ICCJ. Decizia nr. 1431/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1431/2011
Dosar nr. 5558/1/2011
Şedinţa publică din 3 octombrie 2011
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.1. Prin rezoluţia nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 şi art. 264 C. pen.
În considerentele acestei rezoluţii s-au reţinut următoarele:
La data de 14 septembrie 2009, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a fost înregistrată sub nr. 1221/P/2009 plângerea formulată de petiţionarul M.I. împotriva procurorului B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Biroul Teritorial Vaslui pentru săvârşirea infracţiunilor de ";fals";, ";uz de fals";, ";abuz în serviciu"; şi ";favorizarea infractorului";, constând în aceea că ";a înscris în conţinutul rechizitoriului nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, informaţii false, cu privire la data unor acte şi la numărul lor de înregistrare, prezentând astfel, o cronologie falsă, imposibilă în raport cu timpul fizic";.
La aceeaşi cauză penală, au fost înregistrate şi celelalte plângeri formulate de acelaşi petiţionar şi adresate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi, Parlamentul României şi Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, constatându-se că există identitate de părţi şi obiect între acestea şi plângerea iniţială.
Pe baza informaţiilor obţinute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că faţă de petiţionarul M.I. s-a emis rechizitoriul nr. 453/P/2003 din 08 octombrie 2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, fiind trimis în judecată sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi instigare la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în perioada martie 2001 - mai 2004, în calitate de şef serviciu plăţi pensii la Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, l-ar fi ajutat pe H.E. să întocmească adeverinţe false, în scopul îndeplinirii condiţiilor pentru a fi pensionat şi l-ar fi determinat pe A.V., inspector şef la Inspectoratul de Muncă Vaslui, să aprobe o cerere de acordare a unor plăţi retroactive învinuitului H.E., pentru perioada 15 octombrie 1992-15 octombrie 1997.
Prin sentinţa penală nr. 2604 din 13 octombrie 2006 a Judecătoriei Vaslui, petiţionarul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 709 din 09 octombrie 2007 a Curţii de Apel laşi.
Faţă de cele arătate, s-a considerat că în sarcina procurorului B.C. nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni, nemulţumirea petiţionarului cu privire la conţinutului rechizitoriului prin care fusese trimis în judecată şi condamnat definitiv, neconstituind o împrejurare care să justifice în cauză depăşirea atribuţiilor de serviciu ori exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor profesionale de către intimat.
Sub acest aspect, s-a menţionat că, potrivit legislaţiei în vigoare, numai instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei prin rechizitoriu este singura în măsură să se pronunţe, în cadrul cercetării judecătoreşti, asupra apărărilor şi obiecţiilor formulate în legătură cu probele administrate în cursul urmăririi penale de către procurorul instrumentator.
De asemenea, s-a reţinut că prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, nr. 591/P/2008 din 09 septembrie 2008 fusese pronunţată neînceperea urmăririi penale împotriva aceluiaşi procuror, în plângerea formulată tot de petiţionar şi că soluţia de neurmărire penală fusese confirmată prin rezoluţia nr. 10079/5799/11-2/2008 din 28 octombrie 2008 a procurorului ierarhic superior, constatându-se că nu există fapta de abuz în serviciu sesizată prin plângere.
În raport de cele arătate, procurorul de caz a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul B.C., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 şi art. 264 C. pen.
2. Plângerea petiţionarului, formulată conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluţia nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 noiembrie 2009 a procurorului sef Secţie Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
3. Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiţionarul M.I. s-a adresat cu plângere la instanţă, conform prevederilor art. 278/1 C. proc. pen.
În considerentele plângerii, aflată la filele 2-14, dar şi în concluziile scrise, dezvoltate în memoriul depus la filele 68-76, petiţionarul a reiterat criticile invocate în plângerile anterioare, susţinând, în esenţă, că rezoluţiile emise în cauză sunt nelegale şi netemeinice, întrucât organele de urmărire penală refuzaseră să examineze modalitatea în care fusese condusă şi efectuată ancheta penală desfăşurată de intimat în dosarul în care a fost el inculpat; or tocmai aceste aspecte erau reclamate prin plângerea penală formulată în cauză.
S-a arătat că, în dosarul penal nr. 453/P/2003, intimatul a ascuns faptele penale comise de persoanele care contribuiseră direct, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la întocmirea şi avizarea documentelor necesare lui H.E. pentru completarea pieselor la dosarul de pensionare, ajungându-se astfel a nu se trimite în judecată şi aceste persoane, deşi existau probe certe că erau vinovate.
S-a mai arătat că procurorul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, comisă prin exercitarea abuzivă a puterilor conferite de lege, prin trimiterea petiţionarului în judecată, deşi nu existau probe certe de vinovăţie şi aplicarea unui tratament juridic diferit, în defavoare, faţă de celelalte persoane.
Totodată, s-a menţionat că în cauza în care fusese cercetat penal, au fost încălcate prevederile art. 6 din CEDO, deoarece nu a avut parte de un proces echitabil în faţa procurorului şi a instanţei.
Petiţionarul a afirmat că dacă procurorul era imparţial ar fi decis trimiterea în judecată a lui C.C. şi celelalte persoane vinovate, consecinţa ar fi constat în disculparea sa. S-a mai afirmat că, prin modul în care intimatul a soluţionat dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, acesta se face vinovat de discriminare, prin încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi că abuzul de putere comis de intimat se reflectă în refuzul sistematic de a da curs solicitărilor petiţionarului de extindere a cercetărilor şi asupra altor persoane, îngreunând astfel aflarea adevărului şi, în final, asigurându-le acestora din urmă scăparea de rigorile legii, prin împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
În concluzie, petiţionarul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea celor două rezoluţii şi trimiterea dosarului la parchet în vederea declanşării urmăririi penale faţă de magistratul B.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi favorizarea infractorului.
Plângerea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 305/1/2010 iar prin sentinţa penală nr. 667 din 19 aprilie 2010 s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul M.I. împotriva rezoluţiei nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, menţinându-se rezoluţia atacată şi fiind obligat petiţionarul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
II. Prin sentinţa penală nr. 234 din 16 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 10083/1/2009, s-a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petiţionarul M.I. împotriva rezoluţiei nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, menţinându-se rezoluţia atacată.
S-a apreciat că plângerea înregistrată la instanţa de judecată la data de 21 decembrie 2009 este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 40 zile prevăzut de lege, calculat de la data înregistrării la organul competent a plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, respectiv de la 12 octombrie 2009.
III. Recursurile declarate împotriva ambelor sentinţe, înregistrate sub nr. 9981/1/2010 şi 1448/1/2011 la Completul de 9 judecători au fost conexate sub nr. 9981/1/2010, iar prin decizia penală nr. 259 din 27 aprilie 2011 s-a admis recursul declarat de petentul M.I. împotriva ambelor sentinţe, care au fost casate şi s-a trimis cauza la Secţia penală, în vederea judecării unitare a cauzei şi realizării unui nou control asupra apărărilor invocate de părţi.
IV. Rejudecând plângerea formulată de petiţionarul M.I. împotriva rezoluţiei nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, în conformitate cu considerentele deciziei de casare, Înalta Curte constată următoarele:
1. Cu privire la respectarea termenului prevăzut de art. 278/1 C. proc. pen. pentru introducerea plângerii la instanţa competentă, Înalta Curte constată că rezoluţia nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, a fost comunicată petentului la data de 22 octombrie 2009 (fila 133 dup), de la această dată petentul având la dispoziţie 20 zile pentru înregistrarea plângerii. Totodată, potrivit art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care procurorul şef nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 (20 zile), termenul de 20 zile prevăzut de alin. (1) pentru introducerea plângerii la instanţă curge de la data expirării termenului iniţial de 20 zile. Aşadar, de la comunicarea rezoluţiei de neurmărire, o parte are la dispoziţie un termen de 20 zile pentru formularea plângerii la procurorul ierarhic, încă 20 zile pentru soluţionarea de către acesta din urmă a plângerii, iar în cazul nesoluţionării în acest termen, încă 20 zile de la expirare, deci în total 60 zile. In această modalitate de calcul, se poate observa că petentului i s-a comunicat soluţia de neurmărire la data de 22 octombrie 2009 şi s-a adresat instanţei la data de 21 decembrie 2009 (fila 59 dosar nr. 305/1/2010), deci în interiorul termenului de 60 zile.
Pe de altă parte, se observă că rezoluţia procurorului şef de secţie nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 octombrie 2009, aflată doar în copie la dosarul parchetului, este puţin probabil să fie emisă la această dată, pe de o parte faţă de data primirii de către petent a rezoluţiei nr. 1221/P/2009 - 22 octombrie 2009, iar pe de altă parte, în raport de data comunicării către petent a acesteia - 25 noiembrie 2009, ceea ce denotă că, cel mai probabil, ea a fost emisă la data de 23 noiembrie 2009, fiind vorba de o eroare materială, favorizată de multiplele petiţii expediate de petent mai multor instituţii, care le-au redirecţionat către parchet.
Sub un alt aspect, cum referitor la data primirii de către petent a acestei ultime rezoluţii există dubii - petentul susţinând că a primit-o la data de 3 noiembrie 2009, iar Direcţia Regională de Poştă laşi că a distribuit-o prin afişare la data de 30 noiembrie 2009, CURTEA constată că inadvertenţele trebuie interpretate în favoarea petentului, astfel că, şi în modalitatea în care am calcula termenul de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare a plângerii de către procurorul ierarhic, plângerea este formulată în termenul legal, fiind expediată instanţei la data de 21 decembrie 2009.
2. Aşadar, cum plângerea a fost formulată în termenul legal, Curtea va proceda la examinarea acesteia pe fond.
Astfel, examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că plângerea este nefondată pentru următoarele considerente:
Procurorul de caz a apreciat în mod corect că intimatul nu se face vinovat de săvârşirea vreunei fapte penale, respectiv a infracţiunilor prev. de art. 289, art. 291, art. 246 şi art. 264 C. pen., după cum apreciază petiţionarul, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţii-procurori se înscrie printre atribuţiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească şi regulamentul de ordine interioară al parchetelor, iar cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimat în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, simplul fapt că activităţile desfăşurate de intimat au condus la o soluţie (trimiterea în judecată) ce nu a convenit intereselor petentului, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimatului - magistrat.
Totodată, cum din analiza activităţilor îndeplinite de intimatul procuror în cadrul îndatoririlor de serviciu, criticate de petent, reiese că acestea s-au desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, iar acuzele aduse intimatului nu au fost susţinute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al procurorului în instrumentarea într-un anume fel a cauzei - plângerea penală formulată în caz conţinând practic punctul de vedere al petiţionarului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată urmărirea penală şi stabilite vinovăţiile în dosarul penal -, Curtea constată că nu poate fi reţinută în sarcina magistratului - procuror săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals sau favorizarea infractorului, neexistând niciun element din care să rezulte că acesta şi-a îndeplinit în mod defectuos şi abuziv atribuţiile de serviciu.
Această concluzie se impune inclusiv prin prisma argumentului că întreaga activitate desfăşurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, iar apoi prin intermediul instanţei - în cazul sesizării acesteia -, în acest ultim caz soluţiile pronunţate fiind la rândul lor supuse căilor de atac. În speţă, întreaga activitate de urmărire penală şi rechizitoriul emis în dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, au fost supuse controlului instanţei învestită cu judecarea cauzei penale, iar printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a fost stabilită vinovăţia persoanelor trimise în judecată, fără a se constata existenţa vreunor deficienţe în activitatea de urmărire penală.
Ca atare, apreciind că activităţile desfăşurate de intimat sunt conforme cu dispoziţiile legale în materie şi cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu sau a prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, Înalta Curte constată că rezoluţia procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale este legală şi temeinică, astfel că, văzând şi prevederile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge ca nefondată plângerea formulată şi, pe cale de consecinţă, va menţine rezoluţia atacată, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul M.I. împotriva rezoluţiei nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică pe care o menţine.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 03 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1434/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1421/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
