ICCJ. Decizia nr. 4007/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4007/2010
Dosar nr. 448/42/2010
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 64 din 21 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosar nr. 448/42/2010 s-a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C. împotriva Rezoluţiei nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin care s-a menţinut Rezoluţia nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe, lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că infracţiunile reclamate de petent - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, neglijenţă în serviciu şi înşelăciune - nu există iar infracţiunii de fals intelectual îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv vinovăţia sub forma intenţiei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul M.C. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică întrucât nu s-a cercetat fondul cauzei, iar din probele administrate în cauză rezultă că intimata F.G., în calitate de notar public avea obligaţia să citească părţilor contractul de vânzare-cumpărare întocmit, în care se stipulase că vânzătorii achitaseră suma ce reprezenta impozitul pe venit rezultat din vânzarea imobilului în litigiu.
A mai învederat recurentul că, a fost indus în eroare de intimata care, a declarat neadevărat că vânzătorii, înainte de a semna actul au plătit suma de 2.820 RON, fapt ce l-a determinat să semneze contractul de vânzare-cumpărare, pe care nu l-ar fi semnat dacă ar fi cunoscut că afirmaţia făcută era falsă, în realitate vânzătorii neachitând suma respectivă.
Recurentul petent a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 3, 9 şi 10 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, admiterea plângerii cu consecinţa desfiinţării rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimata făptuitoare F.G., pentru săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de petent dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică urmând a o menţine ca atare.
Astfel, prin Rezoluţia nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitoarea F.G. - notar public, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246, 249, 215 alin. (1), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) întrucât, din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că, acestea nu există iar în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), acesteia îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv latura subiectivă.
Această rezoluţie a fost menţinută prin Rezoluţia nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin prisma dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., instanţa de fond/în soluţionarea plângerii petentului, a verificat rezoluţia atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a reţinut în mod corect că, actele premergătoare efectuate în cauză, nu au dovedit că notarul public, cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, şi-a exercitat în mod abuziv atribuţiile conferite de lege.
În fapt, la data de 25 septembrie 2007, Biroul Notarului Public C.G. sub nr. 2543/2007 a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care soţii C.G. şi C.M. promiteau că vor înstrăina petentului şi soţiei acestuia imobilul situat în intravilanul comunei Măgurele, compus din suprafaţa de 1.100 mp şi locuinţa edificată din cărămidă, precum şi anexe gospodăreşti contra sumei de 145.000 RON din care s-a achitat, la data autentificării contractului, un avans de 29.000 RON.
Cu acordul ambelor părţi contractante, s-a stabilit data de 15 noiembrie 2007 ca fiind data până la care urma să se autentifice contractul de vânzare-cumpărare iar referitor la cheltuielile ocazionate de autentificarea acestui contract inclusiv impozitul datorat prin transferul proprietăţii, conform C. fisc., s-a convenit ca acesta să fie suportat de cumpărători, respectiv de petent şi soţia acestuia.
La capitolul IV pct. 4 din contractul de vânzare-cumpărare este stipulat în mod expres convenţia părţilor în sensul că: „noi, părţile declarăm că, în baza C. fisc., s-a stabilit de către notarul public instrumentator impozitul datorat asupra veniturilor obţinute din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal pe care noi, vânzătorii declarăm că l-am achitat notarului la semnarea prezentului act";.
Din declaraţiile făptuitoarei coroborate cu declaraţiile martorilor P.E. şi M.L. rezultă că după ce intimata - notar public a citit părţilor conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, pe care acestea şi l-au însuşit şi l-au semnat şi după ce s-a stabilit cuantumul taxelor datorate, părţile contractante au fost invitate la secretariatul biroului notarial pentru a le achita.
Din actele premergătoare mai rezultă că între părţi au intervenit neînţelegeri referitoare la cine urma să achite aceste taxe însă, aşa cum a declarat martora P.E., întreaga sumă ce urma să fie achitată a fost depusă la secretariat, sens în care s-a eliberat bon fiscal, actul notarial fiind astfel autentificat.
În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare s-a consemnat că impozitul pe profit, odată cu transferul dreptului de proprietate, este în sarcina vânzătorilor şi că acesta, a fost achitat de către vânzători. S-a mai consemnat că, atât vânzătorii cât şi cumpărătorii au semnat contractul de vânzare-cumpărare, fără a obiecta cu privire la consemnarea sus-menţionată.
Aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de fond, din probele administrate în cauză nu rezultă că intimata notar public a indus sau menţinut în eroare pe petentul parte vătămată cu privire la persoana căreia îi revenea obligaţia, potrivit C. fisc., să achite această taxă şi nici nu a cunoscut că taxa a fost achitată de persoana vătămată.
Odată stabilit şi încasat impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, notarul public nu mai avea competenţă de a modifica în niciun fel suma sau alte elemente privind încasarea şi virarea acesteia, întrucât aceste operaţiuni sunt de competenţa exclusivă a organelor fiscale. Notarul public are doar obligaţia colectării acestui impozit, fără a-i profita în vreun fel suma respectivă, convenţia părţilor fiind consfinţită sub acest aspect de către notarul public.
Aşadar, criticile formulate de recurentul petent sunt neîntemeiate sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. întrucât instanţa de fond a motivat amplu şi convingător hotărârea atacată cu referire expresă la materialul probator administrat în cauză, reţinând aspectele care i-au format convingerea în sensul soluţiei pronunţate.
Tot astfel, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este incident în cauză întrucât instanţa a analizat, prin prisma materialului probator administrat în cauză, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate de petent.
Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., invocat de petent se constată că acesta nu se verifică în cauză, instanţa de fond a fost compusă potrivit legii, nu s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. şi nici nu a existat vreun caz de incompatibilitate.
Cum nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurată, instanţa văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. a) cu ref. la art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 64 din 21 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, pe care o menţine ca fiind legală şi temeinică.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a-I obliga pe recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 64 din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 41/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
