ICCJ. Decizia nr. 2683/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2683/2009
Dosar nr. 4682/2/200.
Şedinţa publică din 22 iulie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 160 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. restituirea cauzei penale privind pe inculpaţii M.A.G., C.D.I. şi B.U. la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a menţinut starea de arest preventiv a celor trei inculpaţi.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a constatat următoarele
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, din 22 mai 2009, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor: M.A.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; C.D.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; B.U. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Prin actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă că, la data de 16 aprilie 2009 martorul A.D.A.M. a formulat un denunţ la Direcţia Naţională Anticorupţie sesizând faptul că în perioada martie-aprilie 2009, doi ofiţeri de poliţie i-au solicitat, prin intermediul numitului „G.", suma de 30.000 Euro, pentru a soluţiona favorabil un dosar în care denunţătorul ar fi fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni de natură economică. Ca urmare a verificărilor efectuate, au fost identificaţi ofiţerii de poliţie judiciară menţionaţi în denunţ, respectiv, inspectorii principali M.A.G. şi C.D.I., ambii din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti, Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului şi Spălării Banilor, precum şi persoana prin intermediul căreia s-au pretins banii, respectiv numitul B.U., zis „G."; astfel, denunţătorul A.D.A.M. i-a indicat pe susmenţionaţii inculpaţi cu ocazia prezentărilor pentru recunoaştere după planşa foto ca fiind persoanele la care a făcut referire în denunţul formulat în data de 16 aprilie 2009 (vol. 2, filele 169-194).
Cercetările au stabilit că ofiţerii de poliţie M.A.G. şi C.D.I., ajutaţi de inculpatul B.U. au conceput un plan infracţional prin care, folosind autoritatea şi experienţa profesională acumulată de către ofiţerii de poliţie, în calitate de organ de cercetare specializat în domeniul investigării infracţiunilor de criminalitate organizată, să obţină în mod rapid o suma de bani necuvenită. În acest scop, ofiţerii de poliţie nu şi-au exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu în ceea ce priveşte culegerea de informaţii pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi, după ce au efectuat faţă de martor şi alţi cetăţeni străini verificări specifice activităţii informative, au stabilit să-i ceară martorului o sumă de bani pentru a dispune o soluţie nelegală.
Pe baza acestei situaţii de fapt s-a dispus trimiterea în judecată a celor trei inculpaţi, conchizându-se în sensul că:
-faptele săvârşite de inculpatul M.A.G. inspector principal de poliţie în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate, Brigada Bucureşti, Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului şi Spălării Banilor, care, în perioada martie-aprilie 2009, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu în ceea ce priveşte culegerea de informaţii pentru cunoaşterea, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, a pretins, împreună cu inculpatul C.D.I., suma de 30.000 Euro de la numitul A.D.A.M., prin intermediul inculpatul B.U. (acesta primind integral suma pretinsă) şi, de asemenea, a întocmit un referat prin care se atesta, în fals, existenţa şi propunerea de închidere a unei lucrări penale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în schimbul banilor pretinşi şi primiţi, ofiţerii de poliţie au promis martorului A.D.A.M. să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu şi, ca urmare a verificărilor efectuate faţă de martor şi alţi cetăţeni străini în ceea ce priveşte posibila săvârşire de către aceştia a unor infracţiuni de natură economică, să dispună o soluţie nelegală.
-fapta săvârşită de inculpatul C.D.I. inspector principal de poliţie în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate, Brigada Bucureşti, care, în perioada martie-aprilie 2009, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu în ceea ce priveşte culegerea de informaţii pentru cunoaşterea, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, a pretins, împreună cu inculpatul M.A.G., suma de 30.000 Euro de la numitul A.D.A.M., prin intermediul inculpatului B.U. (acesta primind integral suma pretinsă), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În schimbul banilor pretinşi şi primiţi, ofiţerii de poliţie au promis martorului A.D.A.M. să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu şi, ca urmare a verificărilor efectuate faţă de martor şi alţi cetăţeni străini în ceea ce priveşte posibila săvârşire de către aceştia a unor infracţiuni denatura economică, să dispună o soluţie nelegală.
- fapta săvârşită de inculpatul B.U., care, în perioada martie - aprilie 2009, i-a ajutat pe ofiţerii de politie judiciară M.A.G. şi C.D.I. să pretindă de la martorul A.D.A.M. suma de 30.000 Euro, pentru ca ofiţerii de poliţie să ninşi îndeplinească atribuţiile de serviciu şi să dispună o soluţie nelegală, ca urmare a verificărilor efectuate faţă de martor şi alţi cetăţeni străini în ceea ce priveşte posibila săvârşire de către aceştia a unor infracţiuni de natură economică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Instanţa de fond, investită cu judecarea cauzei, la prima zi de înfăţişare, verificând regularitatea actului de sesizare din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., a constatat că sesizarea nu a fost făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, astfel că a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare, invocând temeiul prevederilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen.
În esenţă, s-a constatat de către prima instanţă că inculpaţii B.U. şi C.D.I. au fost asistaţi de acelaşi apărător, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, deşi la propunerea de arestare preventivă soluţionată şi admisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, prin încheierea de şedinţă din data de 30 aprilie 2009, pronunţată în dosarul nr. 4014/2/2009, judecătorul a considerat că există interese contrare între inculpaţii C.D.I. şi B.U., motiv pentru care audierea acestora s-a făcut în prezenţa unor avocaţi diferiţi pentru fiecare dintre inculpaţi.
A apreciat Curtea de Apel Bucureşti că existenţa unor interese contrare ale inculpaţilor C.D.I. şi B.U., constatată de către judecător în faza în care s-a examinat propunerea parchetului de arestare preventivă a inculpaţilor, era obligatorie pentru organul de urmărire penală. Ignorându-se hotărârea instanţei din 30 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a procedat, ulterior, la prezentarea materialului de urmărire penală inculpaţilor C.D. şi B.U. în prezenta aceloraşi apărători pentru ambii inculpaţi, fapt care, în opinia primei instanţe, încalcă prevederile art. 6 pct. 3 lit. c) şi art. 8 din CEDO.
Ca urmare, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., respectiv nulitatea absolută a celor două procese verbale de prezentare a materialului de urmărire penală invocate, ceea ce atrage, în opinia instanţei, şi nulitatea actului de sesizare a instanţei.
Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut măsura arestării preventive în privinţa celor trei inculpaţi, constatând că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii respective şi că se impune în continuare privarea lor de libertate.
Împotriva sentinţei penale nr. 160 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a formulat prezentul recurs şi a invocat două motive de casare: primul vizând incompatibilitatea judecătorului care şi-a exprimat anterior părerea în sensul admiterii excepţiei nelegalei sesizări a instanţei [art. 47 alin. (2) C. proc. pen.], iar cel de-al doilea motiv, referitor la greşita restituire a cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare în condiţiile în care nu există între inculpaţii C.D. şi B.U. contrarietate de interese în accepţiunea art. 171-174 C. proc. pen. cu referire la art. 44 alin. (1) din Legea nr. 51/ 1995.
În motivarea recursului, se susţine că judecătorul cauzei s-a antepronunţat asupra excepţiei înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor şi dezbătută în şedinţă publică, iar faptul că, din punct de vedere formal, instanţa de fond a pus ulterior în discuţia părţilor excepţia respectivă nu înlătură, în opinia parchetului, antepronunţarea instanţei, fiind nesocotită norma imperativă prevăzută de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
Referitor la cel de-al doilea motiv de casare se arată că potrivit dispoziţiilor legale invocate alegerea avocatului de către inculpat şi asistarea acestuia de către apărătorul ales, care cunoaşte în amănunt cauza dedusă judecăţii, reprezintă un principiu fundamental al dreptului la apărare, care poate fi limitat cu totul excepţional de magistrat şi numai dacă interesele inculpatului sunt efectiv prejudiciate de apărare.
Pe de altă parte se apreciază că între cei doi inculpaţi nu există interese contrare şi că asistarea acestora de către avocatul lor ales, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu afectează regularitatea actului de sesizare a instanţei de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat prezentele recursuri şi cei trei inculpaţi care au criticat dispoziţia instanţei de menţinere a stării de arest preventiv, argumentându-se că se impune punerea în libertate a inculpaţilor ca urmare a încetării de drept a măsurii preventive faţă de împrejurarea că verificarea legalităţii arestului preventiv s-a făcut la 11 iunie 2009, astfel că, în prezent, au trecut 30 de zile fără a se mai pronunţa instanţa cu privire la starea de arest, iar cauza se află, în opinia sa, în faza de urmărire penală ca urmare a restituirii la procuror.
Pentru inculpatul B.U., apărătorul ales a susţinut şi alte motive de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 385/9 pct. 2 C. proc. pen. şi art. 385/9 pct. 1 C. proc. pen. invocând nulităţi ale urmăririi penale, altele decât cele avute în vedere de instanţa fondului, cu referire, în special, la necompetenţa materială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi .Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de a efectua urmărirea penală în cauză.
Înalta Curte, verificând actele şi lucrările de la dosar, respectiv sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, este întemeiat, prioritar pentru motivele ce urmează a fi arătate.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen. coroborat cu art. 171-174 C. proc. pen. precum şi cu prevederile art. 24 din Constituţia României şi art. 6 parag. 3 lit. b) şi c) din CEDO rezultă că inculpatul este liber în a-şi alege un avocat care să-i reprezinte interesele şi să îl asiste pe tot parcursul procesului penal, manifestându-se astfel, prin aceste reglementări, principiul fundamental al dreptului la apărare, a cărui limitare poate fi cu totul excepţională, şi numai dacă rezultă că interesele inculpatului sunt efectiv prejudiciate de apărare.
Pe de altă parte dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 stipulează că „avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în cauză".
Rezultă aşadar că existenţa unor interese contrare ale inculpaţilor, şi prejudicierea acestora prin asistarea lor de către acelaşi avocat ales de către ei, sunt împrejurări care se impun a fi demonstrate de către instanţă prin argumentarea lor, nefiind suficientă o simplă enunţare.
Revenind la cauză este de observat că instanţa de fond s-a limitat să constate că interesele inculpaţilor C.D. şi B.U. sunt contrare avându-se în vedere, punctual, menţiunea, în acest sens, din încheierea de şedinţă din 30 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 4014/2/2009, prin care s-a soluţionat propunerea privind luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi.
În raport de această împrejurare s-a apreciat că prezentarea materialului de urmărire penală celor doi inculpaţi, ulterior datei de 30 aprilie 2009, în prezenţa unui singur apărător ales, atrage nulitatea absolută a proceselor verbale încheiate cu acea ocazie, încălcându-se dreptul la apărare al inculpaţilor şi, implicit, nulitatea actului de sesizare a instanţei.
Este evident aşadar că instanţa nu a identificat, şi nici demonstrat, în ce constă concret contrarietatea intereselor celor doi inculpaţi, în condiţiile în care aprecierea judecătorului cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, referitor la existenţa unor interese contrare între cei doi, a avut în vedere exclusiv procedura arestării în faza de urmărire penală, fiind, de altfel, şi discutabilă aprecierea respectivă faţă de împrejurarea că, până la acel moment, inculpaţii nu au dat declaraţii în cauză, iar din declaraţiile date cu acea ocazie nu rezultă existenţa unor depoziţii incriminatoare ale unui inculpat la adresa celuilalt.
Dimpotrivă, din declaraţiile lor rezultă elemente de fapt care nu-i prejudiciază reciproc, aceleaşi declaraţii necontradictorii fiind făcute de inculpaţi şi cu ocazia soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. 3788/1/2009.
În declaraţiile date procurorului la data de 7 mai 2009, inculpatul C.D. a reiterat depoziţiile anterioare, iar cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală cei doi inculpaţi nu au dat alte declaraţii care să ducă, eventual, la concluzia existenţei unor interese contrare, astfel că asistarea lor de către acelaşi apărător ales, în virtutea dreptului lor constituţional la alegerea apărătorului, apare ca fiind legală şi temeinică.
De altfel, chiar şi în cauza de faţă, cu ocazia acordării cuvântului în dezbaterea recursurilor, avocatul ales B.M. a susţinut că, în opinia sa, între inculpaţii C.D. şi B.U. nu au existat interese contrare până în prezent, ea fiind unul dintre avocaţii aleşi de inculpaţi să-i asiste în cursul urmăririi penale.
Pentru considerentele arătate Înalta Curte apreciază întemeiată critica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie privind greşita restituire a cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare a instanţei, urmând să admită recursul declarat de parchet sub acest aspect.
Cât priveşte primul motiv de recurs invocat de parchet, referitor la incompatibilitatea judecătorului care s-ar fi antepronunţat, Înalta Curte, verificând încheierea de amânare a pronunţării din 5 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, în care s-au consemnat dezbaterile, constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen. în condiţiile în care excepţia avută în vedere de instanţă, respectiv nulitatea absolută a proceselor verbale de prezentare a materialului de urmărire penală, în raport de care s-a motivat restituirea cauzei la procuror, a fost pusă în discuţia părţilor „în eventualitatea aplicării dispoziţiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen.", instanţa pronunţându-se doar ulterior.
Referitor la recursurile declarate de inculpaţi, Înalta Curte apreciază, pentru motivele ce se vor arăta, ca nelondată critica acestora cu privire la greşita menţinere a stării de arest preventiv, în final recursurile urmând a fi respinse ca nefondate.
Faţă de împrejurarea că, de la luarea măsurii preventive, până în prezent, nu au intervenit elemente de fapt care să justifice concluzia că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii şi menţinerea acesteia au dispărut, hotărârea primei instanţe de a menţine starea de arest preventiv a inculpaţilor apare ca fiind justificată.
Înalta Curte, fără a relua argumentele potrivit cărora se menţin temeiurile arestării, astfel cum s-a reţinut de prima instanţă, şi având în vedere dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO constată că timpul scurs de la luarea măsurii şi până în prezent nu justifică, la acest moment, concluzia că nu ar mai fi îndeplinite condiţiile menţinerii arestării.
Pe de altă parte, gravitatea deosebită a faptelor imputate inculpaţilor este în măsură să provoace o tulburare în rândul opiniei publice, un sentiment de neîncredere în instituţiile statului chemate să aplice legea, în condiţiile în care doi dintre inculpaţi aveau calitatea de ofiţeri de poliţie, astfel că se justifică, cel puţin pentru un anume timp, menţinerea arestării celor trei inculpaţi.
Cu privire la susţinerea formulată de apărarea inculpaţilor, în sensul că ar fi încetat de drept măsura arestării preventive pentru argumentele invocate, se constată că aceasta nu poate fi primită cât timp hotărârea instanţei de restituire a cauzei la procuror nu este definitivă, iar urmărirea penală nu a fost reluată, cauza nefiind reînregistrată la parchet.
În fine, nici cel din urmă motiv de recurs invocat de apărătorul inculpatului B.U., prin care sunt vizate pretinse nulităţi ale urmăririi penale, nu poate fi avut în vedere de către Înalta Curte investită fiind cu soluţionarea recursurilor de faţă, şi chemată să examineze legalitatea soluţiei pronunţată de prima instanţă în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., întrucât restituirea cauzei la procuror s-a dispus pentru refacerea actului de sesizare, şi nu potrivit art. 332 C. proc. pen.
În condiţiile în care legiuitorul impune o distincţie între cele două instituţii procesual penale, pe de o parte, restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei [reglementată de art. 300 alin. (2) C. proc. pen.], iar pe de altă parte, restituirea dosarului în vederea refacerii urmăririi penale (reglementată de art. 332 C. proc. pen.), iar instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. este inadmisibil a fi supuse analizei, în recursul de faţă, critici care exced hotărârii rec urate.
Cu privire la nedatarea celor două procese verbale de prezentare a materialului de urmărire penală privind pe inculpaţii C.D.I. şi B.U. este de arătat că această omisiune nu atrage nulitatea absolutei a actelor respective, nefiind în măsură să afecteze regularitatea actului de sesizare a instanţei.
Omisiunea consemnării datei pe cele două procese verbale ar fi putut atrage, cel mult, nulitatea relativă a acestora, însă în măsura în care ar fi fost întrunite toate cele trei condiţii impuse de lege şi ar fi fost invocată „în cursul efectuării actului", astfel cum se prevede în ipoteza când partea este prezentă la efectuarea actului.
Or, în cauză, inculpaţii C.D. şi B.U. au fost prezenţi la prezentarea materialului de urmărire penală, asistaţi de apărător ales, cele două procese verbale fiind semnate de inculpaţi şi avocat fără a se invoca omisiunea respectivă.
De altfel, inculpaţii nu au susţinut că ar fi suferit o vătămare a intereselor lor ca urmare a nedatării proceselor verbale de prezentare a materialului de urmărire penală, condiţie obligatorie pentru invocarea nulităţii relative, în cauză nefiind vorba de o prezumţie irefragabilă de vătămare specifică nulităţilor absolute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei penale nr. 160 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru continuarea judecăţii.
Menţine starea de arest a inculpaţilor M.A.G., C.D.I. şi B.U.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.A.G., C.D.I. şi B.U. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 475 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2954/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2684/2009. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
