ICCJ. Decizia nr. 406/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 406/2009
Dosar nr. 02691/45/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 371 din 30 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost condamnat inculpatul B.M., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la pedeapsa de 14 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate a inculpatului din pedeapsa de 6 ani şi 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iaşi, din care s-a constatat că a rămas un rest neexecutat de 855 zile, rest care a fost contopit cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, adăugându-se un spor de un an, dispunându-se ca inculpatul să execute, în total o pedeapsă de 15 ani închisoare şi 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă a acestuia de la 13 aprilie 2005 la zi.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3700 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele :
La data de 15 decembrie 2004, inculpatul B.M. a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 6 ani şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iaşi, iar la un interval scurt de timp, după liberare, a întâlnit-o în Staţia C.F.R. Iaşi pe martora S.V., cu care a reînnoit relaţia de concubinaj.
Împreună, inculpatul şi martora, s-au stabilit la locuinţa nepotului acestuia, respectiv B.L. din satul Horpaz, comuna Miroslava, judeţul Iaşi, iar cele necesare traiului erau asigurate din veniturile obţinute din cerşitul în gara C.F.R. Iaşi.
La începutul lunii aprilie 2005, inculpatul B.M. a adus-o în locuinţă pe victima cu numele de „I." şi pentru că i-a acordat găzduire a pus-o să cerşească pentru el.
În noaptea de 8 aprilie 2005, în timp ce se aflau în locuinţă, inculpatul B.M. i-a cerut victimei să-i restituie un pulover pe care i-l împrumutase anterior. Deşi puloverul i-a fost restituit, discuţiile dintre cei doi au degenerat într-o ceartă, soldată în final cu lovituri puternice aplicate de inculpat victimei, care a căzut în stare de inconştienţă pe covorul din cameră, unde a şi rămas, în timp ce inculpatul şi martora S.V. s-au culcat.
În jurul orelor 4,00 dimineaţa, inculpatul B.M. s-a trezit şi, constatând că victima a decedat, i-a cerut martorei să-l ajute să ascundă cadavrul în tufişurile de pe malul iazului din sat.
La solicitarea inculpatului, martora S.V. a pus cadavrul victimei într-o cuvertură galbenă, transportându-l în spate până în zona iazului, inculpatul mergând în urma martorei.
Pe traseu martora a scăpat cadavrul, fiind nevoită să-l târască o porţiune de drum, după care cadavrul a fost ascuns între tufişuri, unde cei doi, cu ajutorul unui hârleţ, l-au acoperit cu pământ.
La data de 9 aprilie 2005, în jurul orelor 9,00, şeful postului de Poliţie din comuna Miroslava a fost sesizat telefonic, de la Dispeceratul I.P.J. Iaşi, cu privire la faptul că la marginea satului Horpaz, în apropierea iazului Iezareni, a fost găsit cadavrul unei persoane.
Cu ocazia cercetărilor efectuate la faţa locului au fost ridicate mijloace materiale de probă şi s-au efectuat fotografii judiciar operative. La data de 10 aprilie 2005, s-a efectuat necropsia cadavrului persoanei cu identitate necunoscută, de sex feminin, în vârstă de 20-25 de ani, medicii legişti concluzionând că, moartea a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă unui politraumatism cu fracturi costale bilaterale, pneumotorax, contuzie pulmonară, plagă pulmonară, contuzie pancreatică. Totodată, s-a stabilit că topologia şi morfologia leziunilor pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, iar între leziunile constatate la examenul necroptic şi deces există legătură de cauzalitate. S-a mai constatat că, în momentul decesului victima prezenta o alcoolemie de 0,25 grame %o, iar decesul a survenit la 8 aprilie 2005.
La data de 13 aprilie 2005 inculpatul B.M. a refuzat să dea declaraţie, cu privire la uciderea victimei cu numele „I.", precizând totodată că va fi de acord cu audierea sa, doar după ce va fi efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică numitei S.V.
La 19 septembrie 2005 inculpatul B.M. a consimţit să dea o declaraţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, susţinând însă că autoarea faptei de omor este martora S.V. şi nu el; că în noaptea de 5 aprilie 2005 martora şi victima „I." s-au certat, după care S.V. i-a aplicat victimei multiple lovituri, care au condus la decesul acesteia.
În declaraţia dată în faţa primei instanţe la 7 noiembrie 2005, inculpatul a susţinut că nu a avut nici o participaţie la săvârşirea infracţiunii şi că martora S.V. i-a spus că are un văr poliţist, cu o funcţie înaltă, care va administra probele de o asemenea manieră, încât întreaga responsabilitate să cadă asupra inculpatului.
Fiind audiată la urmărirea penală, martora S.V. l-a indicat pe inculpat ca autor al faptei; aceasta a recunoscut că a lovit victima cu pumnul în spate, dar că lovitura aplicată nu a fost de natură să suprime viaţa victimei, având în vedere persoana care a executat lovitura (de sex feminin, firavă, de aproximativ 45 de kg), precum şi distanţa dintre agresoare şi victimă.
La data de 5 mai 2005 martora S.V. a fost expertizată de medicii psihiatrici, constatându-se că aceasta prezintă stări de iritabilitate nejustificată, dar conştientizează boala, considerând-o curabilă.
Fiind audiaţi, martorii C.P. şi C.N., cu care inculpatul a susţinut că se află în relaţii de duşmănie, au arătat că, în dimineaţa zilei de 10 aprilie 2005, în jurul orelor 9,45, au fost apelaţi telefonic de B.L. (nepotul inculpatului), care le-a spus că unchiul său este autorul omorului numitei „I.".
Pe parcursul cercetărilor, inculpatul a solicitat, în mod constant, expertizarea pumnilor martorei S.V., cererea fiind formulată la parchet la data de 13 aprilie 2005 şi, ulterior, reiterată de acesta în toate declaraţiile şi memoriile date. Proba a fost însă respinsă cu motivarea că nu ar fi lămurit raportul de cauzalitate între pretinsul obiect al agresiunii (pumnii martorei), loviturile aplicate (un singur pumn) şi urmarea produsă.
Faţă de aceste considerente, prima instanţă a reţinut că, în drept, fapta inculpatului B.M., care în noaptea de 8 aprilie 2005, i-a aplicat numitei „I." mai multe lovituri cu pumnii şi cu picioarele în zona spatelui, cauzându-i leziuni care au dus la decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, faptă prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, inculpatul B.M. a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta de omor nu a fost comisă de el, iar din probele administrate, nu rezultă că este autorul faptei, probele fiind ambigui şi contradictorii, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, inculpatul B.M. a indicat ca autor al omorului pe martora S.V., susţinând că din probele administrate rezultă că aceasta a lovit-o cu pumnii, de mai multe ori, pe victimă. În susţinerea apelului s-au depus înscrisuri şi s-a solicitat administrarea probei testimoniale cu martorii P.C., B.L., B.I., B.E., A.M. şi R.M.
Prin Decizia penală nr. 159 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, menţinându-se starea de arest a acestuia, cu motivarea că, pe baza probelor administrate în cauză, instanţa de fond a ajuns la concluzia justă că fapta există şi a fost comisă cu vinovăţie de inculpatul B.M. Totodată, din probele administrate în apel nu a reieşit că victima I. ar fi fost lovită, în mod exclusiv, de martora S.V. şi că ar exista o legătură de cauzalitate între leziunile constatate cu ocazia necropsiei, care au condus la decesul acesteia şi fapta martorei S.V., care a lovit victima o singură dată cu pumnul în spate.
Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în apel cu celelalte probe administrate în faţa instanţei de fond, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că rezultă, fără putinţă de tăgadă, că inculpatul B.M. este autorul faptei de omor, împotriva persoanei rămase neidentificate, numită I., în cauză neconstatându-se elemente noi de natură a crea îndoială instanţei cu privire la săvârşirea faptei de către inculpat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M., care a reiterat apărările formulate în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.
Prin Decizia penală nr. 5586 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 159 din 2 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, care a fost casată integral, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în instrumentarea cauzei penale de faţă, din analiza actelor dosarului rezultă că, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat, în principal, pe baza declaraţiilor singurului martor direct, S.V., al cărui discernământ este diminuat şi prezintă elemente subiective supraadăugate privind întâmplările cotidiene, astfel cum rezultă din expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză. Mai mult, din declaraţiile inculpatului şi ale martorei reiese participaţia acesteia din urmă la lovirea victimei şi la ascunderea cadavrului în afara locuinţei inculpatului, astfel că la aprecierea declaraţiei acesteia trebuie avut în vedere interesul procesual al martorei, de a nu fi pusă sub acuzare. Or, axarea acuzării pe mărturia acestei persoane, coroborată cu declaraţiile unor martori indirecţi, aflaţi în duşmănie cu inculpatul, declaraţii ce conţin aprecieri cu aspect de probabilitate (exemplificativ: declaraţia martorului C.N., „părerea mea, că în noaptea de 8 aprilie 2005 cel care a omorât-o pe A. a fost B.M. ..", nu este de natură să ofere suficiente temeiuri pe baza cărora să se stabilească, în mod cert, vinovăţia inculpatului, soluţiile pronunţate nefiind convingătoare.
Referitor la cercetarea judecătorească efectuată s-a reţinut că, deşi instanţele au dovedit preocupare, audiind un număr mare de martori ai acuzării şi ai inculpatului, instanţa de apel, fără a manifesta rol activ, a luat act de renunţarea procurorului la audierea martorei S.V., a cărei declaraţie era relevantă pentru cauză, deşi acesta precizase că va lua măsurile necesare pentru identificarea martorei şi, totodată, existau date, rezultate din declaraţiile celorlalţi martori audiaţi, despre locurile frecventate de aceasta, staţia C.F.R. Iaşi sau Mitropolie. Prin neaudierea martorei S.V. s-a încălcat dreptul inculpatului de a interoga martorii din proces, în condiţii de contradictorialitate, prevăzut şi de art. 6 paragraful 3 din C.E.D.O., regula fiind ca elementele de probă să fie produse în faţa acuzatului, cu prilejul unei audienţe publice şi în vederea dezbaterii în contradictoriu. În acest fel, s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului care, nici în stadiul anterior fazei de judecată, nu a avut posibilitatea de a interoga martora, cu atât mai mult cu cât condamnarea s-a întemeiat, în mod determinant, pe declaraţia acesteia.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că în cauză este necesară completarea cercetării judecătoreşti, prin refacerea probei cu audierea martorei S.V., în condiţii de contradictorialitate, precum şi administrarea probelor solicitate de inculpat în apărare, concludente şi utile cauzei, la care s-a făcut referire în motivele de recurs, pe baza cărora să se stabilească în mod complet împrejurările în care a fost săvârşită fapta, precum şi existenţa sau inexistenţa vinovăţiei inculpatului, în condiţiile respectării dispoziţiilor art. 63, 65 şi 66 C. proc. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 02691/45/2006.
În rejudecare, prin Decizia penală nr. 88 din 11 septembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B.M., împotriva sentinţei penale nr. 371 din 30 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. 8807/2005.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului B.M., iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus arestarea preventivă a acestuia de la 30 mai 2006, la zi.
A fost obligat apelantul să plătească statului suma de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, din probatoriul administrat atât la urmărirea penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, rezultă fără dubiu că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen.
În principal, inculpatul a solicitat a se dispune achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât, în mod greşit, a fost identificat şi condamnat ca autor al unei fapte pe care nu a săvârşit-o.
În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea sancţiunii aplicate, în sensul reducerii cuantumului acesteia, faţă de vârsta sa înaintată şi de afecţiunile pe care le prezintă.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că, prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Înalta Curte constată că, invocarea de către inculpat a nevinovăţiei în raport de fapta săvârşită contrazice nesusţinut probatoriile administrate în cauză.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Instanţa de apel, printr-o judicioasă apreciere a probatoriilor administrate, a stabilit elementele cheie în baza cărora l-a identificat pe inculpat ca autor al faptei de omor.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 62 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, scop în care organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Pe de altă parte, potrivit art. 52 C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. În situaţia în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie prin probe contrare, asupra cărora organele judiciare sunt obligate să se pronunţe, în sensul admiterii sau respingerii motivate a acestora. Pe parcursul desfăşurării procesului penal, atât organele de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată au obligaţia administrării tuturor probelor care contribuie la aflarea adevărului, indiferent dacă aceste probe conduc la stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului şi indiferent dacă iniţiativa probaţiunii a aparţinut organelor judiciare ori inculpatului. Această modalitate de abordare a problematicii probaţiunii în procesul penal este singura cale de realizare în practică a principiului egalităţii armelor în procesul penal, a respectării dreptului la apărare al inculpatului, pe fondul contradictorialităţii făţişe şi permanente între acuzare şi apărare în decursul tragerii la răspundere penală.
În realizarea acestor deziderate, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelului, la cererea inculpatului a procedat la audierea martorilor P.C., B.L., B.I.N., B.E., A.M. şi R.M.
Aceşti martori însă nu au relevat aspecte noi, care să modifice situaţia de fapt reţinută de prima instanţă.
Martorii audiaţi, fiind fie rude, fie cunoştinţe ale inculpatului, colegi de penitenciar (martorul R.M.), au relevat aspecte pe care le-au aflat din relatările inculpatului, astfel încât declaraţiile date de aceştia nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză.
În declaraţia dată, martorul B.I.N. a susţinut că, în luna aprilie 2005 l-a întâlnit pe inculpat, care era însoţit de o femeie cu numele V., ce avea mâinile cu multiple vânătăi şi care îi povestea inculpatului „cum a bătut o fată cu pumnii şi picioarele peste tot corpul, apoi cu o cizmă".
Martorul B.E., fratele inculpatului a relatat că acesta i-a povestit cum S.V. a bătut-o „cu pumnul drept" pe I., pentru că i-a furat un pulover.
Martorii P.C. şi R.M. au susţinut, în declaraţiile lor că, întâlnind-o pe S.V., aceasta le-a povestit, din proprie iniţiativă, cum a bătut o fată găzduită de inculpat, care a murit; că singură a transportat şi ascuns cadavrul într-un tufiş şi că, în tot acest timp, inculpatul dormea. Martorii au mai susţinut că S.V. ar fi afirmat că nu a fost anchetată de poliţie, întrucât are o rudă poliţist.
De remarcat este faptul că martorii propuşi de inculpat în apărare au încercat să acrediteze ideea că ştiu din spusele martorei S.V., pe care au întâlnit-o în diverse zone de pe raza oraşului Iaşi, fie singură, fie însoţită de inculpat, că aceasta a comis omorul, inculpatul B.M. neavând nici o participaţie.
Înalta Curte constată că, din probatoriile administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti rezultă, fără putinţă de tăgadă că inculpatul este cel care a agresat victima, pe fondul altercaţiei ivite între cei doi.
Astfel, în declaraţia dată la urmărirea penală, martora S.V. a susţinut că inculpatul B.M. a lovit-o pe victimă cu pumnii în spate. Din examinarea planşelor fotografice rezultă că urmele de lovituri s-au localizat în zona spatelui victimei. La examenul extern al cadavrului, descris în raportul de necropsie medico-legală, s-au constatat lividităţi cadaverice roşiatice-violacee, situate decliv pe faţa dorsală şi pe feţele laterale ale corpului victimei; loviturile aplicate au produs victimei fractura oaselor C.6, 8-12 dr. pe linia axială mijlocie şi C.9-12 dr. paravertical cu infiltrat hemoragic.
Deşi martora S.V. a recunoscut că a lovit şi ea o dată victima cu pumnul în spate, deasupra feselor, această lovitură izolată, analizată prin raportare la persoana care a executat lovitura (persoană de sex feminin, firavă, de aproximativ 45 de kg), precum şi prin raportare la distanţa dintre agresoare şi victimă, nu prezintă importanţă în stabilirea raportului cauză-efect, importante fiind loviturile cu rol tanatogenerator, aşa cum rezultă din raportul de necropsie.
În cursul rejudecării apelului, inculpatul B.M. a solicitat din nou expertizarea „pumnilor martorei S.V.", probă ce i-a fost respinsă, în mod întemeiat, în această fază procesuală, după trecerea unui interval de timp de 3 ani de la data săvârşirii faptei, proba nefiind utilă, concludentă şi pertinentă cauzei.
De asemenea, inculpatul a mai solicitat să se stabilească pe baza unei expertize medico-legale dacă victima a avut leziuni preexistente, cu rol determinant în decesul acesteia.
Având în vedere că raportul de necropsie medico-legală a descris detaliat leziunile victimei şi a stabilit legătura directă de cauzalitate între leziunile constatate la examenul necroptic şi decesul victimei, fără a evidenţia leziuni preexistente, proba i-a fost respinsă ca fiind neconcludentă.
Faţă de împrejurarea că numita S.V. a fost descrisă de martorii audiaţi în cursul cercetărilor ca fiind o femeie de aproximativ 1,60 m înălţime, cu o constituţie firavă, rezultă că, aceasta nu putea să lovească cu atâta intensitate victima, indiferent că ar fi folosit pumnii sau o cizmă, aşa cum au susţinut martorii indirecţi ascultaţi la solicitarea inculpatului, încât să-i producă leziunile constatate la necropsie (politraumatism cu fracturi costale bilaterale, contuzie pulmonară, contuzie pancreatică), leziuni ce au determinat insuficienţa cardio-respiratorie, pneumotoraxul şi au condus la deces.
Pe de altă parte, martorii C.N. şi C.P., vecinii inculpatului, l-au descris pe acesta ca fiind un om deosebit de violent, care racola tineri şi tinere fără adăpost, din rândul boschetarilor, pe care îi bătea şi îi viola. Totodată, martorii au declarat că, de frică, nu au intervenit, dar erau indignaţi de comportamentul inculpatului, care, în replică, le spunea că face ce vrea şi că poate „să omoare pe cine vrea, pentru că este casa lui".
Deşi martora S.V. s-a aflat în evidenţele Spitalului de Psihiatrie Socola Iaşi, cu mai multe internări, diagnosticul fiind „tulburare afectivă bipolară, tulburare de personalitate de tip impulsiv, din depoziţiile martorilor audiaţi a rezultat că aceasta era supusă în relaţiile cu inculpatul, care o punea să cerşească şi îi oferea găzduire.
Rezultă că, dacă inculpatul ar fi intervenit în noaptea de 8 aprilie 2005 pentru a aplana conflictul dintre martora S.V. şi victimă, aşa cum acesta a susţinut, este greu de crezut că S.V., concubina inculpatului, găzduită în casa acestuia, nu l-ar fi ascultat.
Înalta Curte constată că nici susţinerea inculpatului în sensul că dormea în timp de S.V. a bătut-o pe victima I., susţinere făcută şi de martorul inculpatului, D.V. nu poate fi primită, nefiind posibil ca, la loviturile de o asemenea intensitate, aplicate atât de violent, asupra unei fiinţe umane, aceasta să nu se manifeste şi vocal, prin strigăte, gemete şi să nu ceară ajutor.
Prevalându-se de împrejurarea că în casă nu se mai afla nici o altă persoană, cu excepţia concubinei sale, S.V., inculpatul a încercat să valorifice, evident în favoarea sa, lipsa unor martori direcţi, precum şi imposibilitatea reaudierii în apel a numitei S.V., cu toate diligenţele făcute.
Un alt aspect care demonstrează nesinceritatea inculpatului este comportamentul acestuia în procesul confruntării cu martora S.V. în cursul urmăririi penale. Inculpatul B.M. a solicitat în repetate rânduri efectuarea unei asemenea confruntări, însă când s-a procedat efectiv la confruntare a refuzat participarea, invocând motive puerile, de genul că S.V. este influenţată, dar nu a menţionat numele persoanei care a influenţat-o, şi că această confruntare, după părerea lui, este tardivă.
Inculpatul a fost testat şi cu tehnica de detectare a comportamentului simulat (poligraf), rezultând că, la întrebările critice au fost evidenţiate modificări semnificative ale stresului emoţional.
Faţă de întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că, inculpatul B.M. este cel care în noaptea de 8 aprilie 2005 i-a aplicat mai multe lovituri victimei cu numele de I., care au condus la decesul acesteia.
De asemenea, Înalta Curte constată că, pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată, cu respectarea tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că nu se impune reducerea cuantumului acesteia.
La individualizarea pedepsei, instanţele de fond şi apel au avut în vedere pericolul social concret al infracţiunii săvârşite (suprimarea vieţii unei persoane), modul şi împrejurările comiterii faptei, încercarea inculpatului de a ascunde urmele infracţiunii, prin transportarea cadavrului într-o zonă izolată, pe malul iazului din sat, printre tufişuri, faptul că nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, precum şi persoana inculpatului care este recidivist postcondamnatoriu.
Astfel, din fişa de cazier judiciar de la dosar urmărire penală rezultă că inculpatul B.M. a mai suferit 3 condamnări: prin sentinţa penală nr. 498 din 20 aprilie 1989 a Judecătoriei Iaşi a fost condamnat, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 200 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 20 raportat la art. 200 alin. (2) C. pen.; prin sentinţa penală nr. 265 din 21 februarie 1991 a Judecătoriei Iaşi a fost condamnat, la pedeapsa de 5 ani şi 2189 zile închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.; prin sentinţa penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iaşi, a fost condamnat, la pedeapsa de 6 ani şi 10 luni închisoare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) şi art. 180 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A fost arestat, la data de 20 iunie 2000, şi liberat condiţionat la 15 decembrie 2004, rămânându-i un rest de pedeapsă de executat de 855 de zile închisoare, iar la aproximativ 4 luni de zile de la liberarea sa din penitenciar a comis infracţiunea de omor din prezenta cauză.
În aceste condiţii, nu se poate avea în vedere, neexistând corespondent în probele dosarului, reevaluarea criteriilor de individualizare cu care au operat instanţele de fond şi apel.
Pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar crea un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Având în vedere că inculpatul a comis o faptă reprobabilă, de o gravitate deosebită, sancţionată în toate timpurile şi tipurile de societate sub forma paricidului, Înalta Curte constată că prima instanţă a dat dovadă de maximum de clemenţă, orientând pedeapsa câtre limita minimă prevăzută de textul sancţionator.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 88 din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Potrivit art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 aprilie 2005 la 5 februarie 2009.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 88 din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 aprilie 2005 la 5 februarie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 391/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 421/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
