ICCJ. Decizia nr. 47/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 47/2009
Dosar nr. 6829/99/2007
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 179 din 18 martie 2008 a Tribunalului Iaşi a fost condamnat inculpatul G.A.C., la 12 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 lit. a), în condiţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A confiscat obiectul folosit la săvârşirea faptei.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile M.A. suma de 35.000 lei daune morale şi 500 lei daune materiale.
Pentru a pronunţa soluţia de mai sus, prima instanţă, pe baza probelor administrate, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul şi partea vătămată s-au căsătorit în anul 1993. Din căsătoria lor a rezultat minorul G.F.C., în prezent în vârstă de 10 ani.
La scurt timp după căsătorie între cei doi au apărut neînţelegeri generate de viziunea diferită a acestora în legătură cu viaţa de familie. În sensul celor afirmate, inculpatul considera că relaţia trebuia dominată, controlată de bărbat, iar partea vătămată a căutat, în aceste condiţii, să-şi menţină independenţa.
Pe parcursul căsătoriei, inculpatul a plecat în două rânduri în străinătate la muncă, ultima dată în anul 2003, în Italia. Din acest ultim moment, relaţiile dintre soţi s-au deteriorat ascendent.
Pe fondul accentuării conflictelor, în toamna anului 2005, partea vătămată a înaintat acţiune de divorţ, iar în anul 2006 s-a pronunţat hotărârea de desfacere a căsătoriei şi încredinţarea copilului minor mamei. Întrucât părţile nu s-au înţeles asupra partajării bunurilor comune au continuat să locuiască împreună.
În aceste condiţii, în noaptea de 15 iulie 2007, pe fondul acestor neînţelegeri dar şi al consumului de alcool, inculpatul a intrat în două rânduri în dormitorul în care dormea partea vătămată cu fiul său, cerându-i să iasă să discute situaţia dintre ei.
Partea vătămată a refuzat, baricadându-şi uşa cu un scaun.
Inculpatul a luat un cuţit din bucătărie, a deschis cu putere uşa camerei şi reproşând victimei că-l înşeală cu un alt bărbat, a început să o lovească cu cuţitul.
Partea vătămată a încercat să-şi apere capul de lovituri şi s-a refugiat în sufragerie, urmată de copil. Cum inculpatul a continuat să o lovească, partea vătămată s-a îndreptat spre uşa de acces în locuinţă, dar a căzut peste prag fiind lovită cu cuţitul în zona picioarelor de către inculpat.
Partea vătămată a reuşit să se ridice, să scoată copilul din apartament şi să-l împingă spre locuinţa vecinilor P.C. si P.C. care alertaţi de ţipetele femeii, deschiseseră uşa.
În continuare, partea vătămată a coborât treptele înspre etajul inferior, dar pe palierul dintre etaje, s-a prăbuşit din cauza sângerării. Inculpatul s-a retras în apartament, a aruncat cuţitul pe geam, pe spaţiul verde al blocului, după care a încercat să se spânzure. Încercarea nereuşită de suprimare a vieţii s-a datorat materialului folosit care a alunecat pe suprafaţa ţevii, iar inculpatul a căzut. Zgomotul provocat de cădere a fost auzit de poliţiştii aflaţi pe palier, care au forţat intrarea în apartament, unde l-au imobilizat pe inculpat.
Din raportul de constatare medico-legală a reieşit că partea vătămată M.A. a prezentat şoc hemoragic, multiple plăgi tăiate şi înjunghiate, emfizem subcutanat latero-toracic, pneumotorax drept, hemopneumotorax stâng, fisură splină, ruptură mezocolon, ruptură ansă jujenală, plăgi peritoneale. Leziunile s-au putut produce prin loviri active repetate cu obiect tăietor-înţepător şi au fost de natură a-i pune viaţa în pericol, a concluzionat actul medico-legal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul care a criticat încadrarea juridică a faptei prin reţinerea agravantei prevăzută de art.176 lit. a) C. pen., precum şi partea civilă care a cerut majorarea despăgubirilor civile.
Prin Decizia penală nr. 103 din 7 octombrie 2008, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul formulat de partea civilă, a desfiinţat în latură civilă hotărârea atacată şi în rejudecare, a majorat cuantumul despăgubirilor materiale acordate de la 500 lei la 2000 lei şi a obligat pe inculpat la plata acestei sume către partea civilă M.A.; prin aceiaşi hotărâre, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că partea vătămată pentru refacerea sănătăţii a făcut cheltuieli mult mai mari decât cele apreciate la fond, pe de altă parte, s-a susţinut că în raport de modul în care a săvârşit infracţiunea, inculpatul a urmărit să ucidă victima. Supunând-o la suferinţe inutile, de mare intensitate care erau apte să conducă la deces, în lipsa intervenţiei medicale de specialitate.
În termen legal, împotriva acestor hotărâri au declarat recurs atât inculpatul G.C., cât şi partea vătămată M.A.
Prin motivele scrise, cât şi oral, recurentul inculpat a criticat hotărârile sub două aspecte, al greşitei încadrări juridice şi al pedepsei aplicate.
Cât priveşte prima critică referitoare la încadrarea juridică s-a susţinut că modalitatea de concepere şi realizare a acţiunii de ucidere desfăşurată în cauză nu a urmărit să provoace victimei suferinţe chinuitoare şi prelungite, ci s-a realizat într-un interval scurt de timp, iar suferinţele victimei au fost inevitabile şi subsecvente acţiunii de ucidere şi care nu sunt de esenţa agravantei prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen.:
- cu privire la pedeapsa aplicată, recurentul a considerat că instanţele nu au apreciat în suficientă măsură, prin prisma dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), datele personale ale inculpatului, tulburările de comportament pe fondul consumului de alcool, cât şi regretul pentru fapta comisă, tradus prin încercarea nereuşită de sinucidere.
În drept, au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 14 C. proc. pen.
Recurenta parte civilă a criticat în scris, cât şi oral, modul greşit în care s-a calculat şi apreciat despăgubirile morale şi materiale acordate şi care nu respectă prevederile legale privind justa şi deplina desdăunare, după cum nici probele administrate în cauză, referitor la întinderea prejudiciului efectiv suferit de această parte.
A fost invocată incidenţa cazului de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Înalta Curte va proceda la examinarea hotărârilor atacate în raport de criticile invocate de recurenţi cât şi de cazurile de casare arătate, constatând, pentru considerentele ce urmează, că recursurile declarate sunt nefondate.
Instanţele au făcut o soluţionare corectă atât a acţiunii penale, cât şi a celei civile adiacente, stabilind o încadrare juridică adecvată stării de fapt reţinute cât şi dispoziţiilor legale ce reglementează fapta dedusă judecăţii, stabilind pedeapsa cu respectarea dispoziţiilor art. 72 şi art. 52 C. pen.
Totodată despăgubirile civile acordate reprezintă o justă şi integrală despăgubire a părţii vătămate, atât în privinţa prejudiciului moral cât şi al prejudiciului material creat prin comiterea infracţiunii dedusă judecăţii, neimpunându-se casarea şi rejudecarea cauzei sub acest aspect.
Revenind la fapta dedusă judecăţii, pentru a distinge între elementul material al uciderii de cel al agravantei, prevăzută în art. 176 lit. a) C. pen., se impune mai întâi a se distinge între acţiunile care sunt subsecvente numai acţiunii de ucidere şi cele care deşi subsecvente uciderii au şi aptitudinea de a fi provocate în vederea uciderii prin cauzarea unor dureri deosebite, prelungite sau nu în timp, dar care inspiră groază, acestea din urmă fiind de esenţa agravantei prevăzută de art.176 lit. a) C. pen.
În sensul celor de mai sus, jurisprudenţa a definit „cruzimile" incidente dispoziţiilor art.176 lit. a) C. pen., ca fiind acea acţiune violentă comisă într-un mod neomenos, nemilos cu ferocitate care inspiră oroare, groază, atât victimei cât şi persoanelor în a căror prezenţă se săvârşeşte.
Raportând la aceste consideraţiuni de ordin teoretic starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză este de necontestat că acţiunile desfăşurate de inculpat în noaptea de 15 din 16 iulie 2007, împotriva fostei soţii care dormea împreună cu fiul său, în vârstă de 9 ani şi în prezenţa acestuia, sunt de esenţa dispoziţiilor art. 176 lit. a) C. pen., aşa cum corect a fost condamnat inculpatul.
Maniera de acţiune cât şi momentul ales de inculpat prin pătrundere noaptea în camera victimei, sculând-o din somn atât pe aceasta, cât şi pe copilul minor, alături de cele 36 lovituri de cuţit aplicate victimei, în prezenţa minorului pe tot corpul (zona toraco-abdominală, a membrelor superioare şi inferioare, a spatelui), şi pe care a urmărit-o în tot apartamentul, silind-o să se refugieze pe scările blocului unde au intervenit vecinii sculaţi de zgomotele şi strigătele de ajutor ale victimei, nu poate constitui decât infracţiunea de omor deosebit de grav, infracţiune rămasă în faza tentativei datorită intervenţiei prompte şi de specialitate acordate victimei.
Afirmaţia are în vedere raportul medico-legal (f. 53 d.u.p.) care atestă existenţa numeroaselor plăgi tăiate, înjunghiate, penetrante, pe tot corpul victimei, care au produs şoc hemoragic, emfizem subcutanat laterotoracic drept, pneumotorax drept, hemopneumotorax stâng, fisură splenică, ruptură mezocolon transvers, ruptură ansă jejunală, plăgi peritoneale parieto-colice stângi şi care, au pus în primejdie viaţa acesteia.
Desigur, în acest context criticile formulate de inculpat sunt total nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Nefondată este şi critica vizând individualizarea pedepsei.
Pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată de prima instanţă şi menţinută corect în apel, este situată în limitele sancţionatoare, reflectând atât pericolul social deosebit al faptei comise în condiţiile arătate, dar şi al făptuitorului care a acţionat de o manieră agresivă împotriva fostei soţii, ignorând prezenţa copilului de 9 ani, sculat din somn cu agresivitatea acţiunilor sale.
Conduita sinceră şi de regret este mai puţin relevantă având în vedere condiţiile şi maniera alese de inculpat pentru a acţiona.
Prin prisma criteriilor generale stabilite de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa dispusă răspunde acestor exigenţe iar în acelaşi timp poate satisface şi cerinţele art. 52 C. pen.
În sensul celor prezentate nu se constată motive care să impună o reducere a pedepsei spre limita minimă legală.
Cât priveşte recursul părţii vătămate, constituită parte civilă, pentru motivele ce urmează este nefondat.
În soluţionarea pretenţiilor morale şi materiale instanţele au respectat, pe de o parte, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit şi care presupune atât repararea pagubei efective, damnum emergens, cât şi a folosului nerealizat, lucrum cesans, dar şi probele şi actele depuse de parte în dovedirea cererilor sale.
Este adevărat că partea civilă a prezentat, pe larg, în faţa primei instanţe categoriile de pretenţii care priveau întinderea prejudiciului suferit, dar în aceeaşi măsură, întinderea prejudiciului trebuia şi dovedită, ceea ce recurenta nu a reuşit în privinţa tuturor solicitărilor.
Astfel, în domeniul veniturilor nerealizate pe perioada incapacităţii, locul de muncă al părţii vătămate, respectiv „Coca Cola HBC România a comunicat că în perioada concediului medical aceasta a fost plătită ca şi când ar fi lucrat efectiv, cu excepţia sporurilor de ore suplimentare de noapte sau de sărbători legale care nu i s-au putut plăti şi care oricum sunt variabile în funcţie de programul de producţie al societăţii.
Sub acest aspect, în mod corect prima instanţă a apreciat că pretenţiile, reprezentând un folos nerealizat, constând în sporuri şi ore suplimentare nu a fost dovedit nici în privinţa certitudinii existenţei lui, în raport de factorii incerţi ai realizării, cât şi al întinderii.
Situaţia este similară şi în privinţa daunelor materiale derivând din diminuarea capacităţii de muncă a părţii vătămate pe un interval de 6 luni.
Deşi expertiza medico-legală efectuată a stabilit afectarea capacităţii de muncă a părţii vătămate cu 50% pe o perioadă de 6 luni de la data examinării, respectiv, 5 decembrie 2007, aceasta nu a putut aprecia asupra unor sechele invalidante şi/sau infirmizante, aşa încât, această pretenţie nu a putut fi cuantificată sub aspect material şi mai mult, din aceleaşi relaţii comunicate de locul de muncă rezultă că deşi în perioada respectivă, partea civilă a prezentat o capacitate de muncă diminuată (cum apreciază actul medico-legal) aceasta a încasat integral veniturile, inclusiv, plata unor sporuri de noapte, sporuri de week-and şi pentru ore suplimentare.
Critica formulată de recurentă sub acest aspect este nefondată şi pentru că această daună nu a putut fi cuantificată material, s-a realizat compensarea ei echitabilă prin includerea în cuantumul daunelor morale acordate.
Şi în fine, pentru intensitatea suferinţelor psihice, fizice, prezenţa pe corp a peste 30 de cicatrici instanţele au apreciat corect existenţa unui prejudiciu moral estimat prin despăgubirile în sumă de 35.000 lei la plata căruia a fost corect obligat inculpatul.
Existenţa unor cheltuieli materiale pentru susţinerea numeroaselor intervenţii chirurgicale, tratamente de recuperare, de kinetoterapie, monitorizare clinică şi regim igieno-dietetic, psihoterapie desfăşurate în multe clinici de specialitate şi pe o lungă perioadă de timp, desfăşurate în scopul refacerii sănătăţii şi vieţii, rezultate din înscrisurile depuse în cauză, au determinat, în mod justificat instanţa de apel să majoreze cuantumul daunelor materiale de la 500 lei la 2000 lei şi să-l oblige pe inculpat la plată.
În aceste condiţii, criticile formulate de partea civilă sunt nefondate, astfel încât, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de partea civilă şi de inculpat se vor respinge, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Văzând şi prevederile art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., combinate cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) se va computa din pedeapsa principală aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul G.C. şi partea civilă M.A., împotriva deciziei penale nr. 103 din 07 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 16 iulie 2007 la 14 ianuarie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta partea civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 466/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 502/2009. Penal → |
|---|
