ICCJ. Decizia nr. 2037/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2037/2010
Dosar nr. 2468/89/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 401 din data de 25 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia penală, s-au dispus următoarele:
S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în tentativă la această infracţiune, prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., formulată de inculpatul P.V. prin apărător.
A fost condamnat inculpatul P.V., fiul lui I. şi R., la următoarele pedepse:
- 10 (zece) ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.;
- 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, în pedeapsa cea mai grea de 10 (zece) ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată pentru executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 384 din 6 martie 2007 a Judecătoriei Medgidia.
A fost cumulată această pedeapsă cu cea stabilită în prezenta cauză, urmând ca inculpatul P.V. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen.
Pe durata executării acestei pedepse, s-a interzis inculpatului P.V. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen. în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului P.V. şi a fost dedusă din pedeapsa stabilită durata reţinerii şi arestării preventive de la 1 aprilie 2004 la 19 iulie 2004 şi de la 6 iunie 2009 la zi.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea vătămată M.M., constituită parte civilă prin reprezentant legal B.I. şi a fost obligat inculpatul P.V. să-i achite părţii civile M.M. prin reprezentant legal B.I., suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost obligat inculpatul la 900 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 550 lei, reprezentând onorarii pentru avocaţi din oficiu asiguraţi inculpatului la urmărirea penală şi judecată şi părţii vătămate M.M. la judecată, va fi suportată din fondurile speciale ale M.J.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul P.V. are vârsta de 23 ani, locuieşte în satul Copăceana, comuna Fălciu, judeţul Vaslui şi se ocupă cu agricultura. Este cunoscut cu antecedente penale. Prin sentinţa penală nr. 384 din 6 martie 2007 a Judecătoriei Medgidia a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208, art. 209 lit. a), g), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP) A fost arestat preventiv în acea cauză în perioada 1 aprilie 2004 - 19 iulie 2004.
Minora M.M., născută la 20 martie 1996 era, în luna iunie 2009, elevă în clasa a IV-a la Şcoala generală din satul Copăceana. Provine dintr-o familie dezorganizată, părinţii sunt divorţaţi, iar mama în grija căreia se afla la acea dată este cunoscută ca o mare consumatoare de alcool.
Partea vătămată locuieşte împreună cu mama sa, M.I., într-un imobil compus din 2 camere şi un hol.
În seara zilei de 3 iunie 2009, în jurul orei 2200, partea vătămată M.M. se afla singură în locuinţă, dormind în una din cele două camere ale locuinţei, timp în care surorile mai mici se aflau la bunica maternă, iar mama, M.I., aflată în stare de ebrietate, era plecată la una din vecine, R.I. La un moment dat, fără drept, în curte şi în locuinţă a intrat inculpatul P.V., aflat şi el în stare de ebrietate, inculpat care locuieşte în vecinătate şi care ştie situaţia financiară precară a vătămatei, precum şi faptul că mama acesteia este mai mereu în stare de ebrietate.
Zgomotul produs de deschiderea uşii de acces a trezit-o din somn pe partea vătămată, care a aprins lumina pe holul casei, unde a şi ieşit. Acolo, vătămata s-a întâlnit cu inculpatul P.V., pe care l-a întrebat ce caută şi i-a solicitat să plece. Inculpatul i-a răspuns minorei că aşa vrea el, apoi i-a spus că doreşte să întreţină un act sexual cu ea. Minora M.M. a refuzat şi i-a solicitat să plece, însă inculpatul i-a nesocotit dorinţa, a împins-o în camera folosită ca dormitor, apoi a împins-o pe pat.
Inculpatul P.V. a tras de sârma cu care erau legaţi la mijloc pantalonii părţii vătămate, apoi a tras de chiloţii acesteia, rupându-i. Ulterior, inculpatul s-a descheiat la ŞIiţul pantalonilor, şi-a scos penisul, s-a urcat peste vătămată şi a întreţinut un act sexual anal cu ea, deşi aceasta plângea. În acele momente, în cameră a intrat numita M.I. care l-a surprins pe inculpatul P.V. peste fiica sa. Inculpatul s-a ridicat de pe minoră şi a părăsit locuinţa, fără să răspundă întrebărilor ce i-au fost adresate.
Ulterior, minora şi-a schimbat hainele, apoi împreună cu mama, au mers la numita R.I., căreia i-au relatat că inculpatul P.V. a intrat peste minoră în casă şi i-a rupt acesteia pantalonii şi chiloţii. Cele două femei, au întrebat-o pe minoră, dacă inculpatul a întreţinut cu ea un act sexual normal, iar ea, plângând, le-a răspuns că nu, minorei fiindu-i ruşine să le spună că actul sexual fusese de altă natură.
A doua zi, alte două vecine, pe care le ajuta la treabă şi care îi mai dădeau de mâncare, au auzit despre incidentul cu inculpatul P.V. şi au întrebat-o pe minoră ce s-a întâmplat, însă aceasta, cu ochii lăsaţi în pământ şi cu vocea schimbată, le-a spus că inculpatul nu i-a făcut nimic.
Cu toate acestea, cu ale ei colege de şcoală, minora M.M. a relaţionat mai bine, astfel că le-a spus unor fetiţe că a fost violată de inculpatul P.V. Astfel, au auzit unele cadre didactice, apoi organele de poliţie din comună, care s-au sesizat din oficiu, fapta confirmându-se.
La data de 5 iunie 2009, la solicitarea organelor de poliţie, minora M.M. a fost examinată în cadrul Serviciului Medico - Legal Judeţean Vaslui, iar din raportul de expertiză medico-legală nr. din 5 iunie 2009 rezultă că minora prezintă o deflorare veche, iar la nivelul regiunii anale prezintă leziuni traumatice de tipul fisurilor de mucoasă anală, care au putut fi produse prin destinderea bruscă a orificiului anal, la data de 3 iunie 2009 şi care necesită 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.
De asemenea, minora a fost supusă unei evaluări psiho- sociale în cadrul Centrului de Primire în Regim de Urgenţă pentru Copilul Abuzat, Neglijat, Exploatat Bârlad, iar din raportul nr. 876 din 2 iulie 2009 rezultă că minora prezintă o tulburare mintală uşoară, tulburare de conduită emoţională cu elemente depresive cauzate de agresiunile sexuale, precum şi stări de nelinişte şi neîncredere în sine.
Inculpatul a avut o atitudine oscilantă în timpul procesului. Într-o primă declaraţie dată la sediul Poliţiei oraşului Murgeni, la 6 iunie 2009, în prezenţa martorului M.C.I., inculpatul a recunoscut că a pătruns în locuinţa părţii vătămate, i-a propus să aibă un raport sexual cu el şi, deşi ea nu a fost de acord, a dezbrăcat-o, i-a rupt hainele şi a avut un raport sexual cu ea fără să poată preciza dacă a fost sau nu un raport sexual normal sau anal.
Ulterior, inculpatul a revenit în mare parte asupra declaraţiilor sale, susţinând că a pătruns în locuinţa părţii vătămate cu intenţia de a avea raport sexual cu ea, i-a propus acest lucru şi, cu toate că ea nu a fost de acord, a dezbrăcat-o forţat, rupându-i hainele şi, după ce şi-a scos organul genital, s-a urcat peste ea, însă văzând opoziţia părţii vătămate a renunţat să mai aibă raport sexual cu aceasta şi a plecat acasă.
La judecată, inculpatul a susţinut că doar a bătut la uşă şi când partea vătămată i-a spus că nu este de acord să aibă raport sexual cu el, a plecat acasă.
Martorele M.S., D.M. şi R.I. au susţinut la urmărirea penală că au aflat de la partea vătămată şi mama acesteia că inculpatul a intrat în casă la ele, a dezbrăcat-o, însă nu i-a făcut nimic.
La judecată martorele şi-au nuanţat declaraţiile în sensul că inculpatul ar fi fost la partea vătămată, ar fi stat de vorbă cu aceasta însă nu i-a făcut nimic. Doar martora M.S. a menţinut declaraţia iniţială în sensul că ar fi aflat de la partea vătămată că inculpatul a dezbrăcat-o şi i-a rupt pantalonii şi chiloţii.
Din întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine că inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate pentru a avea un raport sexual cu aceasta. I-a propus acest lucru şi, deşi partea vătămată nu a fost de acord, inculpatul a dezbrăcat-o forţat, rupându-i hainele de pe ea şi a avut un raport sexual anal cu aceasta.
Declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu datele ce rezultă din raportul de expertiză medico-legală, din raportul de evaluare psiho-socială, cu declaraţiile martorilor M.I., M.C.I. şi, sub anumite aspecte şi cu ale celorlalte trei martore menţionate mai sus.
Faptele inculpatului P.V. de a pătrunde fără drept, pe timp de noapte, în imobilul proprietatea numitei M.I. şi în care locuia şi partea vătămată M.M. în vârstă de 13 ani şi de a avea un raport sexual anal cu aceasta prin constrângere şi profitând de vârsta redusă şi incapacitatea de a se apăra a părţii vătămate, realizează conţinutul infracţiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. şi viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu infracţiuni aflate în concurs real.
Pentru considerentele arătate mai sus, va fi respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de viol în cea de tentativă de viol, formulată de inculpat prin apărător.
Pentru infracţiunile comise inculpatului i se va stabili câte o pedeapsă la individualizarea cărora în cadrul general prevăzut de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) vor fi avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor comise, datele privind persoana inculpatului, atitudinea acestuia în timpul procesului.
Pentru săvârşirea infracţiunii de viol inculpatului i se va aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
Este evident că gravitatea deosebită a faptei îl face nedemn pe inculpat de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii se stat sau de a fi tutore sau curator.
Pedepsele aplicate vor fi contopite conform art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen.
Întrucât faptele din prezenta cauză sunt săvârşite în termenul de încercare stabilit prin sentinţa penală nr. 384/2007 a Judecătoriei Medgidia, în baza art. 83 C. pen. se va revoca suspendarea condiţionată pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa menţionată mai sus, pedeapsă ce va fi cumulată cu pedeapsa stabilită în prezenta cauză.
Pe durata executării pedepsei inculpatului îi vor fi interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., pedeapsa accesorie fiind justificată de aceleaşi considerente explicate cu privire la pedeapsa complementară.
Conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen., se va menţine starea de arest a inculpatului P.V. şi conform art. 81 alin. (1) C. pen. din pedeapsa stabilită se va deduce durata reţinerii şi arestării preventive, în perioada 1 aprilie 2004 - 19 iulie 2004 şi de la 6 iunie 2009 la zi.
În baza art. 909 C. proc. civ., va fi admisă acţiunea civilă formulată de partea vătămată M.M., constituită parte civilă prin reprezentant legal şi va fi obligat inculpatul P.V. să-i achite acesteia suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Conform art. 191 C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva sentinţei inculpatul P.V. a declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 19 din data de 9 februarie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului, a menţinut starea de arest şi a dedus din pedeapsă durata măsurilor preventive.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt conformă cu probele administrate şi a individualizat pedepsele cu luarea în consideraţie a tuturor criteriilor generale de individualizare.
Faţă de probele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv prima declaraţie a inculpatului prin care a recunoscut faptele şi cele administrate în cursul judecăţii, de expertiza medico-legală a victimei, expertiză care a concluzionat asupra datei când partea vătămată a suferit leziuni anale, instanţa a reţinut o situaţie de fapt corectă.
Cererea de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă motivat de prima instanţă.
Pedepsele aplicate inculpatului, orientate la limita minimă prevăzute de lege, au fost corect individualizate.
Cuantumul echivalentului bănesc al daunelor morale a fost corect stabilit, în raport de suferinţa fizică şi psihică a victimei, suma acordată reprezintă o compensare echitabilă.
Pentru aceste considerente, în lipsa unor aspecte de fapt sau de drept ce ar putea fi luate în consideraţie din oficiu, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. apelul va fi respins ca nefondat.
Împotriva deciziei, inculpatul P.V. a declarat prezentul recurs.
Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- cu acordul său, inculpatul a fost ascultat de instanţa de fond (fila 25), acesta negând, în esenţă, săvârşirea infracţiunii de viol;
- la cererea inculpatului, instanţa de recurs a acordat un termen de grefă pentru studierea dosarului şi pregătirea apărării (11 mai 2010 - fila 21 verso);
- în apel (fila 36) şi în recurs nu au fost solicitate probe noi, în faţa instanţei de recurs inculpatul nefiind de acord să facă alte declaraţii, arătând însă că le menţine pe cele date anterior în cursul judecăţii la instanţa de fond (fila 31).
Examinând fondul recursului inculpatului, Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum rezultă din partea introductivă în care au fost consemnate dezbaterile în recurs, fără a se contesta, în esenţă, situaţia de fapt reţinută de instanţe, criticile apărării au vizat, în principal, greşita încadrare juridică a faptei, susţinându-se că infracţiunea a rămas în forma tentativei (art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.) - caz de casare invocat, art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., iar în subsidiar, modalitatea de individualizare a pedepsei (caz de casare invocat - art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), solicitându-se reducerea pedepsei, prin reţinerea datelor personale ale inculpatului. De asemenea, fără a se menţiona cazul de casare, apărarea a criticat şi cuantumul despăgubirilor acordate victimei infracţiunii, apreciindu-le ca excesive şi solicitând reducerea acestora.
Înalta Curte reţine că la judecarea apelului, inculpatul - în cererea de apel (fila 10) - a criticat cuantumul pedepsei aplicate (apreciat ca fiind prea mare) „în raport cu ceea ce sunt acuzat că am comis" şi a menţionat că „probe şi dovezi o să vi le fac cunoscute." Însă, ulterior, nu a mai propus probe noi (fila 36).
În recurs, a fost acordat un termen de grefă pentru studierea dosarului şi pregătirea apărării (fila 21, încheierea din 13 aprilie 2010), inculpatul nu a propus probe noi, nu a înţeles să-şi prezinte personal punctul de vedere cu privire la acuzare, invocând „dreptul la tăcere" (nefiind de acord să dea declaraţii - fila 31), nu a depus memorii în apărare şi nici nu a făcut alte precizări în cererea de recurs (fila 3, în cererea scrisă a menţionat doar că „motivele vi le voi arăta în faţa instanţei"), iar cu ocazia acordării ultimului cuvânt a afirmat că nu este vinovat de faptele care fac obiectul cauzei.
Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt aceleaşi ca şi cele de apel (fila 36 - schimbarea încadrării juridice, reducerea pedepsei şi diminuarea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale), apărarea inculpatului invocând respectivele aspecte, după caz, fie ca apărări în faţa instanţei de fond (pag. 4-5 sentinţă), fie ca motive de apel în faţa instanţei de prim control judiciar (pag. 1-2 decizie), instanţele examinându-le şi înlăturându-le prin argumente de natură probatorie şi legală (sentinţă, pag. 9; decizie, pag. 4-5).
Critica referitoare la încadrarea juridică a faptei este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Conform art. 20 C. pen., tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficientei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
În declaraţiile iniţiale, inculpatul a acceptat varianta realizării formei consumate a infracţiunii (filele 74 - 74 verso, dosar urmărire penală - declaraţie în care, în prezenţa unui martor asistent, relatează contextul în care a întreţinut relaţii sexuale cu minora, precizând că, datorită stării de beţie, nu poate preciza dacă a fost un act sexual normal sau un act sexual anal), recunoaşterea acestuia coroborându-se cu declaraţiile minorei, precum şi cu rapoartele medico-legale (filele 55-56 dosar urmărire penală) care confirmă, în urma examinării medico-legale a minorei, că „la examenul regiunii anale prezintă leziuni traumatice de tipul fisurilor, care au putut fi produse prin destinderea bruscă a orificiului anal, urmare a unei tentative de raport sexual anal sau raport sexual anal, la data de 3 iunie 2000 şi care necesită 4-5 zile îngrijiri medicale".
Împrejurarea că, ulterior, în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, inculpatul şi-a „nuanţat" declaraţiile, susţinând fără însă a nega, în esenţă, împrejurările săvârşirii faptei - că infracţiunea a rămas doar în forma tentativei (filele 70 verso, 68 verso - dosar urmărire penală, declaraţie dată cu ocazia soluţionării propunerii de arestare - fila 9 verso, fila 25 d.p.i). nu este suficientă - prin ea însăşi, şi în lipsa susţinerii prin alte probe - pentru a justifica concluzia greşitei încadrări juridice a faptei.
Imperativul menţinerii echilibrului între reproducerea unor fragmente din declaraţiile părţilor, pe de o parte şi respectarea demnităţii şi vieţii intime a acestora, pe de altă parte, justifică doar trimiterea la filele probelor dosarului cu privire la unele aspecte relevate pentru încadrarea juridică a faptei (declaraţii inculpat - filele 68 verso, 70, 70 verso, 74, 74 verso; declaraţii parte vătămată - fila 53 verso, 54, 54 verso dosar urmărire penală).
Din aceste declaraţii, inclusiv din declaraţiile inculpatului, rezultă că minora nu a fost de acord să întreţină relaţii sexuale, exprimându-şi în mod manifest refuzul, că s-au exercitat acţiuni fizice agresive care - in raport cu vârsta fragedă a părţii vătămate - au fost de natură să înfrângă voinţa şi forţa sa fizică şi că, în final, a fost întreţinut un act sexual anal (afirmat de inculpat în declaraţia iniţială şi confirmat de rapoartele medico-legale).
Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în sensul că existenţa infracţiunii de viol în formă consumată nu este condiţionată de natura actului sexual (normal sau anal), de durata acestuia, de finalizarea actului sexual prin ejaculare (ceea ce conduce la lipsa evidenţierii spermatozoizilor), de existenţa reală ori presupusă a unor relaţii sexuale anterioare ale victimei cu alţi bărbaţi, de zvonurile referitoare la viaţa sexuală a acesteia ori de lipsa manifestă a leziunilor traumatice pe suprafaţa corpului victimei.
Potrivit Deciziei nr. 3 din 23 mai 2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 867/2005), în aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 şi art. 201 C. pen., „Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen., se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".
La adoptarea măsurilor de la termenul din 2 septembrie 2009, instanţa de fond a avut în vedere Recomandarea Rec (2006) 8 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind asistenţa victimelor infracţionalităţii, Recomandarea Rec (85) 11 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind statutul victimei în procesul penal, precum şi Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (2001/220/JAI), dar şi jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la cauzele penale, având ca obiect infracţiuni privind viaţa sexuală (Hotărârile din 14 iunie 2005, în cauza Mazali contra Franţa şi din 2 iulie 2002, în cauza S.N. contra Suedia), reţinând vârsta victimei - minoră şi situaţia particulară a acesteia, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului (filele 22-24 d.p.i., filele 58-59 dosar urmărire penală, rechizitoriu - filele 111-112 dosar urmărire penală).
De asemenea, se constată că, în cursul procesului penal, inculpatul a manifestat o atitudine oscilantă, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare (încheierea nr. 26 din 06 iunie 2009 - pag. 2) menţionând că „regretă cele întâmplate şi lasă la aprecierea instanţei", iar cu ocazia soluţionării recursului împotriva încheierii de arestare (pag. 1 încheiere nr. 91 din 12 iunie 2009) menţionând că „regretă fapta săvârşită". În declaraţia dată în cursul soluţionării acelui recurs, inculpatul a mai precizat „m-am împăcat cu partea vătămată M.M. în vârstă de 13 ani" (fila 9).
După ce i-au fost făcute cunoscute dispoziţiile art. 70 C. proc. pen., inclusiv „dreptul la tăcere" şi posibilitatea legală ca orice declaraţii date să poată fi folosite şi împotriva sa, inculpatul a fost de acord să dea declaraţii în cursul urmăririi penale. Astfel, în cursul urmăririi penale inculpatul a recunoscut fapta şi împrejurările comiterii acesteia, cele declarate coroborate cu restul probelor administrate - conducând la încadrarea juridică a faptei în forma consumată a infracţiunii de viol, iar nu în forma neconsumată, specifică tentativei de viol.
Aşa cum au reţinut ambele instanţe, inculpatul nu a oferit explicaţii rezonabile – în sensul cerut de art. 325 alin. (1) C. proc. pen. pentru existenta unor „contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele dale anterior" – referitor la revenirea parţială asupra celor declarate în cursul urmăririi penale, atitudinea sa procesuală sugerând, plauzibil, ipoteza modificării declaraţiilor în scopul atenuării răspunderii penale (tentativa, constituind şi ea o formă a infracţiunii, este sancţionată potrivit art. 21 C. pen., cu o pedeapsă situată între jumătatea minimului şi jumătatea maximului pedepsei prevăzute de textul incriminator pentru infracţiunea fapt-consumat).
Motivarea inculpatului pentru revenirea asupra declaraţiilor anterioare, constând în aceea că „am descris o altă situaţie în declaraţiile date la urmărirea penală şi la judecător, la arestare, însă cred că cele consemnate în acele declaraţii sunt urmarea faptului că am fost înţeles greşit" (filele 25-25 verso d.p.i.), nu sugerează caracterul rezonabil ori temeinic al acestor contraziceri, reveniri şi nuanţări.
În sfârşit, se mai reţine că - potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat încadrarea juridică a faptei prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia, inclusiv dovedirii formei consumate a infracţiunii sau a celei rămase în faza tentativei infracţiunii (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se limitează la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe, la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă ori la revenirea, fără explicaţii rezonabile, asupra declaraţiilor anteriore.
Neîntemeiată este şi critica referitoare la individualizarea pedepselor aplicate inculpatului.
Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 12 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care stabileşte criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a C. pen.; de limitele de pedeapsă fixate in partea specială a C. pen.; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile de viol şi violare de domiciliu (10 ani şi, respectiv, 4 ani închisoare) sunt, după caz, fie egale chiar cu minimul special al textului incriminator (10 ani închisoare în cazul infracţiunii de viol), fie semnificativ orientată către minimul special al textului incriminator (3 ani închisoare în cazul infracţiunii de violare de domiciliu).
Ambele instanţe au constatat că infracţiunile au fost săvârşite de către inculpat în condiţii care ar atrage, potrivit legii, sancţionarea penală mai severă a acestuia (concursul de infracţiuni - art. 33 şi art. 34 C. pen. şi starea de recidivă - art. 37 lit. a) C. pen.).
Dacă pentru concursul de infracţiuni nu a fost agravată sancţionarea inculpatului (nefiind aplicat un spor potrivit art. 34 C. pen.), pentru starea de recidivă a fost obligatorie aplicarea tratamentului sancţionator specific revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut de art. 83 C. pen. (adăugarea pedepsei anterioare de 2 ani închisoare - cazier, fila 66 dosar urmărire penală).
Împrejurările menţionate de apărare - circumstanţele personale ale inculpatului – au fost avute deja în vedere de către instanţe la stabilirea pedepselor, în sensul arătat (fie prin aplicarea unor pedepse egale cu minimul special al textului incriminator, fie prin aplicarea unei pedepse situată la jumătatea limitelor pedepselor prevăzute de textul incriminator al faptei), fiind valorificate juridic ca şi „criterii generale de individualizare a pedepsei" potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Pe de o parte, recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
Pe de altă parte, ambele instanţe, în mod corect, au concluzionat că datele personale ale inculpatului - în raport cu probatoriul administrat care relevă săvârşirea faptelor de către inculpat şi cu gravitatea faptelor săvârşite - nu prezintă relevanţa juridică specifică circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate victimei infracţiunii (caz de casare examinat - art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.).
Conform Recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale (adoptate la Londra, în anul 1969):
- dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare;
- principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, iar pe de altă parte, în cazul de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane;
- despăgubirea are scopul de a da o compensare sau satisfacere victimei, iar în anumite cazuri percepute, cuantumul compensaţiei va putea li determinat şi de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna.
În acord cu cele două instanţe, Înalta Curte apreciază că fapta gravă săvârşită de inculpat asupra victimei, minoră în vârstă de 13 ani, a fost de natură să producă efectiv grave traume morale care justifică acordarea sumei de 10.000 de lei cu titlu de compensare a acestora, suma nefiind excesivă astfel cum a susţinut constant inculpatul.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Conform art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 9 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, reţinerea şi arestarea preventivă de la 6 iunie 2009 la 25 mai 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2150/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
