ICCJ. Decizia nr. 3950/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3950/2011

Dosar nr. 6145/3/2009

Şedinţa publică din 7 noiembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 37 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul G.M. (cetăţean român, stagiu militar satisfăcut, căsătorit, studii liceale, necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 150 euro, în echivalent în lei la data executării măsurii.

A fost obligat inculpatul la 800 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut - în fapt -următoarea situaţie:

La începutul anului 2007, martorul S.F. a mers împreună cu cumnata sa, martora F.S., la sediul I.P.J. Ilfov, unde aceasta urma să se programeze pentru susţinerea examenului în vederea obţinerii permisului de conducere.

Aici, cei doi s-au întâlnit cu inculpatul G.M., despre care martorul ştia că este poliţist în cadrul acelei instituţii, fără a cunoaşte departamentul unde acesta era încadrat, iar în timpul discuţiilor purtate, inculpatul le-a arătat celor doi că, după ce martora F.S. va promova examenul teoretic, el va putea să îi faciliteze promovarea examenului de traseu, pentru o sumă de bani, lăsându-i să creadă că are influenţă asupra lucrătorilor de poliţie cu care se va susţine examenul.

După ce martora F.S. a promovat examenul teoretic, martorul S.F. l-a sunat pe inculpatul G.M., spunându-i că vrea să discute cu el în legătură cu problemele cumnatei sale.

Acesta a stabilit o întâlnire în biroul său în data de 9 martie 2007, martorul S.F. deplasându-se acolo împreună cu martorul Ş.N., după ce în prealabil ceruse şi obţinuse de la F.S. suma de 150 euro, ce urma a-i fi remisă inculpatului ca răsplată pentru intervenţia sa.

La sediul I.P.J. Ilfov, martorul S.F. l-a contactat telefonic pe inculpat, acesta preluându-i şi conducându-i în biroul său.

Întrucât martorul Ş.N. venise pentru a se înscrie la examenul teoretic, iar ghişeul era foarte aglomerat, primul subiect abordat a fost acela dacă inculpatul îi poate facilita martorului Ş.N. obţinerea unei programări, fără a mai sta la coadă, inculpatul susţinând că va discuta el cu lucrătorul de la ghişeu, însă va avea trebuinţă de suma de 15 RON, pentru a-l ";cinsti"; pe acesta. Martorul Ş.N. a scos din buzunar suma de 15 RON, pe care i-a înmânat-o vărului său, care, la rândul său, i-a remis-o inculpatului G.M.

Martorul S.F. a început să discute cu inculpatul despre examenul pe care urma să îl susţină cumnata sa, martora F.S., moment în care inculpatul i-a făcut un semn martorului Ş.N. să iasă din birou, în continuare discuţia purtându-se doar între martorul S.F. şi G.M.

Martorul a remis suma de 150 euro inculpatului, acesta dându-i asigurări că va interveni pentru a-i facilita cumnatei sale promovarea examenului pentru obţinerea permisului auto, fără a-i menţiona martorului numele vreunui poliţist, menţionându-i că dacă nu va fi necesar să remită toţi banii, ci numai 100 euro, va înapoia martorului suma de 50 euro.

În aceeaşi seară, inculpatul G.M. l-a anunţat telefonic pe martorul S.F. că a rezolvat problema, fără a se mai referi la câţi bani i-ar fi dat lucrătorului de poliţie.

În cursul lunii martie 2007, martora F.S. a susţinut examenul de traseu, pe care l-a promovat.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost descrisă, a fost dovedită, pe baza următoarelor mijloace de probă: declaraţiile detaliate date de martorii S.F., Ş.N. şi F.S. date în cursul urmării penale şi procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice privind convorbirea din 9 martie 2007.

În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, cei trei martori au relatat în detaliu situaţia de fapt astfel cum de altfel a fost şi reţinută mai sus.

Inculpatul a refuzat să dea declaraţie în faţa instanţei de judecată.

Declaraţiile date de cei trei martori în cursul cercetării judecătoreşti au fost înlăturate ca nesincere, apreciindu-se de către instanţă ca fiind evident că, ulterior începerii cercetărilor în cauză cei trei martori au decis să revină asupra declaraţiilor date iniţial, denaturând sau omiţând elementele esenţiale ce ar fi contribuit la acuzarea directă a inculpatului.

Tribunalul a arătat că, deşi martorii au recunoscut că s-a discutat că s-a luat legătura cu inculpatul în scopul clar de a-i facilita martorei F.S. luarea examenului de traseu, faptul material al remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod suspect, iar declaraţiile martorilor în legătură cu existenţa unei întâlniri cu inculpatul sau discuţiile din birou capătă un caracter extrem de evaziv şi obscur.

A mai reţinut prima instanţă că, în concordanţă cu această schimbare de poziţie, apărarea a încercat să acrediteze ideea că cei trei martori au fost ridicaţi forţat de la domiciliu de organele judiciare din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care în descrierile apărării capătă imaginea unor veritabili torţionari, conduşi la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi, aici, determinaţi să dea denunţuri împotriva inculpatului.

Chestionaţi, în mod expres, cu privire la comportamentul organelor judiciare, cei trei martori au precizat însă, că asupra lor nu s-a exercitat niciun fel de act de ameninţare, influenţare, determinare etc.

Pentru a da o justificare retractărilor din declaraţiile date în faţa instanţei, martorul S.F. a pretins că unul dintre elementele esenţiale ale declaraţiei sale, anume darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de către organele de anchetă în cuprinsul declaraţiei sale. Cu privire la această afirmaţie, prima instanţă a reţinut că sinceritatea martorului în faţa tribunalului este pusă sub semnul întrebării, deoarece apare de necrezut cum acesta, deşi a semnat personal declaraţia, nu a remarcat elementul introdus fraudulos în cuprinsul acesteia. Martorul a înţeles să nege numai unul din elementele incriminatorii directe, deşi declaraţia sa iniţială cuprindea mai multe aspecte pe care actul de învinuire s-a bazat în mod expres.

A reţinut Tribunalul că o poziţie similară de onestitate a avut şi martorul Ş.N. care a declarat în faţa instanţei că atât declaraţiile date în cursul urmării penale, cât şi cele date în faţa instanţei sunt la fel de adevărate, deşi acestea diferă sub aspecte esenţiale.

Pentru motivele arătate, Tribunalul a înlăturat declaraţiile celor trei martori date în cursul cercetării judecătoreşti şi le-a reţinut pe cele date în cursul urmăririi penale.

Prima instanţă a concluzionat că, în drept, fapta inculpatului G.M. - care în calitate de agent şef principal de poliţie în cadrul I.P.J. Ilfov - Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice, în data de 09 martie 2007, a primit de la martorul denunţător S.F. suma de 150 de euro, pentru a-şi folosi influenţa asupra examinatorului cu care martora F.S. urma să susţină proba practică a examenului pentru obţinerea permisului de conducere, în scopul facilitării promovării de către aceasta a examenului respectiv - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului G.M., instanţa fondului a avut în vedere, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a faptei, reţinând că - prin conduita sa - inculpatul a adus o gravă atingere imaginii instituţiei din care face parte, acţiuni de acest gen conducând la decredibilizarea forţelor poliţieneşti şi lipsirea lor de unul din elementele esenţiale necesare impunerii autorităţii lor în faţa persoanelor ce încalcă legea.

S-a reţinut că fapta inculpatului produce de altfel şi consecinţe de neacceptat pentru ordinea publică, prin încredinţarea dreptului de a conduce unei persoane care poate nu deţine abilităţile minime necesare (şi pentru verificarea cărora este reglementat examenul de traseu), punând astfel în pericol şi siguranţa participanţilor la trafic.

S-a apreciat de către prima instanţă că un astfel de comportament, în mod cert, nu este singular în cariera inculpatului, din modul în care acesta a avut iniţiativa faptei, a solicitat şi stabilit remiterea sumei de bani şi a avertizat repetat martorul să folosească un limbaj codificat rezultând că acesta depăşise ";tracul"; normal pentru o primă astfel de faptă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal (la data de 27 ianuarie 20101), a promovat apel inculpatul G.M., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul motivelor arătate pe larg în încheierea de amânare a pronunţării, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente speţei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut şi constatat următoarele:

Nu se poate susţine că dreptul la apărare al inculpatului a fost încălcat de către prima instanţă, câtă vreme, din practicaua sentinţei, rezultă că acesta a fost asistat de avocat ales pe tot parcursul judecăţii, în timpul dezbaterilor, fiind pe deplin respectate dispoziţiile art. 171 C. proc. pen. şi drepturile consacrate de art. 172 C. proc. pen., precum şi prevederile art. 339 şi următoarele din acelaşi cod.

Nici susţinerea potrivit cu care, ancheta penală, în această cauză, s-a derulat cu încălcarea legii, având ";un caracter abuziv"; nu poate fi primită, întrucât s-a constatat că organele de urmărire penală au procurat şi preluat dovezile, prin prisma cărora au elucidat faptele, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia probelor şi a mijloacelor de probă, nefiind aduse, în niciun mod, atingeri drepturilor şi intereselor părţilor.

În acest context, instanţa de apel a observat că în mod corect Tribunalul a înlăturat, ca nesincere, declaraţiile date de martorii S.F., Ş.N. şi F.S., în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât este evident că aceştia au revenit asupra celor declarate iniţial, doar cu scopul de a denatura adevărul, deoarece, în declaraţiile ulterioare (în faţa instanţei), au omis tocmai acele elemente esenţiale care conduceau la stabilirea întocmai a situaţiei de fapt.

Astfel, deşi martorii au recunoscut că au luat legătura cu inculpatul în scopul clar de a-i facilita martorei F.S. trecerea examenului de traseu, faptul material al remiterii sumei de 150 de euro este omis în mod voit, suspect, iar declaraţiile martorilor în legătură cu existenţa unei întâlniri cu inculpatul sau discuţiile din birou sunt evazive, lăsând loc la interpretări.

Pornind de la această schimbare de poziţie, apărarea a încercat să acrediteze ideea că cei trei martori au fost ridicaţi forţat de la domiciliu de organele judiciare şi conduşi la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aici fiind determinaţi să dea denunţuri împotriva inculpatului, aspect ce nu este în niciun fel dovedit; nu s-a demonstrat - şi nici martorii nu au reclamat -întrebuinţarea de către organele de anchetă penală de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, de promisiuni sau îndemnuri de a se obţine declaraţiile defavorabile inculpatului.

De altfel, cei trei martori au fost chestionaţi de instanţă cu privire la comportamentul organelor judiciare, ei subliniind că asupra lor nu s-au exercitat niciun fel de presiuni sau influenţe.

Singurul care a încercat să dea o justificare retractărilor din faţa instanţei de fond a fost martorul S.F. care a pretins că unul dintre elementele esenţiale ale declaraţiei sale, anume darea sumei de bani către inculpat, a fost inserată de către organele de anchetă în cuprinsul declaraţiei sale; această schimbare de poziţie ridicând însă semne de întrebare asupra sincerităţii acestui martor în faţa instanţei de judecată, neputându-se explica cum acesta, deşi a semnat personal declaraţia, nu a văzut fraza inserată fraudulos în cuprinsul acesteia; astfel că devine clară intenţia sa de a nega numai unul din elementele incriminatorii directe, deşi declaraţia iniţială a acestui martor cuprindea mai multe aspecte ce au fundamentat actul de inculpare.

Deci, susţinerea că suma de 150 euro nu ar fi ajuns niciodată la G.M. este lipsită de orice suport probator, nu se coroborează cu restul dovezilor, fiind dimpotrivă contrazisă de toate probele produse acestei cauze.

Tot cu privire la probaţiune, apelantul-inculpat (prin apărător) a mai susţinut că înregistrările convorbirilor ce au avut loc între inculpat şi martorul S.F. ar fi fost obţinute în mod ilegal.

Această teză este falsă, deoarece convorbirile respective au fost interceptate şi înregistrate potrivit dispoziţiilor art. 91² alin. (2) C. proc. pen., dispoziţii care au fost întocmai respectate, ele putând fi folosite ca probe în procesul penal; aceste probe - în speţa dedusă judecăţii - se coroborează şi completează depoziţiile martorilor.

Curtea a apreciat însă că apelul inculpatului este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiunea de luare de mită, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control; aşadar subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie circumstanţiat.

S-a mai reţinut că în speţă, nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul avea acele atribuţii, despre care textul de lege precitat face vorbire, aşa încât, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, modificat prin Legea nr. 161/2003.

Drept urmare, s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de G.M., prin înlăturarea acestor prevederi, împrejurare ce a îndreptăţit instanţa să reindividualizeze pedeapsa aplicată inculpatului, în sensul reducerii cuantumului de la 3 ani şi 6 luni închisoare, la 2 ani închisoare, reţinându-se că, având în vedere că această măsură este favorabilă inculpatului, nediscutarea în cadrul dezbaterilor, a schimbării încadrării juridice, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii.

Referitor la individualizarea pedepsei, sub aspectul executării, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, în raport de datele personale ale inculpatului (infractor primar, integrat social şi în familie etc.), scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea efectivă a acesteia; în acest context, avându-se în vedere şi suma modică (150 euro), ce a constituit obiect al infracţiunii, în sensul că persoana prejudiciată nu a fost expusă unor suferinţe majore cauzate de o pierdere materială importantă, aspect reflectat şi în inconsecvenţa poziţiei sale procesuale.

Aşadar, în cazul acesta, instanţa de control judiciar a apreciat că inculpatul G.M. inspiră încredere că se va îndrepta şi fără privare de libertate, iar măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei va constitui un avertisment pentru acesta să nu mai comită, pe viitor, infracţiuni.

Prin Decizia nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 379 pct. 2, lit. a) C. proc. pen., a admis apelul promovat de inculpatul G.M. împotriva Sentinţei penale nr. 37/F din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prev. de art. 257 C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsi principale.

A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 4 ani.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor prev. de art. 83 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, de 4 ani, a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva Deciziei nr. 41/A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul G.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6145/3/2009.

Parchetul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 14 şi pct. 17 C. proc. pen. precizând că instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor noua încadrare juridică.

Inculpatul G.M. a formulat, în scris, motivele de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 şi pct. 18 C. proc. pen., motive dezvoltate şi în susţinerea orală în cadrul dezbaterilor cuprinse în practicaua prezentei decizii, urmând a fi avute în vedere în conţinutul considerentelor prezentei decizii.

Examinând ambele hotărâri ale instanţei de fond şi instanţei de apel atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat dar numai în ceea ce priveşte greşita schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. prin decizia instanţei de apel. Va casa, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 37/F din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi, rejudecând:

Va înlătura dispoziţia instanţei de apel privind schimbarea de încadrare juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.

Va reduce de la 3 ani şi 6 luni închisoare la 2 ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului G.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani ce constituie termen de încercare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva aceleiaşi decizii, având în vedere următoarele considerente:

I.1. a). Referitor la motivul de casare invocat de Parchet respectiv cel prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.

Dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, prevăd că fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 C. pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

Art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prevăd că, dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 şi 257 C. pen., precum şi infracţiunile prevăzute la art. 6¹ şi 8² din prezenta lege au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani.

În modalitatea agravată a infracţiunii de trafic de influenţă prin prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, subiectul activ (autorul) al acesteia este calificat de calitatea de funcţionar care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori constatare, urmărire şi judecare a infracţiunilor [conf. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000].

Această modalitate agravată a infracţiunii de trafic de influenţă impune ca subiectul activ nemijlocit (autorul) să aibă, în momentul săvârşirii acesteia, calitatea prevăzută de lege. Pentru modalitatea tip prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., pedeapsa principală este închisoarea de la 2 la 10 ani, iar pentru modalităţile agravate maximul special al acesteia se sporeşte cu 2 ani [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000].

În cauza de faţă la data săvârşirii faptei potrivit procesului-verbal de verificare a calităţii inculpatului G.M., rezultă că acesta şi-a desfăşurat activitatea, având grad profesional de agent şef principal, în cadrul I.P.J. Ilfov, Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice, de la data de 15 noiembrie 2003 până la data de 23 ianuarie 2008 când a intervenit conform Dispoziţiei S/44 încetarea raporturilor de serviciu, prin pensionare. În această perioadă începând cu data de 11 aprilie 2005, conform Dispoziţiei nr. 4140, cu Avizul nr. 1030/C/2005, inculpatul şi-a desfăşurat activitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, ";poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală"; . Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că: ";Ofiţerii şi agenţii specializaţi prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare";.

Conform Avizului nr. 1030/C/2005, inculpatul G.M. şi-a desfăşurat activitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, începând cu data de 11 aprilie 2005, având grad profesional de agent şef principal, grad prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (2) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 360/2002.

De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit Adresei nr. 197809 din 23 iunie 2011 emisă de I.P.J. Ilfov, la solicitarea instanţei de recurs, I.P.J. Ilfov a precizat că în urma verificărilor efectuate a rezultat că inculpatul G.M., a fost încadrat, în perioada 15 noiembrie 2003 - 23 ianuarie 2008, la I.P.J. Ilfov, în cadrul Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice şi că a făcut parte din cadrul poliţiei judiciare în perioada 11 aprilie 2005 - 23 ianuarie 2008.

Faţă de acest text de lege şi de calitatea inculpatului de organ de cercetare al poliţiei judiciare, se constată că acesta avea calitatea cerută de art. 7 alin. (3) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În raport de aceste considerente instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în speţă nu există dovezi care să ateste faptul că inculpatul avea acele atribuţii despre care textul de lege de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 face vorbire, şi în mod greşit a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, atâta vreme cât atribuţiile de serviciu ale organelor de cercetare ale poliţiei judiciare sunt reglementate prin actele normative precizate anterior.

I.1. b). Cu privire la critica Parchetului în sensul că instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de disp. art. 257 C. pen., fără ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. prevăd procedura pe care instanţa de judecată trebuie să o aplice în cazul schimbării încadrării juridice a faptei, în vederea respectării garanţiilor procesuale, instanţa fiind obligată să pună în discuţie noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Pe de altă parte însă prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de disp. art. 257 C. pen., respectiv, dintr-o infracţiune mai grea într-o infracţiune mai uşoară aceasta nu este necesară a fi pusă în discuţia părţilor deoarece, pentru inculpatul G.M. s-a creat o situaţie mai uşoară şi în acelaşi timp nu i se deschid noi posibilităţi de apărare.

Totodată prin schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de disp. art. 257 C. pen., s-au schimbat de fapt, reperele între care se pune problema individualizării sancţiunii penale neîngreunând situaţia sancţionatorie a inculpatului ci dimpotrivă fiindu-i favorabilă, instanţa de apel reducând cuantumul pedepsei de la 3 ani şi 6 luni închisoare la 2 ani închisoare tocmai ca urmare a acestei dispoziţii de schimbare a încadrării juridice dată faptei.

I.1.2. Cu privire la motivul de casare invocat de Parchet respectiv art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este fondat.

Înalta Curte reţine că pedeapsa pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.

Instanţa de fond a dat eficienţă maximă criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinându-se pericolul social al faptei comise şi conduita bună a inculpatului anterior comiterii faptei, acesta fiind la primul impact cu legea penală, atitudinea procesuală adoptată pe parcursul procesului, constând în prezenţa sa în faţa autorităţilor judiciare la solicitarea acestora, aplicând o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, instanţa apreciind că faţă de aspectele agravante avute în vedere, nu se justifică reţinerea beneficiului inculpatului a unor circumstanţe atenuante, cu consecinţa stabilirii unei pedepse sub minimul special.

Instanţa de apel a stabilit cuantumul pedepsei reţinute în sarcina inculpatului G.M. într-un cuantum de 2 ani închisoare în raport de schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., dispunând totodată şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

De asemenea s-a reţinut în cadrul individualizării pedepsei pentru infracţiunea săvârşită de către inculpat şi atingerea adusă de către acesta credibilităţii şi demnităţii funcţiei publice exercitate, încrederii cetăţenilor în onestitatea funcţionarilor publici, respectiv a organelor judiciare în previzibilitatea soluţionării cererilor de competenţa autorităţilor publice şi respectul cetăţenilor pentru instituţiile ce au menirea de a respecta drepturile cetăţenilor.

Înalta Curte reţine că, conduita bună a inculpatului presupune nu numai lipsa antecedentelor penale ci şi atitudinea corectă şi firească faţă de familie, relaţii de muncă şi în general, privită şi în raport cu întreg contextul relaţiilor sociale pe care inculpatul le-a dovedit.

Toate aceste împrejurări reţinute de instanţa de fond şi menţinute şi de instanţa de apel, urmează a fi luate în considerare şi de Înalta Curte, întrucât în ansamblul lor contribuie la reducerea într-o asemenea măsură a gravităţii faptei săvârşite pentru infracţiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, prin prisma care caracterizează favorabil persoana inculpatului G.M., întrucât aplicarea unei pedepse egale cu minimul special stabilit de textul incriminator satisface pe deplin justa individualizare a pedepsei de 2 ani închisoare, pedeapsă care este menită să satisfacă şi scopul acesteia instituit de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei reţinută în sarcina inculpatului, Înalta Curte constată că inculpatul poate beneficia de prevederile art. 81 C. pen., în sensul dispunerii suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

Împrejurarea că infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune care are un pericol social ridicat prin prisma faptului că inculpatul a săvârşit această faptă în calitate de agent şef principal în cadrul I.P.J. Ilfov, Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aşa încât legiuitorul a manifestat severitate atunci când a stabilit limitele de pedeapsă, ce nu exclud însă, ca în procesul de individualizare judecătorească a executării pedepsei, ţinându-se cont de gravitatea concretă a faptei, de condiţiile de comitere, de persoana infractorului şi de posibilităţile sale de reeducare, să se dispună chiar şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale, atâta vreme cât sunt îndeplinite toate condiţiile aplicării acestei instituţii, astfel că va aplica inculpatului dispoziţiile legale privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale aşa cum sunt prevăzute la art. 81 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în urma examinării, constată, în mod judicios, că în funcţie de aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, concretizat în modul de stabilire a pedepsei de 2 ani închisoare, şi a modului de executare a pedepsei respectiv, suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale conform art. 81 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului G.M., evidenţiind, faptul că dincolo de pericolul social generic al infracţiunii săvârşite, în mod concret acesta s-a atenuat ca urmare a împrejurărilor în care a fost săvârşită, subliniind caracterizările evidenţiate în persoana inculpatului, astfel că o nouă cenzură cu privire la individualizarea pedepsei atât ca şi cuantum, cât şi ca modalitate de executare nu se mai impune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de asemenea, atât prin prisma propriei evaluări asupra individualizării pedepsei rezultante aplicate inculpatului G.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cât şi a modalităţii de executare prin aplicarea suspendării condiţionate a pedepsei, faţă de criticile formulate în recurs, constată că în contextul cauzei nu se justifică majorarea pedepsei stabilite sau schimbarea modalităţii de executare, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) se efectuează în mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanţele personale ale inculpatului au fost avute în vedere în mod corect, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor comise, agravat prin modul de comitere, valorile sociale atinse, precum şi consecinţele pe care le-au produs sub aspectul decredibilizării instituţiilor publice.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate în recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întrucât în cauză pedeapsa aplicată, reflectă respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, nejustificându-se majorarea pedepsei sau stabilirea unei alte modalităţi de executare a pedepsei, astfel încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

II.1. Cu privire la motivul de casare invocat de recurentul-inculpat G.M. respectiv dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. solicitând achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

Inculpatul G.M. a arătat că eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea hotărârilor greşite de condamnare la instanţa de fond şi de apel, rezultă din modalitatea analizării mijloacelor de probă administrate în cursul cercetării judecătoreşti care au condus la stabilirea vinovăţiei inculpatului, respectiv înlăturarea declaraţiilor date în faza de cercetare judecătorească şi reţinerea declaraţiilor date de martori la urmărirea penală.

Înalta Curte reţine că martorul S.F. prin declaraţia dată, la data de 11 aprilie 2007, declaraţiile date la 23 mai 2008, 22 octombrie 2008, în faza de urmărire penală, acesta a precizat că ";îl cunoaşte pe G.M. din anul 2005/2006 dar cu care nu a avut relaţii apropiate de prietenie însă avea nr. de telefon al acestuia. Urmare a acestei împrejurări l-a întrebat pe acesta dacă putea să-i aranjeze examenul pentru obţinerea permisului de conducere pentru cumnata sa F.S., acesta a precizat că şpaga care se dă pentru aranjarea acestui tip de examen este de 100 - 150 de euro, bani pe care acesta personal i-a dat lui G.M. în acest scop. Totodată a susţinut că S.F. s-a prezentat la I.P.J. Ilfov în cursul lunii martie pentru a ridica permisul de conducere al cumnatei sale F.S., examen pe care-l promovase însă ofiţerul de poliţie de la ghişeul de eliberare permise a refuzat să i-l înmâneze precizându-i că se înmânează titularului, motiv pentru care l-a contactat pe G.M. şi ulterior acesta din urmă i-a înmânat permisul lui S.F. Acesta a mai declarat că a mers la sediul I.P.J. Ilfov, pe la începutul anului 2007 cu prietenul său Ş.N. şi acesta din urmă i-a dat suma 150 RON sau 200 RON lui Ş.N. sumă ce i-a remis-o inculpatului G.M. pentru a-i aranja programarea pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului auto";.

Martorul Ş.F. prin denunţul dat la urmărirea penală la data de 11 aprilie 2007, şi declaraţiile din data de 22 octombrie 2008 acesta a declarat că în cursul lunii martie s-a deplasat cu numitul S.F., vărul său la sediul I.P.J. Ilfov pentru a-şi depune dosarul de susţinere a examenului de obţinerea permisului de conducere auto şi drept urmare a faptului că ghişeul era închis, S.F. a luat legătura cu un poliţist, despre care ulterior a aflat că îl cheamă G.M., declarând în continuare că i-a dat suma de 15 RON ce i-a fost remisă ulterior poliţistului pentru depunerea dosarului şi programarea la examenul de obţinere a permisului. Iar ulterior de la această dată a fost înştiinţat că va urma să susţină examenul pe data de 13 aprilie 2007, acesta precizând că nu a semnat în vreun registru cu ocazia depunerii dosarului, banii nefiindu-i restituiţi. A mai arătat că nu cunoaşte dacă F.S. a obţinut permisul în mod legal sau nu.

Martora F.S. a declarat în faza de urmărire penală prin denunţul din data de 11 aprilie 2007, şi declaraţiile din data de 23 mai 2008, şi din data de 22 octombrie 2007 că urmare a împrejurării că a susţinut examenul de obţinere a permisului de conducere de 3 ori, examen pe care l-a picat, a luat legătura cu G.M. ofiţer de poliţie în cadrul I.P.J. Ilfov, pe care îl cunoştea cumnatul său S.F., poliţistul relatând că în cazul în care va promova examenul la sală, va discuta cu poliţistul pentru susţinerea examenului practic de traseu şi în schimbul sumei de 150 de euro aceasta va promova acest examen, ceea ce s-a şi întâmplat, banii fiindu-i remişi lui S.F. şi ulterior lui G.M., martora promovând examenul în cursul lunii martie 2007. Aceasta a mai arătat că nu s-a deplasat personal să-şi ridice permisul de conducere auto, şi că, cumnatul său S.F. i-a ridicat permisul de conducere.

În declaraţiile date în faza de cercetare judecătorească la instanţa de fond martorii Ş.N., S.F., F.S. au revenit la declaraţiile date la urmărire penală arătând că acele declaraţii le-au dat având în vedere împrejurarea că au fost luaţi de acasă cu maşina şi aduşi la Parchet de către organele Direcţiei Naţionale Anticorupţie unde au fost puşi să scrie declaraţiile aşa cum au dorit cei de la Parchet respectiv să scrie după dictare. Martorul S.F. a declarat că i-a restituit martorei F.S. suma de 150 de euro ce o ceruse pentru aranjarea examenului de obţinerea permisului auto întrucât poliţistul G.M. nu a găsit nicio persoană care să o ajute la promovarea examenului. Acesta a mai precizat că ";în afară de aspectul legat de darea sumei de bani restul declaraţiilor ce i-au fost dictate la organele de poliţie reprezintă reflectarea a ceea ce spusese anterior şi că aceleaşi organe de poliţie sau procurori, i-au spus să intituleze cererea ca denunţ";.

Martorul Ş.N. de asemenea a precizat că denunţul şi declaraţiile date la Direcţia Naţională Anticorupţie au fost date la dictarea organelor de anchetă ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceştia spunându-i ce anume să consemneze în scris.

Martora F.S. a declarat că a primit suma de 150 de euro în luna decembrie 2008 de la S.F. după ce aceştia au fost la Direcţia Naţională Anticorupţie, cumnatul ei spunându-i că de fapt aceşti bani nu i-a dat lui G.M. ci i-a cheltuit el personal. Şi această martoră a declarat că declaraţiile respectiv, denunţul, date la Direcţia Naţională Anticorupţie au fost scrise la dictarea celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Critica inculpatului G.M. atât în motivele de recurs cât şi în motivele de apel vizează greşita reţinere de către ambele instanţe în sensul că instanţele nu au înlăturat declaraţiile date la urmărirea penală ale martorilor mai sus precizaţi, şi nu au menţinut declaraţiile date de către aceeaşi martori în faţa instanţei de fond ca fiind cele adevărate, cu toate că martorii au declarat în faţa instanţei de fond că declaraţiile de la urmărirea penală au fost date la dictarea anchetatorilor de la Direcţia Naţională Anticorupţie nefiind descrise relatările în concret aşa cum au fost susţinerile lor în faza de urmărire penală. A mai susţinut inculpatul că instanţa de apel şi de fond nu a precizat în niciun fel de ce a înlăturat declaraţiile date de martori în faţa instanţei de fond respectiv, la Tribunalul Bucureşti stabilind vinovăţia inculpatului doar pe probele administrate în faza de urmărire penală, instanţa de apel neavând în vedere o recomandare a Curţii Europene a Drepturilor Omului care prevede că probele testimoniale administrate în faza de cercetare judecătorească au prioritate în raport cu probele din faza de urmărire penală.

Instanţa de recurs constată că declaraţiile martorilor, reprezintă mijloace de probă în procesul penal în măsura în care concură la aflarea adevărului şi rezolvarea cauzei, aprecierea probelor circumscriindu-se convingerii personale a judecătorului, acesta având deplina libertate de a aprecia valoarea probelor administrate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că soluţia de condamnare dispusă în cauză împotriva inculpatului G.M. nu este rezultatul unei grave erori de fapt, ci a interpretării prin coroborare a tuturor probelor administrate în cauză, în condiţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât toate criticile formulate sub acest aspect de către inculpat nu sunt întemeiate.

În împrejurarea că martorii amintiţi nu şi-au mai menţinut în totalitate declaraţiile date în faza de urmărire penală susţinând într-o oarecare măsură că pe motivul că la momentul când au fost chemaţi să dea aceste declaraţii au fost puşi de către organele de anchetă ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie să declare în scris numai anumite împrejurări şi nu întocmai aşa cum martorii au relatat în faţa acestora, şi că au fost luaţi cu maşina şi duşi direct la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie de organele judiciare şi că au declarat împrejurări care nu au fost întocmai conform cu relatările lor, fiind oarecum selective, însă nu au făcut în niciun fel vreo dovadă că aşa s-au desfăşurat aceste audieri, instanţa de recurs nu poate ajunge decât la concluzia că aceste ultime declaraţii date la instanţa de fond, nu sunt susţinute de împrejurări concrete şi dovedite care să poată atrage nelegalitatea procedurii în care au fost desfăşurate primele declaraţii şi respectiv denunţurile date în faza de urmărire penală.

Chiar această atitudine inconsecventă a martorilor atrage crearea unei certitudini a lipsei de adevăr pentru instanţa de recurs cu privire la aceste ultime declaraţii date în faza de cercetarea judecătorească la instanţa de fond.

Astfel instanţa de recurs constată că instanţa de fond a reţinut corect vinovăţia inculpatului G.M. cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, motivul de casare invocat de către inculpat cu privire la achitarea sa pentru săvârşirea acestei infracţiuni fiind nefondat.

Totodată, Înalta Curte constată că, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin sentinţă, pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art. 345 alin. (2) din acelaşi Cod, precizează că soluţia de condamnare a inculpatului se pronunţă numai dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Din conţinutul acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanţa de judecată pronunţă condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Potrivit art. 200 din C. proc. pen., ";urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată";.

Art. 289 C. proc. pen. dispune că ";judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu";.

Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste condiţii, instanţa poate reţine motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.

Ţinând cont de efectul devolutiv al recursurilor, Înalta Curte constată că ambele instanţe au respectat obligaţiile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin practica sa, în sensul că instanţa în baza rolului activ este obligată să efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum şi orice alte probe pe care le consideră utile, pertinente şi concludente pentru aflarea adevărului, chiar dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situaţia de fapt şi gradul de vinovăţie al inculpatului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen. declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate. Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia, de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma ";declaraţiile pot servi"; iar nu ";servesc"; doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

În egală măsură dispoziţiile art. 69 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte, ca regulă de principiu, declaraţiile martorilor, declaraţii care reprezintă mijloace de probă în acelaşi context procesual penal şi fiind supuse aceleiaşi cenzuri judecătoreşti de către magistratul-judecător care este chemat pentru o constatare concretă şi certă a stabilirii adevărului din întreg probatoriul administrat.

Pe de altă parte, împrejurarea că martorii amintiţi de către inculpatul G.M., respectiv Ş.N., S.F., F.S. şi-au menţinut numai parţial declaraţiile date la urmărirea penală pe motivul că aceştia au fost puşi de către organele de anchetă ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie să scrie la dictare anumite împrejurări din relatările precizate oral, nefăcând însă în niciun fel vreo dovadă că aşa s-au desfăşurat aceste audieri, instanţa de recurs nu poate ajunge decât la concluzia că aceste ultime declaraţii nu sunt susţinute de împrejurări concrete şi dovedite care ar putea atrage nelegalitatea procedurii în care au fost desfăşurate primele declaraţii date în faza de urmărire penală.

Înalta Curte constată că apărarea în fapt, reiterează nelegalitatea reţinerii de către prima instanţă a declaraţiilor martorilor date în faza urmăririi penale, critică combătută deja de către Curtea de Apel Bucureşti în considerentele deciziei recurate respectiv cu privire la motivarea instanţei de reţinere a unor probatorii ca fiind concludente aflării adevărului şi înlăturarea altora ca nefiind întemeiate.

Astfel, ţinând cont de efectul devolutiv al recursului, Înalta Curte constată că instanţa de fond, vizând această ultimă critică a apărării, a respectat obligaţiile procedurale în sensul că în baza rolului activ este obligată să efectueze cercetarea judecătorească, administrând nemijlocit probele care s-au strâns în faza de urmărire penală, precum şi orice alte probe pe care le consideră utile, pertinente şi concludente pentru aflarea adevărului, chiar dacă cele din cursul urmăririi penale conturează situaţia de fapt şi gradul de vinovăţie al inculpatului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 257 C. proc. pen. infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct, sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, astfel cum rezultă din textul de lege sus-arătat, poate fi săvârşit alternativ în oricare dintre modalităţile normative prezentate anterior, printr-o acţiune, constând în pretinderea ori primirea de bani sau de alte foloase ce nu i se cuvin funcţionarului, ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau printr-o inacţiune, nerespingerea unei astfel de promisiuni.

În situaţia în care elementul material al laturii obiective îmbracă forma pretinderii, iniţiativa este a funcţionarului corupt şi constă în fapta de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările şi scopurile prevăzute de lege. A pretinde înseamnă a cere, a formula o anumită pretenţie. Pretinderea poate fi făcută direct sau indirect, adică printr-o persoană interpusă şi se poate realiza prin cuvinte, scrisori, semne, comunicare înţeleasă de cel căruia îi este adresată, putând a fi atât expresă cât şi aluzivă, ocolitoare.

Atunci când acţiunea de pretindere se realizează prin mijloace aluzive acestea trebuie să aibă o semnificaţie exactă, precisă, să sugereze neîndoielnic, neechivoc, cererea de bani sau foloase necuvenite, aceasta trebuind să fie înţeleasă ca atare de către cel căruia i se adresează.

Pentru a fi conturată latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, elementul material al acesteia trebuie să îndeplinească mai multe condiţii cumulative: promiterea, pretinderea de bani sau de foloase, acceptarea de promisiuni de daruri.

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 prevăd existenţa unei agravanţe care ia în considerare calitatea specială a făptuitorului care este un funcţionar cu atribuţii de control, atribuţii care constituie o condiţie a subiectului formei calificate a infracţiunii de trafic de influenţă presupunând examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activităţi sau situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia sau luării de măsuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realităţi.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului G.M. rezultă din dispoziţiile Legii nr. 360/2002 care reglementează statutul poliţistului şi din dispoziţiile Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.

Împrejurarea că inculpatul G.M. în calitate de ofiţer de poliţie judiciară cu grad de agent şef principal, în perioada 2007, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a pretins şi a acceptat suma de bani de 150 de euro de la martora F.S., prin intermediul martorului S.F. pentru a-i înlesni acesteia promovarea frauduloasă a examenului susţinut de aceasta în vederea obţinerii permisului de conducere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Toată activitatea infracţională a inculpatului G.M. rezultă din declaraţiile martorilor S.F., F.S. şi Ş.N. şi din procesul-verbal de redare în formă scrisă a conţinutului dialogului ambiental din data de 09 martie 2007 purtat de către martorii S.F. şi Ş.N. şi inculpatul G.M.

II.2. Înalta Curte nu poate constata nici incidenţa motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., neprecizându-se de către inculpat care este fapta pentru care s-a pronunţat instanţa de fond prin hotărâre şi care este fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din conţinutul hotărârii de fond nerezultând o inadvertenţă, acestea fiind simple afirmaţii nefondate ale inculpatului.

Prin rechizitoriul din data de 11 februarie 2009, pronunţat în Dosarul nr. 3021/P/2007 de Parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti, s-a dispus, printre altele, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului G.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Prin Sentinţa nr. 37 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul G.M. (cetăţean român, stagiu militar satisfăcut, căsătorit, studii liceale, necunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., rap. la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 150 euro, în echivalent în lei la data executării măsurii.

A fost obligat inculpatul la 800 RON cheltuieli judiciare către stat.

Astfel, nu se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

De fapt recurentul-inculpat a menţionat trunchiat prin motivele expuse oral în faţa instanţei de recurs şi consemnate în practicaua prezentei decizii, precum şi în motivele scrise depuse la dosarul cauzei nefăcând precizări concrete în sensul incidenţei acestui motiv de recurs, aşa cum se poate observa şi din lecturarea motivelor scrise formulate în susţinerea recursului.

11.3. Cu privire la critica inculpatului în sensul că interceptările ambientale au fost obţinute cu încălcarea disp art. 91² alin. (2) C. proc. pen., întrucât viza alţi făptuitori şi nu pe inculpatul în cauză, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că autorizaţia nr. 1 din 30 ianuarie 2007 în dosar nr. 1/2007 al Curţii de Apel Bucureşti a fost dată în baza art. 91¹ C. proc. pen. pe o perioadă de 30 de zile de la data de 30 ianuarie 2007 până la data de 29 februarie 2007, care viza autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audio-video a convorbirilor purtate în mediul ambiental de către făptuitorii V.I., L.Ş., V.C. între ei sau alte persoane, precum şi a oricăror alte discuţii în legătură cu fapta ce face obiectul prezentei cauze, precum şi a convorbirilor telefonice purtate de aceştia de pe telefoanele mobile.

Potrivit situaţiei de fapt precizată în rechizitoriului nr. 3021/P/2007 emis la data de 11 februarie 2009 de Tribunalul Bucureşti prezenta cauză s-a format în urma unei soluţii de disjungere şi de declinare a competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, dispusă de către Direcţia Naţională Anticorupţie, în Dosarul cu nr. 217/P/2006, dosar având la bază o sesizare din oficiu, pe baza datelor existente în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 de către numitul V.I., în calitate de comisar şef de poliţie, având funcţia de şef al Biroului Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul I.P.J. Ilfov, precum şi privitor la numitul L.Ş., pentru complicitate la aceeaşi infracţiune, prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 254 C. pen. şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere că, în urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că numitul V.I. avea calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, instanţa competentă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, prin Încheierea nr. 1 din data de 30 ianuarie 2007 şi autorizaţia cu nr. 1 din aceeaşi dată, printre altele, a autorizat pe o perioadă de 30 de zile de la data de 30 ianuarie 2007 până la data de 28 februarie 2007, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor purtate în mediul ambiental de către numiţii V.I., L.Ş. şi V.C., între ei sau cu alte persoane, precum şi a oricăror alte discuţii în legătură cu fapta care face obiectul prezentei cauze. Această autorizaţie a fost prelungită succesiv, prin Încheierea nr. 14 din data de 30 martie 2007 şi autorizaţia nr. 11 din aceeaşi dată ale Curţii de Apel Bucureşti, pe o durată de 30 de zile, de la data de 31 martie 2007, până la data de 29 aprilie 2007, inclusiv.

Ca urmare a punerii în executare a Autorizaţiei nr. 5 din 27 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti au rezultat elemente probatorii privind săvârşirea de un agent de poliţie din cadrul biroului al cărui şef era numitul V.C., respectiv de către învinuitul G.M., a infracţiunii de trafic de influenţă. Astfel, înregistrarea audio-video efectuată potrivit art. 91¹ C. proc. pen., la data de 09 martie 2007, încuviinţată prin Încheierea nr. 5 din 27 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti în Dosar nr. 5/2007, urmare a prelungirii autorizaţiei nr. 1 emisă de Curtea de Apel Bucureşti la data de 30 ianuarie 2007, privind convorbirea purtată în sediul I.P.J. Ilfov, între denunţătorii S.F., Ş.N. şi învinuitul G.M., au surprins împrejurarea primirii de către acesta din urmă a sumei de 150 de euro, ca obiect al infracţiunii de corupţie.

Dispoziţiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen. prevăd că: ";Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. (1) şi (2)";, printre acestea fiind şi infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Înalta Curte, analizând dispoziţiile legale prevăzute în Secţiunea V¹ a Titlului III respectiv, ";Interceptările şi înregistrările audio şi video"; C. proc. pen., constată că nu poate fi primită opinia apărării în sensul că înregistrările convorbirilor ce au avut loc între inculpatul G.M. şi martorul S.F. au fost obţinute în mod ilegal în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 91² alin. (2) C. proc. pen., întrucât apărarea a dat o interpretare evazivă şi generică a textelor care reglementează această materie.

Dispoziţiile art. 91² alin. (1) C. proc. pen. - în vigoare la momentul emiterii autorizaţiilor nr. 1 din 30 ianuarie 2007 şi nr. 5 din 27 februarie 2007 - autorizaţii a căror legalitate se cere a fi supusă incidenţei nulităţii - prevăd că: ";Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91¹ sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.";

Art. 91² alin. (2) prevede că: ";în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 91¹ alin. (1), (2) şi (8) ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. (1¹), interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore";.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 91¹ (1) C. proc. pen.: ";Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată";.

La alin. (2) din acelaşi articol sunt enumerate infracţiunile pentru care s-a permis acest mijloc de probă, printre care se numără şi infracţiunile cuprinse în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Din textele de lege sus-arătate rezultă că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor sunt subordonate unor condiţii strict determinate, şi anume:

1. să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;

Prin urmare, trebuie să existe date şi indicii temeinice care să conducă la reţinerea unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea unei infracţiuni sau la săvârşirea acesteia.

Ori de câte ori există o astfel de suspiciune rezonabilă, este posibilă autorizarea unei ingerinţe în viaţa privată a oricărei persoane, indiferent dacă este implicată sau nu într-o procedură penală.

2. să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

3. să fie utile pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe;

4. acestea pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. (1) şi (2), printre acestea fiind şi infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Pentru aceste motive Înalta Curte constată că nici acest motiv invocat de apărare nu este întemeiat.

Prin urmare, împrejurarea că în prezenta cauză autorizaţia pentru interceptarea şi înregistrarea audio şi video a fost dată de judecătorul competent, pe data de 30 ianuarie 2007 înregistrată sub nr. 1 dar şi autorizaţia nr. 5 din 27 februarie 2007, de autorizare, pe mai departe, pentru o perioadă de 30 de zile privind aceleaşi persoane menţionate în prima autorizaţie, corespund exigenţelor legii în vigoare la acea dată.

II.4. Cu privire la critica apărării inculpatului în sensul că inculpatul a fost lipsit de apărare la instanţa de fond în cadrul dezbaterilor Înalta Curte nu poate primi nici această critică. La dezbateri inculpatul a fost asistat de apărător ales V.G. ale cărui concluzii pe fondul cauzei au fost cuprinse în conţinutul încheierii din 13 ianuarie 2010, pronunţarea deciziei fiind amânată la data de 2 ianuarie 2010, interval de timp în care apărătorul inculpatului a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Legea impune asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului precum şi a celorlalte părţi, dispoziţii care sunt consecinţa directă a concepţiei potrivit căreia apărarea este instituţie de interes social care funcţionează nu numai în interesul învinuitului sau inculpatului ci şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal.

Dispoziţiile art. 171 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. prevăd strict situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie.

Împrejurarea că instanţa a cenzurat cuvântul apărătorului inculpatului nu poate echivala cu o lipsă de apărare a acestuia în sensul dispoziţiilor precizate anterior, nefiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Mai mult, preşedintele în baza art. 340 alin. (3) C. proc. pen. are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 385¹⁵ alin. (2) lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 41/A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Va casa, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 37/F din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi, rejudecând:

Va înlătura dispoziţia instanţei de apel privind schimbarea de încadrare juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.

În baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani ce constituie termen de încercare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva aceleiaşi decizii.

Va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare conform cu dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 41/A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Casează, în parte, decizia penală atacată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 37/F din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi, rejudecând:

Înlătură dispoziţia instanţei de apel privind schimbarea de încadrare juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu.

Reduce de la 3 ani şi 6 luni închisoare la 2 ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului G.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani ce constituie termen de încercare.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3952/2011. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3948/2011. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3950/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3950/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs