concluziile raportului de constatare tehnico - ştiinţifică biocriminalistică tip ADN nr. 77434 din 13 decembrie 2007 al Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Serviciul Expertize Biocriminalistice care au relevat faptul că inculpatul este tatăl biologic al nou-născutului de sex feminin K.M.D. cu un indice de paternitate de 99,99996466%, raportul de constatare medico-legală nr. 2657 din 07 august 2007 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Braşov prin care se constată că partea vătămată prezintă o deflorare veche a cărei dată nu mai poate fi apreciată şi că era gravidă cu o sarcină în evoluţie de 26 de săptămâni, raport de evaluare psihologică a minorei K.E.D., foaie de observaţie clinică nr. 11819 din 28 august 2007 privind pe minora K.E.D., certificat de naştere al minorei, certificatul de naştere al minorei K.M.D., adresă a Spitalul Clinic de Copii Braşov din care rezultă starea gravă de sănătate a nou-născutului, copiile foii de observaţie a nou-născutului, procese verbale de recoltare a probelor biologice de tip ADN de la inculpat, parte vătămată şi nou-născut, raport de expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatului.
Martorii C.M., D.F. şi C.E. au confirmat doar faptul că partea vătămată rămânea să doarmă uneori peste noapte la domiciliul inculpatului. Martorele C.M. şi C.E., respectiv sora şi mama inculpatului, admit faptul că minora dormea şi în cameră şi, respectiv, în pat cu inculpatul, dar pretind că nu au auzit niciodată nimic care să le trezească bănuieli. Martora C.M. arată nu a auzit niciodată un urlet sau altceva. Arată în continuare că „D. nu a fost un copil terorizat". Martora admite totuşi că inculpatul o mai bătea pe partea vătămată. Astfel, martora relatează că inculpatul „îi mai dădea palme pentru că şi copilul mai greşea" şi arată că deşi nimănui din familie nu îi era frică de inculpat când acesta mai venea beat acasă, „minora se speria ca orice copil". Martora C.M. arată că se înţelegea bine cu nepoata sa şi, când a stat de vorbă cu ea după ce a aflat ce s-a întâmplat, şi a întrebat-o pe minoră de ce nu a ţipat, minora a răspuns că i-a fost frică. Martora arată în continuare că „Mie D. nu mi-a spus de cine i-a fost frică, dar cred că de tatăl său". Cu referire la starea de teamă pe care inculpatul i-a creat-o minorei instanţa a reţinut, în completarea celor de mai sus, de unde rezultă că însăşi partea vătămată era uneori ţinta violenţelor fizice ale inculpatului, că şi mama părţii vătămate avusese parte de un tratament violent din partea inculpatului pe perioada convieţuirii, tratament la care minora fusese martoră şi care i-a produs o stare de temere faţă de reacţiile inculpatului. Astfel, şi martora D.E., vecina, dar şi martora C.M., arată că inculpatul o bătea pe mama părţii vătămate când stăteau împreună, de faţă cu minora K.E.D. Martora C.M. arată că chiar ea a intervenit atunci când inculpatul o bătea pe mama părţii vătămate, minora fiind de faţă, având 8-9 ani. Martora D.E. arată că D. mergea la ea la televizor şi uneori se plângea de comportamentul inculpatului, în sensul că acesta o bătea pe mama sa, şi arată, în continuare, că „şi la mine în casă, inculpatul îi mai dădea câte una concubinei sale". „Când inculpatul o bătea pe fosta soţie, D. a venit speriată la mine". Având în vedere cele rezultate din probele administrate, instanţa de fond a apreciat că inculpatul i-a produs părţii vătămate o stare de puternică temere de natură a-i înfrânge voinţa şi, în acest fel, a constrâns-o să întreţină cu el raporturi sexuale. Starea de frică pe care partea vătămată o avea faţă de inculpat, datorată pe de o parte faptului că ea însăşi era violentată fizic, uneori de inculpat, iar pe de altă parte, că mama ei suferise bătăi din partea inculpatului, bătăi la care ea asistase, a însemnat practic constrângerea psihică a acesteia la relaţii sexuale cu inculpatul. în opinia instanţei de fond, este o constrângere de ordin psihic care îşi are sorgintea în comportamentul violent al inculpatului, şi care a culminat atunci când acesta i-a spus părţii vătămate că, dacă nu face ce doreşte el, „o omoară pe mami".
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de fond a dat eficienţă art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv: persoana inculpatului şi conduita acestuia pe parcursul procesului penal, având o atitudine de negare a faptei; de urmările produse, respectiv de faptul că partea vătămată a dat naştere unei fetite cu grave probleme de sănătate care are un pronostic rezervat de supravieţuire; de limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunile săvârşite de inculpat; de faptul că infracţiunile de viol şi incest au fost comise în formă continuată, acţiunile inculpatului fiind întrerupte numai de faptul că acesta a bănuit că partea vătămată a rămas însărcinată; de gradul de pericol social al faptelor, pericol pe care instanţa 1-a apreciat ca foarte ridicat.
Având în vedere natura infracţiunilor săvârşite, instanţa de fond a apreciat că, pe lângă pedeapsa închisorii în regim de detenţie, se impune şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., respectiv a drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator pe o perioadă de 5 ani.
Cu referire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 100. 000 lei daune morale şi a apreciat că cererea este pe deplin întemeiată.
Instanţa a avut în vedere trauma psihică produsă de inculpat pârtii vătămate care, fiind copil, a dat naştere fetiţei sale al cărei tată este inculpatul. Copilul născut are probleme grave de sănătate şi are un pronostic de supravieţuire rezervat, acesta fiind diagnosticat cu paralizie cerebrală, convulsii recurente, atrofie optică, anemie, retard psihomotor, ct cranian/atrofie corticală. Pe lângă faptul naşterii, care este foarte marcant pentru minoră la această vârstă, aceasta trebuie să se mai confrunte, în continuare, şi cu părerile, şi uneori răutăţile, colegilor, ale prietenilor, şi este obligată să-şi asume responsabilităţi pentru care nu era pregătită. Martora M.M., psihologul care a consiliat-o pe partea vătămată, a apreciat că aceasta este un copil introvertit, care este dominată de sentimente de teamă, de nelinişte, de neîncredere şi manifesta făţiş teamă faţă de inculpat, în sensul că îi era frică că s-ar putea întâlni cu el dacă va merge să-şi viziteze bunica paternă. De asemenea, aceasta a relevat că părţii vătămate îi era teamă să meargă singură la ea.
Toate aceste aspecte, în opinia primei instanţe, indică suferinţele psihice ale părţii vătămate, stresul, nesiguranţa şi problemele cu care ea se confruntă.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov (care a solicitat majorarea pedepselor aplicate, adăugarea unui spor de pedeapsă, motivat de ascendentul serios avut asupra părţii vătămate, care a fost constrânsă să întreţină raporturi sexuale timp de 4 ani - fil.8-10, dosar apel), cât şi inculpatul (care a solicitat redozarea pedepselor aplicate prin reţinerea de circumstanţe atenuante).
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a reiterat cererea formulată la termenul din 9 ianuarie 2009 (fil.57 dosar apel) şi a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) lit. b), lit. b1) şi alin. (3) teza I C. pen. în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), lit. b), b1), lit. c) teza a II-a şi alin. (3) teza I C. pen. (motivat de faptul că părţii vătămate i s-a pricinuit o vătămare a sănătăţii fizice şi psihice, astfel cum rezultă din raportul de evaluare psihologică aflat la fila 33 dosar urmărire penală, unde apare menţiunea că se recomandă acesteia o cură psihoterapeutică de lungă durată, precum şi consiliere de suport pentru întreaga familie), iar inculpatul a solicitat, prin apărătorul său, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol, în infracţiunea de act sexual cu un minor, susţinând că întreaga activitate sexuală s-a realizat cu acordul părţii vătămate.
Prin Decizia penală nr. 16/AP din 11 martie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a respins ca nefondate ambele apeluri şi a menţinut starea de arest a inculpatului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din cuprinsul probelor de la dosar, ţinând cont că aptitudinea forţei fizice de a constrânge la act sexual se apreciază, în fiecare caz, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost exercitată această forţă, precum şi de posibilităţile reale de rezistenţă pe care le-a avut victima, instanţa de prim control judiciar a apreciat că cerinţa legii referitoare la exercitarea constrângerii este îndeplinită şi atunci când victima, în condiţiile concrete în care s-a aflat, dându-şi seama că orice rezistenţă ar fi zadarnică şi că, eventual, i-ar putea agrava situaţia, nu a opus nici o rezistenţă inculpatului. în consecinţă, s-a apreciat că încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpat este legală, câtă vreme minora, luată prin surprindere, aflându-se doar cu inculpatul în respectivul spaţiu locativ, a ajuns la convingerea că orice rezistenţă ar fi zadarnică şi că, eventual, i-ar putea agrava situaţia, dată fiind agresivitatea inculpatului, manifestată anterior în prezenţa sa şi asupra mamei sale, dată fiind ameninţarea de natură a o alarma, îndreptată împotriva sa şi a mamei sale („m-a ameninţat să nu cumva să spun la cineva ce s-a întâmplat, nici măcar mamei mele, pentru că, dacă o voi face, mă va omorî şi pe mine şi pe mama mea.... Prima dată când am fost violată, acesta m-a ameninţat având în mână un cuţit, filele 25-26 dosar urmărire penală; arăt că eu am vrut să plec atunci, însă tatăl meu m-a luat, m-a trântit pe pat şi m-a dezbrăcat cu forţa. înainte de asta a încuiat uşa de la intrarea în apartament. După ce tatăl meu a întreţinut relaţii sexuale cu mine a luat cearceaful de pe pat, care era plin de sânge, şi 1-a pus în maşina de spălat ca să nu se afle ce s-a întâmplat. Mie mi-e teamă de tatăl meu şi mi-a fost teamă, deoarece el este violent" - fila 34 dosar fond).
Mai mult, reţine instanţa de prim control judiciar, vârsta minorei şi dezvoltarea ei fizică, în raport cu Constituţia inculpatului, se circumscriu tezei a II-a a dispoziţiilor art. 197 alin. (1) C. pen., respectiv imposibilităţii ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, conchide curtea de apel, nu au existat acte sexuale realizate cu consimţământul ambilor parteneri, acte sexuale cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani, ci acte de încălcare a inviolabilităţii sexuale a unei minore, acte de constrângere a ei în scopul consumării unor raporturi sexuale normale, partea vătămată fiind chiar fiica inculpatului şi susţinând că nu a acceptat niciodată benevol acele raporturi sexuale ce au avut loc împotriva voinţei ei, fiind constrânsă în scopul determinării ei la acele acte sexuale.
Întrucât violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie directă cu autorul infracţiunii, a fost observată şi Decizia nr. 11 din 23 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, apreciindu-se că în mod corect s-a reţinut, în concurs ideal, şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen.
Ţinând cont că împotrivirea părţii vătămate a fost înfrântă prin ameninţarea cu producerea unui rău acesteia, prin acte de violenţă care presupun folosirea forţei fizice a inculpatului, că rezultatul faptei s-a finalizat cu naşterea unui copil cu deficienţe grave de sănătate, că din referatul psihiatric anexat la dosarul de urmărire penală nu rezultă o vătămare care să impună schimbarea încadrării juridice solicitată de procuror, curtea de apel a respins toate criticile referitoare la încadrarea juridică a faptelor, critici formulate atât în acuzare cât şi în apărare, mai ales că minora prezintă doar sechelele unei persoane abuzate sexual, partea vătămată prezentând o traumă psihică inerentă unei infracţiuni de natura celei a cărei victimă a fost, fără consecinţe permanente asupra integrităţii psihice ori a sănătăţii.
Cu privire la criticile aduse individualizării judiciare a pedepselor, atât de procuror, cât şi de apărător, curtea de apel, examinând cuprinsul referatului de evaluare existent la dosar, din care rezultă perspective scăzute de reintegrare a inculpatului în societate, dată fiind gravitatea faptei comise, un nivel scăzut al integrării familiale, reţinând că acesta nu îşi asumă responsabilitatea pentru comiterea faptelor, a apreciat că pedepsele aplicate corespund pe deplin cazului individual concret, că privaţiunile la care acesta va fi supus sunt necesare pentru a-i corecta conduita socială.
Împotriva deciziei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul au declarat prezentele recursuri.
Recursurile au fost motivate în scris, cazurile de casare invocate fiind expuse cu ocazia dezbaterilor şi menţionate în partea introductivă a prezentei decizii
Asupra motivelor de recurs ale Ministerului Public: a) nu este întemeiată critica cu privire la nereţinerea la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat şi a agravantei prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. c) C. pen. deoarece, pe de o parte, această formă agravată a violului absoarbe fapta de vătămare corporală gravă numai dacă este rezultatul praeterintenţiei, iar pe de altă parte, expresia „o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii" trebuie observată prin corelare cu art. 182 C. pen. „vătămarea corporală gravă", mai precis cu art. 182 alin. (2) C. pen. care utilizează expresia „o infirmitate permanentă fizică ori psihică".
Or, în prezenta cauză, părţii vătămate nu i s-a cauzat o astfel de vătămare corporală gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ambele instanţe observând corect că aceasta este marcată de o traumă psihică, specifică unor infracţiuni de acest gen, traumă psihică care - chiar dacă este intensă şi de o anumită durată, presupunând tratament şi consiliere pe întreaga durată - nu este o stare cu caracter permanent („o infirmitate permanentă psihică").
Deşi, pentru motivele arătate, nu poate fi reţinută vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în sensul agravantei prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. c) C. pen., durata mare în timp a activităţii infracţionale a inculpatului asupra fiicei sale, pe fondul exercitării constrângerii morale a acesteia (prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana vătămată sau pentru altă persoană - mama părţii vătămate), consecinţele faptei (trauma psihică ca rezultat atât al supunerii repetate a părţii vătămate, aflată la vârstă fragedă, la acte sexuale de către tatăl său, dar şi ca rezultat al naşterii unui copil, cu grave probleme de sănătate, care - de altfel - a şi decedat ulterior - copie certificat deces, fil. 26 dosar recurs), au fost avute în vedere la individualizarea pedepselor aplicate de prima instanţă.
b) de asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului.
Infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, şi condamnat în primă instanţă, sunt sancţionate cu închisoare de la 10 la 25 de ani şi, respectiv, cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Prin corecta aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), prima instanţă a aplicat inculpatului pedepse situate către maximul special al textelor incriminatoare ale faptelor (18 ani, respectiv, 5 ani închisoare).
Gradul de pericol social generic al faptelor este reflectat de limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, iar gradul concret de pericol social al faptelor săvârşite de inculpat a fost corect apreciat prin aplicarea unor pedepse în cuantumul arătat.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte apreciază că pentru atingerea scopului pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., nu este necesară majorarea pedepselor aplicate, şi nici aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul de infracţiuni, reţinând în acest sens că inculpatul este la prima încălcare a legii penale, chiar dacă aceasta este de o gravitate deosebită, şi a manifestat o relativă sinceritate în faţa organelor judiciare (în apărare, cu ocazia dezbaterilor în fond, apel şi recurs, acesta recunoscând implicit întreţinerea relaţiilor sexuale cu fiica sa minoră prin formularea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor în infracţiunile de act sexual cu un minor şi incest, cereri şi concluzii ale apărării cu care inculpatul a fost de acord).
Prealabil examinării motivelor de recurs ale inculpatului, Înalta Curte constată următoarele:
-cu acordul său, inculpatul a fost ascultat de prima instanţă, negând categoric acuzaţiile „... între fiica mea şi mine nu s-a întâmplat nimic, nu m-am atins niciodată de ea", „Nu am întreţinut raporturi sexuale cu fiica mea" (fil. 32, 32 verso, dosar fond);
· în apel, inculpatului i s-a încuviinţat proba cu înscrisuri (fil. 83-84, un bilet presupus a fi fost trimis de fiica sa şi o copie de pe fişa de evidenţă a persoanelor care l-au vizitat în penitenciar), precum şi efectuarea unui referat de evaluare (referat de evaluare, fil. 80-82 dosar apel). Inculpatul a menţionat expres că „nu doreşte să dea declaraţie în faţa acestei instanţe" (încheierea din 6 februarie 2009, fil. 69 verso-70, dosar apel);
· în recurs, inculpatul s-a prevalat de „dreptul la tăcere" şi nu au mai fost propuse alte probe în apărare.
Asupra motivelor de recurs ale inculpatului: a) nu este întemeiată critica potrivit căreia „instanţa nu a fost sesizată legal".
Sesizarea instanţei s-a făcut prin actul prevăzut de lege (rechizitoriul nr. 131/MF/P/2007 din 12 februarie 2008, întocmit de procurorul competent, potrivit legii, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru minori şi familie Braşov), acesta fiind supus verificării procurorului ierarhic superior (fil. 1 dosar fond). Se mai constată că sesizarea instanţei s-a făcut la data de 14 februarie 2008, iar Decizia nr. 9/2008 aSECŢIILE UNITEale Î.C.C.J. a fost publicată în M.Of. nr. 831 din 10 decembrie 2008.
b) invocarea de către inculpat a unei erori grave în stabilirea faptelor, şi solicitarea achitării în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. („fapta nu există"), reprezintă, pe de o parte, o relativă schimbare în apărare, iar pe de altă parte, este de natură a conferi un caracter contradictoriu acesteia.
Astfel, în primă instanţă, conform încheierii de dezbateri, apărarea a solicitat achitarea inculpatului invocând multiple temeiuri [art. 10 lit. a), c) şi d) C. pen. - pag. 7 a încheierii de dezbateri, fil. 118 dosar fond], aceste temeiuri fiind - prin ele însele - contradictorii: „fapta nu există", „fapta nu a fost săvârşită de inculpat", „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii" (în acest ultim caz, recunoscându-se, implicit, săvârşirea faptei în materialitatea ei). Tot în primă instanţă, apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunile de incest şi act sexual cu un minor (pag.7 a încheierii de dezbateri, fil. 118 dosar fond).
În apel, conform încheierii de dezbateri, s-a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., într-un prim subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunile de incest şi act sexual cu un minor, şi într-un ultim subsidiar, reducerea pedepselor prin reţinerea unor circumstanţe atenuante (pag. 2-3 a încheierii, fil. 85 verso, 86 dosar apel).
Înalta Curte constată că prima instanţă, în baza probelor administrate, a stabilit o corectă situaţie de fapt şi a procedat la o legală încadrare juridică a acestora.
Întrucât, pe de o parte, argumentele probatorii ale existenţei faptelor în materialitatea lor sunt amplu şi convingător menţionate în sentinţă (pag. 2-7 a sentinţei), iar pe de altă parte, în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. apărarea nu a menţionat care sunt probele aflate în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, limitându-se numai la o interpretare proprie, şi evident subiectivă, a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea argumentelor probatorii care dovedesc săvârşirea faptelor de către inculpat, considerentele părţii expozitive ale sentinţei fiind, prin ele însele, convingătoare, ca rezultat al coroborării probelor administrate în ambele faze ale procesului penal (pag. 2-7 a sentinţei).
O menţiune se impune cu privire al probatoriul administrat: pe lângă declaraţiile părţii vătămate, ale inculpatului şi martorilor menţionaţi, una din probele cu certă valoare ştiinţifică este expertiza ADN care a stabilit că „Numitul C.P.L. este tatăl biologic al nou-născutului de sex feminin numit K. cu un indice de paternitate de 2.830.000, ceea ce înseamnă că, în afara numitului C.P.L., 99,99996466 % din populaţia caucaziană neînrudită genetic cu cei doi (tată şi fiică), nu poate fi tatăl biologic al nou-născutului de sex feminin numit K." (fil. 143-145, d.u.p.). Susţinerea inculpatului în sensul că este firesc ca acest indice să fie ridicat, ca o consecinţă a faptului că mama, partea vătămată, este fiica sa şi, deci, „are sângele său", reprezintă, în lipsa oricărui suport ştiinţific, o alegaţie, ca parte a apărării sale.
c) nu este întemeiată nici critica referitoare la încadrarea juridică a faptelor.
Acceptând în final, ca un subsidiar, existenţa faptelor în materialitatea lor, apărarea inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunile de incest şi act sexual cu un minor.
În opinia Înaltei Curţi, care este în acelaşi sens cu cea a instanţei de fond şi de apel, o astfel de cerere a inculpatului nu are suport în probele administrate.
În perioada anilor 2006-2007, în care au fost întreţinute relaţiile sexuale, partea vătămată a avut 11 ani, respectiv, 13 ani, sub vârsta biologică şi psihologică care presupune rezonabil înţelegerea acestui tip de relaţii: înţelegerea semnificaţiilor morale şi etice, dar şi a celor sociale, precum şi înţelegerea consecinţelor relaţiilor sexuale.
Pe acest fond, de imaturitate fizică, morală şi psihosocială a părţii vătămate, s-a suprapus o evidentă activitate de constrângere morală prin sugerarea de către inculpat a unor posibile consecinţe grave pentru ea, pentru mama sa, dar chiar şi pentru el, toate de natură a induce acesteia o stare de temere intensă, mai ales dacă se reţine şi faptul că minora asistase, potrivit declaraţiilor martorilor, la acte de agresiune fizică ale inculpatului asupra soţiei sale.
În cazul infracţiunii de viol, constrângerea poate fi, deopotrivă, fizică sau morală.
Constrângerea morală are loc prin ameninţarea părţii vătămate cu un pericol grav pentru persoana ei, sau pentru o altă persoană, în astfel de condiţii încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea fi înlăturat fără cedarea în faţa ameninţării. Activitatea de constrângere morală trebuie apreciată în raport cu împrejurările de fapt, în raport cu starea părţii vătămate şi cu puterea ei de rezistenţă morală.
În prezenta cauză, aşa cum s-a menţionat anterior, sunt întrunite toate cerinţele constrângerii morale exercitată asupra părţii vătămate.
Or, ceea ce caracterizează infracţiunea de act sexual cu un minor (art. 198 C. pen.) este tocmai lipsa oricăror elemente specifice constrângerii fizice sau constrângerii morale a părţii vătămate, acordul acesteia pentru întreţinerea relaţiilor sexuale fiind lesne obţinut, şi în exclusivitate, fie ca urmare a vârstei părţii vătămate, fie datorită folosirii de către făptuitor a unei calităţi speciale etc.
Cu privire la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat în infracţiunile de viol şi incest, în prezenta cauză este incidenţă Decizia nr. 17 din 10 martie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).
d) critica inculpatului referitoare la pedepsele aplicate este, de asemenea, neîntemeiată.
Cererea inculpatului de reţinere a unor circumstanţe atenuante şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepselor, precum şi de reducere a pedepselor prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nu este justificată în raport cu probatoriul administrat, dar şi în raport cu persoana sa.
Pe lângă argumentele deja menţionate cu ocazia examinării motivelor de recurs ale Ministerului Public (la punctul b), Înalta Curte mai reţine şi următoarele:
Inculpatul a avut, faţă de organele judiciare, o atitudine procesuală contradictorie, deopotrivă negând şi acceptând săvârşirea faptelor, însă - în această ultimă ipoteză - susţinând că relaţiile sexuale au fost întreţinute cu acordul părţii vătămate (fiica lui) şi solicitând schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de act sexual cu un minor (art. 198 C. pen.).
Această atitudine a inculpatului în faţa organelor judiciare nu realizează condiţiile circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., după cum împrejurarea lipsei antecedentelor penale, prin ea însăşi, nu este suficientă pentru a realiza condiţiile circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. Aceste aspecte însă, au fost avute în vedere de prima instanţă ca şi criterii generale de individualizare a pedepselor aplicate, conducând la stabilirea pedepselor de 18 ani închisoare, respectiv, de 5 ani închisoare, ambele situate semnificativ sub maximul special prevăzut de textele incriminatoare (25 de ani închisoare, respectiv, 7 ani închisoare).
Este neîntemeiată susţinerea apărării în sensul că, în defavoarea inculpatului, s-ar fi reţinut ca circumstanţă agravantă „negarea faptei" de către acesta (pag. 5 a motivelor de recurs).
În minuta şi dispozitivul sentinţei nu se menţionează reţinerea unei circumstanţe agravate, fie în sensul art.75 alin. (1), fie în cel al art. 75 alin. (2) C. pen. în partea expozitivă a sentinţei, cu referire la „conduita acestuia pe parcursul procesului penal, care a avut o atitudine de negare a faptei" (pag. 7 a sentinţei) se face trimitere expresă la criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Or, această conduită procesuală a inculpatului în faţa organelor judiciare este subsumată criteriului prevăzut de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) "persoana infractorului", astfel cum menţionează şi prima instanţă în partea expozitivă a sentinţei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile Ministerului Public şi inculpatului.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului Ministerului Public vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul C.P.L. împotriva deciziei penale nr. 16/AP din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 ianuarie 2008 la 11 iunie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată şi suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2186/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2216/2009. Penal → |
|---|
