ICCJ. Decizia nr. 2641/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2641/2010
Dosar nr. 3575/90/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 145 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, a respins ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul B.S.I., din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.
A respins cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 73 C. pen. cu privire la starea de provocare.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) şi b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.S.I. , la 3 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani .
A aplicat dispoziţiile art. 57 şi art. 71 C. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a menţinut starea de arest a inculpatului B.S.I. şi a dedus din pedeapsa aplicată timpul executat începând cu 13 martie 2009 până azi data pronunţării sentinţei.
A luat act că partea vătămată constituită parte civilă L.M.P., nu mai solicită despăgubiri civile (daune morale şi daune materiale).
A obligat inculpatul la 6.106 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul de Urgenţă „ Bagdasar Arseni„ cu sediul în Bucureşti, sector 4, şi la 1004,80 lei despăgubiri către Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 10 lei contravaloarea corpului delict - coadă de topor şi a obligat pe inculpat la plata acestei sume către stat.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 600 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la 15 iulie 2008, inculpatul l-a lovit pe L.M.P., în timp ce se afla în barul V., Rm. Vâlcea, cu un obiect contondent din lemn, posibil coadă de topor, producându-i grave leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi inculpatul B.S.I.
Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul înlăturării greşite din conţinutul pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege şi pentru greşita individualizare a pedepsei, solicitându-se o sporire a acesteia către maximul special.
Inculpatul a criticat greşita încadrare juridică a faptei şi greşita individualizare a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia.
Prin Decizia penală nr. 46/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Cu privire la prima critică formulată de parchet s-a constatat că dispoziţia instanţei de fond de a nu aplica pedeapsa accesorie prev. de art. 64 lit. a) teza I C. pen. privind dreptul de a alege este legală, infracţiunea comisă de inculpat neavând gravitatea în raport de care să se aprecieze că inculpatul nu-şi poate exprima opinia de vot.
Criticile formulate, sub aspectul individualizării pedepsei, atât de inculpat cât şi de parchet s-au apreciat, de asemenea, ca nefondate, considerându-se că pedeapsa aplicată este în măsură să asigure scopul preventiv şi educativ al acesteia.
Nici solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen. nu a fost primită, în raport de numărul loviturilor aplicate, zona vizată şi consecinţele produse, apreciindu-se că fapta a fost corect încadrată ca tentativă la infracţiunea de omor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.S.I., care a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 17, 171, 18 şi 14 C. proc. pen.. În motivare a susţinut că partea vătămată şi martorii şi-au schimbat depoziţiile astfel că s-a aplicat greşit legea, nedându-se eficienţă principiului „in dubio pro reo" (cazul prev. de pct. 171), s-a comis o gravă eroare de fapt întrucât leziunile produse părţii vătămate s-au datorat căderii acesteia şi lovirii cu abdomenul de colţul unei mese, astfel că solicită, în principal, achitarea (pct. 18) şi în subsidiar schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen. (caz de casare prev. de art. 17 al art. 3859 C. proc. pen.), precum şi reducerea pedepsei (caz de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Recursul este neîntemeiat.
Înalta Curte analizând Decizia recurată, atât prin prisma criticilor formulate de inculpat cât şi în conformitate cu disp. art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat de apărarea inculpatului în cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este suficient precizat. Referirile la schimbarea depoziţiilor părţii vătămate şi ale martorilor şi, în acest context, neaplicarea principiului „in dubio pro reo" nu echivalează cu o aplicare greşită a legii ci, ţine, mai degrabă de interpretarea şi evaluarea probatoriului administrat care a condus la condamnarea inculpatului, critică reluată în cadrul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Mai mult decât atât, există rezerve în a aprecia că motivul de casare prev. de art. 3859 pct. 171 poate fi avut în vedere din oficiu în condiţiile în care inculpatul nu a depus la dosar în termenul prevăzut de lege motivele de recurs, conform art. 38510 alin. (1), (2) şi (2)1 C. proc. pen.
Împrejurarea că s-a declarat neconstituţională abrogarea pct. 171 al art. 3859 prin Legea nr. 356/2006, astfel cum a stabilit Curtea Constituţională nu poate conduce la modificarea şi a alin. (3) al art. 3859 C. proc. pen.
Analizând criticile formulate în cadrul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate, probele administrate în cauză dovedind că inculpatul este autorul faptei astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.
Curtea observă că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că l-a lovit pe partea vătămată cu un obiect din lemn de mai multe ori, dar de-a lungul cercetării judecătoreşti a revenit asupra depoziţiei sale, susţinând doar varianta împingerii reciproce dintre el şi victimă, soldată cu dezechilibrarea şi căderea acesteia pe pardoseală, izbindu-se în cădere de colţul mesei cu zona abdominală.
De asemenea, partea vătămată L.M.P. şi-a schimbat declaraţia în faza de judecată, susţinând varianta inculpatului, mai sus arătată, negând faptul că inculpatul avea o coadă de topor în mână sau alt obiect contondent.
În acelaşi context al aprecierii probelor, martorii C.O.A. şi P.N.G., barman, şi-au reconsiderat parţial depoziţiile date în faza de urmărire penală, susţinând la judecată că nu au dorit să fie martori oculari la conflictul iscat, fapt ce i-a determinat să se ascundă de frică. Cert este că aceştia au confirmat altercaţia dintre părţi şi faptul că victima era căzută pe pardoseală.
Martorul B.C. a declarat că a fost propus ca martor de inculpat pentru a da o declaraţie în favoarea sa, însă nu a fost la faţa locului.
În schimb, Z.V.I. a dat declaraţie în favoarea inculpatului, astfel încât împotriva sa s-a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, pentru infr. prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Declaraţiile total modificate ale părţii vătămate şi ale martorului S.C.O., date în faţa instanţei de fond şi apel în sensul că în conflictul iscat între părţi, inculpatul nu a lovit victima cu o bâtă, leziunile produse acesteia din urmă fiind rezultatul unor împingeri reciproce, care au provocat dezechilibrarea şi căderea peste o masă şi apoi pe pardoseala din local, nu au suport probator.
Din actele dosarului rezultă în mod vădit că inculpatul s-a repezit la victimă, pe fondul unor stări de tensiune preexistente, aplicându-i repetate lovituri cu o bâtă din lemn, dar şi cu pumnul (inculpatul prezentând fractură în această zonă potrivit probelor dosarului), fapt care i-a provocat părţii vătămate dezechilibrarea, căderea peste o masă şi, apoi, izbirea cu capul de zid, căzând în final pe pardoseala de beton a localului.
De asemenea, rezultă necontestat că, după căderea victimei, inculpatul a părăsit de grabă localul, lăsând partea vătămată fără ajutor.
Aceste relatări se coroborează şi cu constatările din raportul de constatare medico-legală, inclusiv cu cele din raportul de expertiză medico-legală întocmit de INML „Mina Minovici" Bucureşti, în care s-a precizat că leziunile constatate s-au putut produce prin lovire repetată cu corpuri dure la data de 15 iulie 2008 şi că nu există elemente medico-legale obiective care să pledeze pentru producerea acestora prin cădere şi lovire de colţul mesei.
În acelaşi context nici solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen. nu poate fi primită.
Fapta inculpatului a fost corect calificată ca tentativă la infracţiunea de omor calificat [prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.], avându-se în vedere multitudinea leziunilor, gravitatea acestora, organele vizate, obiectul folosit (apt de a produce moartea) şi consecinţele loviturilor aplicate (ce au pus în pericol viaţa victimei).
Nici critica vizând individualizarea pedepsei nu este fondată (caz de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Acestuia i s-a coborât pedeapsa sub minim, în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante, până la limita de 3 ani şi 6 luni iar o nouă reducere a acesteia nu se mai justifică în raport de gravitatea faptei şi atitudinea inculpatului din cursul procesului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Având în vedere că disp. art. 38516 rap. la art. 381 C. proc. pen. obligă instanţa de recurs la rezolvarea chestiunii complementare a deducerii arestului preventiv, Înalta Curte va dispune deducerea corectă a acestei perioade, respectiv de la data de 12 martie 2009, apreciind că pentru efectuarea acestei corecturi nu este necesară admiterea recursului, astfel cum a solicitat reprezentanta parchetului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va dispune obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare statului, onorariul parţial pentru avocatul din oficiu, acordat până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.S.I. împotriva deciziei penale nr. 46/A din 29 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata arestării preventive de la 12 martie 2009 la 2 iulie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2600/2010. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 2680/2010. Penal → |
|---|
