ICCJ. Decizia nr. 4449/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4449/2010
Dosar nr. 5864/2/2010
Şedinţa publică din 9 decembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 277 din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul O.I.N. împotriva Rezoluţiilor nr. 292/P/2010 din 18 mai 2010 şi nr. 1139/II/2/2010 din 15 iunie 2010 date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A menţinut rezoluţiile atacate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 5864/2/2010 din data de 30 iunie 2010, petentul O.I.N. a formulat plângere împotriva Rezoluţiilor nr. 292/P/2010 din 18 mai 2010 şi nr. 1139/II/2/2010 din 15 iunie 2010 date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apreciindu-le ca netemeinice şi nelegale.
În motivarea plângerii formulate, petentul a arătat că a formulat plângere penală împotriva notarului public Ş.D.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289, art. 290, art. 291 şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), împotriva numitei O.I.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 289, art. 290, art. 291 şi art. 291 C. pen. şi împotriva avocatului P.V., referitor la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 291 C. pen., fără a se constata dacă intimatele au săvârşit infracţiunile respective.
A arătat petentul că a prezentat, personal, acte doveditoare din care rezultă că numitele Ş.D.N. şi P.V. au săvârşit fapte penale în scopul de a-i asigura intimatei O.I.V. obţinerea certificatului de moştenitor din 27 martie 1991, despre existenţa căruia petentul nu a avut cunoştinţă până la data depunerii înscrisului fals, ca probă, în procesul de partaj din anul 2008 şi, cu toate acestea, procurorul nu a analizat, temeinic, actele doveditoare depuse.
În drept, plângerea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 23 februarie 2010, petentul O.I.N. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu privire la faptul că notarul public Ş.D.N. şi numita O.I.V. au comis infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi fals în declaraţii, iar avocatul P.V., apărător în procesul civil al numitei O.I.V., a comis infracţiunea de uz de fals, depunând la dosarul civil un certificat de moştenitor fals.
Din actele premergătoare începerii urmăririi penale efectuate în cauză, respectiv, sesizarea, declaraţiile, precizările făcute de petentul O.I.N. şi celelalte înscrisuri depuse la dosar, au rezultat următoarele:
Petentul O.I.N. a solicitat Judecătoriei Buftea desfiinţarea partajului din 14 noiembrie 1997, încheiat la Biroul Notarului Public ";D.G.";, în vederea încetării stării de indiviziune asupra terenului în suprafaţă de 32.244 mp, situat în intravilanul comunei Periş, judeţul Ilfov, coindivizari fiind O.I.V., O.M., O.I.N. şi O.V.
A învederat petentul că, în procesul civil respectiv, s-a folosit, ca mijloc de probă, ce a avut un rol esenţial în respingerea pretenţiilor sale, un certificat de moştenitor falsificat de notarul public Ş.D.N. şi O.I.V., act ce a fost folosit în cauza civilă de către avocatul P.V.
Cererea de desfiinţare a partajului a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 5136 din 21 octombrie 2008 a Judecătoriei Buftea.
În motivarea acţiunii, reclamantul O.I.N. a invocat că partajul a fost încheiat în condiţiile în care s-au exercitat presiuni din partea autorităţilor locale asupra coindivizarilor pentru dezbaterea succesiunilor lăsate de părinţi, iar unul din copărtaşi era grav bolnav de cancer.
A mai arătat că, între coindivizari, a existat un angajament verbal, în sensul că, după decesul fratelui O.M. (grav bolnav de cancer), se va dezbate succesiunea la notar, obligaţii ce nu au fost respectate de părţi după deschiderea succesiunii lăsate de acest frate.
S-a mai învederat că, având în vedere ";evicţiunile făcute de cei trei pârâţi";, prin neintroducerea în masa succesorală a unei construcţii şi înstrăinarea unui porţiuni de teren, petentul a solicitat desfiinţarea partajului.
În procesul civil, pârâta O.I.V., reprezentată de avocat P.V., a depus certificatul de moştenitor din 27 martie 1991 emis de fostul notariat de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, autentificat de notarul public Ş.D.N. şi titlul de proprietate din 30 noiembrie 1995.
Instanţa a respins acţiunea în desfiinţarea partajului, reţinându-se că părţile au tranzacţionat terenurile la care se referă titlul de proprietate din 30 noiembrie 1995, dobândite prin reconstituire, conform Legii nr. 18/1991. Sub acest aspect, tranzacţia încheiată împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse prin convenţie, tranzacţia având efect extensiv. S-a apreciat că motivele de desfiinţare a partajului voluntar invocate de reclamant nu au fost dovedite, iar trecerea unui termen mai mare de 5 ani de la încheierea tranzacţiei nu constituie cauză de anulare, aşa cum se arată în acţiunea introductivă de instanţă.
Din actele de la dosar a mai rezultat că, la data de 27 martie 1991, la fostul Notariat de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, notarul public Ş.D.N. a emis certificatul de moştenitor din 1991 în care se arată masa succesorală lăsată de defunctul O.I. şi moştenitorii cu vocaţie concretă, respectiv, O.F., soţie, căreia îi revine cota de 1/4 din moştenire, O.I.V., fiică, ce îi revine 3/4 din moştenire.
S-a mai arătat că au renunţat la succesiune numiţii O.V., O.M. şi O.I.N.
Prin Rezoluţia nr. 292/P/2020 din data de 18 mai 2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - faptele nu există -, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. şi fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), faţă de notarul public Ş.D.N. şi faţă de numita O.I.V.; neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public Ş.D.N. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., faţă de avocatul P.V.
Prin Rezoluţia nr. 2701/II/2/2010 din 15 iunie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de numitul O.I.N. împotriva soluţiei emisă la data de 18 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că petentul a susţinut, în continuare, cu aceleaşi argumente din plângerea iniţială, faptul că certificatul de moştenitor este fals, dar nu a învederat alte mijloace de probă ori împrejurări în afara celor ce au fost avute în vedere la adoptarea soluţiei.
Instanţa de fond a reţinut că din datele cauzei nu a rezultat împrejurarea că, în faţa instanţei civile, ar fi existat suspiciuni cu privire la veridicitatea certificatului de moştenitor, acesta fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează activitatea notarială, nefiind indicii că notarul public şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu, cu prilejul întocmirii acestui certificat de moştenitor, sau că, în cuprinsul înscrisului oficial, ar fi fost inserate date neconforme cu realitatea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul O.I.N., solicitând desfiinţarea Sentinţei penale nr. 277 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi admiterea plângerii, întrucât procurorul nu a efectuat cercetările care se impuneau în cauză, nu au fost audiaţi intimaţii şi au fost avute în vedere doar actele depuse la dosar, iar certificatul de moştenitor cuprinde date neconforme cu realitatea, nu conţine datele personale ale petentului, acesta nu a cunoscut că O.I.N. s-a prezentat la notar şi niciodată nu a renunţat la moştenire.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
În vederea soluţionării plângerii penale, în conformitate cu art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat acte premergătoare necesare pentru soluţionarea legală şi completă sub toate aspectele a cauzei.
Din aceste acte premergătoare nu au rezultat indicii ale existenţei infracţiunilor prev. de art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), pentru a fi reţinute în sarcina intimatelor Ş.D.N. şi O.I.V. cât şi a infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) faţă de notarul public Ş.D.N. şi art. 291 C. pen. faţă de avocat P.V.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală ";abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor"; a fost incriminată ";fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane";.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, notarul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
De asemenea, nu există suspiciuni cu privire la veridicitatea certificatului de moştenitor, acesta fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează activitatea notarială, iar în cuprinsul acestuia nu sunt menţionate date necorespunzătoare adevărului.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., ";procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală";.
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că ";infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale";.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., ";în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe";.
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că ";urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată";.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., ";organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege";.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenta infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, au fost efectuate acte premergătoare, neputându-se vorbi de insuficienta cercetare, procurorul fiind singurul care apreciază asupra oportunităţii efectuării verificărilor pe care le consideră necesare şi suficiente.
Constatându-se inexistenţa infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunilor pentru care s-au efectuat acte premergătoare, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul O.I.N. împotriva Sentinţei penale nr. 277 din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 937/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4453/2010. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
