ICCJ. Decizia nr. 4065/2011. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4065/2011

Dosar nr. 546/111/2009

Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011

Asupra recursului penal de faţă,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 87/P din 19 martie 2009 a Tribunalului Bihor, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 1 rechizitoriu), a condamnat pe inculpatul A.I., fiul lui A. şi L., născut în Oradea, cetăţenie română, studii superioare, consilier juridic la SC T.P. SRL Bucureşti, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale, stagiul militar satisfăcut domiciliat în Bucureşti la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 2 rechizitoriu), a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. (pct. 3 rechizitoriu) a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de:

- 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate mai sus în pedeapsa cea mai grea de :

- 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv de la 12 martie 2004 până la 26 aprilie 2005.

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 (modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a obligat inculpatul să restituie denunţătorului T.V., domiciliat în loc. Oradea, cu reşedinţa în Oradea suma de 10.000 dolari SUA sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei la care se efectuează plata, respectiv a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 200 mărci germane, stabilit în funcţie de rata de conversie a mărcii germane faţă de euro la data intrării pe piaţă a acestei valute liber convertibile.

În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. a obligat inculpatul să plătească în favoarea părţii civile S.I., domiciliat în loc. Oradea, suma de 1.120 RON (11.200.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 2.000 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Onorariul apărătorului din oficiu, avocat C.I., în sumă de 100 RON, conform delegaţiei din 23 septembrie 2008, se avansează în favoarea Baroului de Avocaţi Bihor, din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în primul trimestru al anului 2001, inculpatul l-a cunoscut pe martorul denunţător T.V., de la care apoi a aflat că deşi este absolvent al Facultăţii de drept, nu reuşeşte să profeseze ca avocat.

Inculpatul s-a prezentat ca fiind avocat în cadrul baroului Bucureşti, deşi în realitate nu era, context în care l-a indus în eroare pe T.V. susţinând că el poate rezolva promovarea examenului de intrare în Baroul Bucureşti, prin intermediul unei cunoştinţe pe nume „P.I. - afirmativ judecător la Curtea Supremă de Justiţie „solicitând şi primind în acest scop în cursul lunii martie 2001 suma de 5.000 dolari SUA

Deşi inculpatul nu avea această posibilitate şi nici nu putea să o aibă, pentru a câştiga încrederea martorului denunţător a cerut şi apoi primit de la acesta diploma de absolvire a facultăţii şi lucrarea de diplomă, totodată l-a asigurat că îl va anunţa când se va susţine examenul de admitere în barou. Ulterior, tot în acest scop a conceput o convenţie-angajament datată 25 martie 2001 pe care a semnat-o alături de martorul denunţător.

Tot în cursul anului 2001, respectiv luna aprilie inculpatul, care după cum s-a precizat îşi dăduse în mod mincinos calitatea de avocat în Baroul Bucureşti, ştiind că T.R. (fratele lui T.V.) a fost condamnat în anul 1998 de tribunalul Sălaj, pentru săvârşirea unei infracţiuni de proxenetism, la 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei s-a oferit, contra sumei de 200 mărci şi apoi 5.000 dolari SUA să rezolve situaţia fratelui său la Curtea Supremă de Justiţie, tot prin intermediul aşa zisului judecător „P.I.”, în sensul achitării definitive sau aplicării unei amenzi penale.

După acceptarea propunerii T.V. i-a dat doar 2.000 mărci, iar inculpatul pentru a-i câştiga încrederea i-a propus să meargă împreună la Bucureşti, pentru a i-l prezenta pe judecător, ceea ce au şi făcut în cursul lunii februarie 2001, deplasarea fiind făcută cu autoturismul inculpatului, martorul T.V. luând asupra sa şi cei 5.000 dolari SUA stabiliţi.

În Bucureşti, contrar celor stabilite în Oradea, şi fără a exista vreo înţelegere anterioară între cei doi, inculpatul, după ce a luat de la martorul T.V. cei 5.000 dolari SUA a intrat în sediul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar după circa 30 minute s-a întors spunând că a înregistrat în memoriu în favoarea fratelui său, T.R., arătându-i în susţinere un manuscris, susţinând totodată că a vorbit cu un domn procuror, a cărui soţie este judecătoare la Curtea Supremă de Justiţie, pentru ca aceasta să intervină în admiterea acelui recurs şi că acestuia i-a dat acei 5.000 dolari SUA Apoi inculpatul împreună cu martorul denunţător T.V., afirmativ la solicitarea procurorului, s-au deplasat până la Curtea Supremă de Justiţie pentru a-şi contacta soţia, ca să discute personal şi cu ea. Inculpatul a intrat în sediul Curţii Supreme de Justiţie, unde a stat aproximativ 30 de minute, la revenire susţinând că a vorbit cu judecătoarea, că a rezolvat problema şi că urmează să se primească citaţii, după ce dosarul va fi pus pe rolul Curţii Supreme de Justiţie. Ulterior, pentru a întări încrederea martorului denunţător că în caz de nereuşită îi va restitui banii a conceput un contract de împrumut datat 25 aprilie 2001, care a fost semnat de amândoi.

Martorul denunţător T.V., constatând că inculpatul A.I., nu a rezolvat nici una din chestiunile la care se obligase în schimbul sumelor avansate, mai mult a refuzat să-i restituie aceste sume, a formulat două denunţuri aflate la filele 4, 5 - 7 din dosar u.p., mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru aceste fapte.

În cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată martorul denunţător a solicitat a-i fi restituită contravaloarea în RON a sumei de 10.000 dolari SUA, respectiv suma de 600 RON reprezentând echivalentul a 200 mărci germane.

În cursul anului 2001 soţii C.F. şi C.F., din Oradea, care îl cunoşteau pe inculpat ca fiind avocat, au apelat la serviciile acestuia pentru a perfecta vânzarea imobilului lor din municipiul Oradea, părţii vătămate S.I. După ce inculpatul a făcut cunoştinţă cu partea vătămată pe care a indus-o în eroare că este avocat, s-a oferit să perfecteze el ca avocat vânzarea-cumpărarea imobilului şi apoi întabularea, solicitând şi primind în schimb 11.200.000 ROL, ceea ce însă nu a mai făcut.

Şi în acest caz, pentru a câştiga încrederea părţii vătămate, inculpatul a preluat de la aceasta şi vânzător, un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, extrasul CF şi schiţa casei de pe str. Timişoarei, care făcea obiectul vânzării, totodată a lăsat să se înţeleagă că el poate profesa avocatura în orice localitate din Românie şi că pe perioada cât este în municipiul Oradea are biroul împreună cu avocata C.F.

În cursul urmării penale cât şi în faţa instanţei de judecată partea vătămată S.I. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 11.200.000 ROL.

Deşi inculpatul nu recunoaşte comiterea celor 3 infracţiuni starea de fapt mai sus expusă a fost reţinută prin coroborarea probaţiunii testimoniale administrate în cauză, după cum urmează:

Martorul denunţător T.V. declară următoarele:

„Menţionez că îl cunosc pe inculpatul A.I. din cursul anului 2000 când mi-a fost prezentat de un prieten de-al meu, pe nume C.M., în calitate de avocat făcând parte din Baroul Bucureşti. Din discuţiile purtate cu acea ocazie eu am spus la un moment dat că aş vrea să intru şi eu în Baroul Bucureşti, deoarece terminasem Facultatea de Drept şi doream să practic această meserie de avocat. Inculpatul s-a oferit să mă ajute …. Tot cu acea ocazie mi-a spus că dacă vreau să ajung în Baroul Bucureşti aceasta costă. Eu am întrebat cât m-ar costa, inculpatul mi-a spus că 5.000 dolari SUA Totodată mi-a spus că aceşti bani i-ar trebui pentru a rezolva această problemă, menţionându-mi cu această ocazie numele unui judecător pe nume P.I. din Bucureşti. Eu fiind de acord, am stabilit o dată ulterioară … când m-am întâlnit cu inculpatul în Oradea, pentru a mă deplasa la Bucureşti. Înainte de apleca din Oradea i-am dat acestuia cei 5.000 dolari SUA. Menţionez că ne-am deplasat la Bucureşti cu maşina personală a acestuia, o maşină Dacia. Când am ajuns în Bucureşti ne-am dus la sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, mi-a spus să-l aştept în parcarea acestei instituţii, după aproximativ o jumătate de oră inculpatul s-a întors, mi-a spus textual „se rezolvă” şi că ulterior o să mă anunţe despre data când va trebui să mă prezint la examen”.

Cu privire la cea de a doua faptă martorul precizează următoarele:

„Menţionez că la o dată ulterioară celei despre care am relatat anterior, deoarece fratele meu T.R. avea o condamnare de la Tribunalul Sălaj, l-am căutat din nou pe inculpatul A.I., pentru a vedea dacă poate să rezolve ceva legat de fratele meu. M-am întâlnit cu acesta şi inculpatul mi-a spus, că, contra sumei de 200 mărci şi 5.000 dolari SUA poate să rezolve o pedeapsă cu amendă penală, spunându-mi că va apela din nou la judecătorul P.I. de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti şi la soţia acestuia despre care mi-a spus, din câte îmi amintesc că este procuror. Fiind de acord cu suma solicitată de inculpat am hotărât să mergem din nou la Bucureşti. Din nou, înainte de a pleca din Oradea i-am dat inculpatului banii solicitat, respectiv 200 mărci şi 5.000 dolari SUA, după care din nou cu maşina acestuia ne-am deplasat la Bucureşti la sediul Curţii Supreme de Justiţie. La fel ca şi anterior, eu am aşteptat în parcare, inculpatul a intrat în sediul Înaltei Curţi şi a ieşit arătându-mi un număr de înregistrare, spunându-mi că a depus cererea prin care solicita deocamdată amânarea cauzei pentru a avea timp în vederea rezolvării problemei … După ce ne-am întors a doua oară de la Bucureşti, văzând că şi situaţia mea se tot amână l-am întrebat pe inculpat dacă se rezolvă, iar acesta mi-a spus că da, dar totuşi eu am insistat să încheiem un contract deoarece inculpatul nu-mi dăduse nici o delegaţie şi nici o chitanţă pentru sumele de bani pe care eu i le-am dat, astfel încât am încheiat împreună cu acesta acel contract de împrumut care a fost semnat de amândoi. Ulterior văzând că nu sunt căutat de inculpat ca să-mi spună ce s-a rezolvat, am încercat să dau de acesta …. dar nu am reuşit …. inculpatul schimbându-şi numărul de telefon precum şi reşedinţa … Atunci când eu i-am dat inculpatului banii pentru mine, de faţă nu a mai fost nici o persoană, iar atunci când i-am dat banii pentru fratele meu, de faţă a fost şi acesta, respectiv T.R.

Martorul T.R. care nu a putut fi audiat de instanţă din motive obiective, declaraţia acestuia fiind citită în şedinţa publică din 15 aprilie 2008 precizează următoarele:

„În cursul anului 2001, pe la început, fratele meu T.V. mi-a spus că l-a cunoscut pe un avocat pe nume A.I. şi că acesta s-a oferit să-i rezolve intrarea în baroul de Avocaţi Bucureşti pentru suma de 5.000 dolari SUA. Tot de la fratele meu am aflat că avocatul A.I. a promis că poate rezolva, printr-un recurs în anulare şi cu ajutorul unui judecător de la Curtea Supremă de Justiţie şi dosarul meu, ca să nu mai am condamnare. Pentru mine trebuia plătit 200 mărci delegaţie şi 5.000 dolari SUA reprezentau banii lui şi ai judecătorului ca să-mi rezolve dosarul.

Eu am fost de acord şi atunci fratele meu … s-a dus la Bucureşti cu avocatul A.I., pentru a vorbi personal cu acel judecător. Cunosc faptul că fratele meu i-a dat lui A.I., suma de 10.000 dolari SUA şi 200 mărci pentru ca acesta să ne rezolve la amândoi problemele, iar A.I. i-a dat în scris fratelui meu, un act prin care se angaja că pentru 5.000 dolari SUA îi rezolvă intrarea în Baroul Bucureşti, iar pentru ceilalţi 5.000 dolari SUA care a u fost daţi de fratele meu pentru mine, A.I. a semnat un contract de împrumut”.

În cursul urmăririi penale în prezenţa martorilor asistenţi S.C.A. şi B.F.L. martorul denunţător T.V. l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul A.I. din albumul cu fotografii judiciare.

Partea vătămată S.I., audiat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei declară următoarele:

„În anul 2001 am cumpărat un imobil de la familia C. Urma să întocmim actele pentru acest imobil, în vederea întabulării drepturilor în cartea funciară şi vânzătorii au venit împreună cu inculpatul A.I., care s-a dat drept avocat. Cu acea ocazie cerând actele de proprietate al imobilului cumpărat, familia C. mi-a spus că aceste acte se află în posesia inculpatului şi că în termen de 3 zile toate actele necesare cumpărării imobilului vor fi gata. Cu acea ocazie i-am dat inculpatului suma de 6.000.000 ROL şi văzând că trece timpul l-am căutat pe inculpat pentru a vedea care este situaţia actelor. După circa 1 lună de zile, prin luna iulie a anului 2001, l-am găsit pe inculpat care mi-a spus că nu a putut să termine perfectarea actelor deoarece familia C. nu i-a dat tot ceea ce trebuie. Prin septembrie 2001 am fost contactat de inculpat mi-a spus că nu se pot perfecta actele decât prin instanţă, deoarece familia C. nu era în regulă cu drepturile de proprietate asupra imobilului. Mi-a mai cerut încă 5.500.000 ROL pentru rezolvarea situaţiei, sumă pe care i-am dat-o. prin luna martie 2002 am primit de la inculpat un plic cu acte care aparţineau familiei C., referitoare la imobil, dar situaţia a rămas tot nerezolvată şi nici nu mi-au fost returnaţi banii daţi acestuia …. Precizez faptul că fam. C. mi-a spus că inculpatul ar fi avocat şi că le-ar fi rezolvat unele probleme. Suma mi-a fost pretinsă pentru întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, făcând aluzie la un oarecare B.T. care este notar. Deoarece situaţia imobilului nu a fost clarificată, am fost nevoit să acţionez în judecată fam. C.”.

În cursul urmăririi penale în prezenţa martorilor asistenţi B.I. şi I.M. partea civilă S.I. l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul A.I. din albumul cu fotografii judiciare.

Martora C.F. audiată în cursul urmăririi penale, confirmă împrejurarea că împreună cu soţul ei hotărând să vândă casa au mers să caute un avocat pe care să-l plătească şi să-i ajute la întocmirea actelor necesare pentru întabulare. S-au deplasat pe str. A.L., unde au fost îndrumaţi spre un birou de avocatură în curte. Au reuşit să vorbească cu un avocat, căruia i-au lăsat o hârtie pe numele lui B.E. (proprietare anterioară a imobilului) pentru a face defalcarea. Pe moment fam. C. având probleme a renunţat la ideea de a vinde casa şi cei doi soţi au hotărât din nou să o vândă în cursul anului 2001, deplasându-se la acelaşi avocat A.I. pe str. A.L. În urma anunţului dat de această familie în ziar, au fost contactaţi de partea vătămată S.I., căreia au hotărât să-i vândă imobilul cu suma de 21.500 mărci germane. Textual martora arată „pentru a perfecta actele de vânzare-cumpărare ale casei ne-am dus la avocatul care a făcut şi actele dinaintea vânzării, adică A.I., care ne-a chemat în biroul său de pe str. A.L., pe mine, soţul meu, pe S.I. şi pe soţia acestuia. Acolo A.I. a întocmit un contract de vânzare-cumpărare într-un număr de 4 exemplare pe care ne-a pus să le semnăm pe fiecare în parte, cu această ocazie am primit de la sas Ioan suma de 20.000 mărci germane, urmând să mai primim suma de 1.500 mărci germane după întabulare. Avocatul A.I. a reţinut cele două contracte de vânzare-cumpărare la el, după ce au fost semnate, motivând că mai trebuie completate şi să venim în următoarele zile pentru a le ridica de la el. Nu am reuşit din motive de sănătate, am mers în următoarele zile, dar nu l-am găsit. Într-un târziu când l-am găsit, ne-a amânat spunându-ne că încă nu a reuşit să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare …. L-am căutat şi mai târziu, chiar şi la părinţii săi, dar nu l-am găsit şi nici până în prezent nu am reuşit să intrăm în posesia contractului de vânzare-cumpărare al casei”.

Martora C.F., avocată în cadrul Baroului Bihor, audiată fiind în cursul urmăririi penale declară că îl cunoaşte pe inculpat deoarece a lucrat ca şi consilier juridic la Primăria Oradea. Acesta i-a spus că este avocat în Baroul Bucureşti, fiind stagiar la d-na avocat S., martora văzând asupra inculpatului delegaţii în acest sens. Inculpatul obişnuia să vină pe la cabinetul avocaţial, făcându-i diverse comisioane martorei, însă nu l-a mai văzut din cursul lunii iulie 2001, acesta spunându-i că urmează să plece definitiv în Ungaria pentru a lucra ca şi consilier juridic la Ambasada României din Budapesta. Potrivit aceleiaşi declaraţii în luna septembrie 2001, la biroul dânsei s-a deplasat un bărbat care i-a adus la cunoştinţă faptul că a fost „escrocat” de inculpat care i-a relatat că poate fi găsit în acest birou.

Martora T.R. juristă în cadrul SC R. SRL Oradea declară că l-a cunoscut pe inculpat ca referent la Primăria Oradea, student în acelaşi timp la Facultatea de Drept din Bucureşti. După terminarea facultăţii a aflat de la inculpat că este avocat în Baroul Bucureşti, context în care i-a şi solicitat să o însoţească într-o deplasare la Cluj la sediul unei firme aflată în lichidare judiciară, ocazie cu care acesta ori secretara firmei i-a redactat pe calculator o delegaţie de avocat.

Fiind audiat, inculpatul A.I. nu a recunoscut nici una din faptele reţinute în actul de sesizare, negând situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare fără a prezenta probe în sprijinul celor afirmate.

Reţinând că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea la individualizarea cărora a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Cu privire la solicitarea martorului denunţător T.V., de a-i fi restituite sumele predate inculpatului, instanţa de fond, având în vedere succesiunea în timp a legilor, a considerat necesar a face aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în temeiul aplicării legii penale mai favorabile aceasta fiind Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 161/2003, astfel încât, în baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a obligat inculpatul să restituie denunţătorului T.V., suma de 10.000 dolari SUA sau echivalentul în RON la cursul oficial al zilei la care se efectuează plata, respectiv a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 200 mărci germane, stabilit în funcţie de rata de conversie a mărcii germane faţă de euro la data intrării pe piaţă a acestei valute liber convertibile.

În baza art. 14, art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate S.I., suma de 1.120 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A.I., în termenul legal prevăzut de art. 363 C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- au fost încălcate dispoziţiile legale cu privire la citarea sa în faţa organelor judiciare, neefectuându-se demersuri suficiente pentru a se afla domiciliul său;

- nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală şi nu s-au efectuat demersuri în sensul emiterii actului de citare în condiţiile legii;

- procurorul nu a efectuat nici o probă timp de 1 an de zile, toate declaraţiile fiind luate în baza actelor premergătoare şi nu au fost consemnate într-un proces-verbal;

- recunoaşterea din albumul de fotografii s-a realizat în prezenţa unor martori asistenţi care nu au putut confirma remiterea unor sume de bani;

- nu s-a efectuat o expertiză grafologică asupra înscrisurilor denumite contract de împrumut şi de angajament;

- în ce priveşte nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a solicitat inculpatul a se extinde şi cu privire la nerespectarea dispoziţiilor privind citarea părţilor şi a dreptului la apărare;

- inculpatul a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate pe considerentul nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la compunerea instanţei.

Inculpatul a solicitat pentru motivele invocate trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin Decizia penală nr. 77/09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul penal declarat de către inculpatul A.I., domiciliat în Bucureşti, şi cu domiciliul procedural în Oradea, împotriva Sentinţei penale nr. 87 din 19 martie 2009 pronunţată de Tribunalului Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.

A obligat pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 1.000 RON, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 RON, onorariu pentru avocat din oficiu P.N., conform delegaţiei 2359/2009, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în contul Baroului Bihor.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, toate criticile formulate de inculpat nefiind fondate.

Astfel, cu privire la nerespectarea procedurii de citare în faza de urmărire penală reţine instanţa de apel că au fost emise doar procese verbale de căutare iar ulterior datei de 06 februarie 2003 inculpatul a prezentat o copie a cărţii de identitate ce atestă stabilirea domiciliului în Bucureşti unde a şi fost citat ulterior.

Referitor la solicitarea inculpatului de restituire a cauzei la procuror, constată instanţa de prim control judiciar că nu sunt întrunite în cauză dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., fiind respectate atât dispoziţiile referitoare la competenţă cât şi cele privind prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia în cursul acestei faze procesuale.

Sub aspect probatoriu, opinează Curtea de Apel Oradea că nu se impune efectuarea unei expertize grafoscopice cât timp niciodată nu s-a făcut afirmaţia că inculpatul ar fi completat cele două înscrisuri.

Faptul că semnăturile aplicate pe cele două acte nu seamănă cu semnătura aplicată pe scriptele de comparaţie nu poate conduce la concluzia că respectivele înscrisuri sunt lipsite de valoare probantă.

Referitor la criticile inculpatului în legătură cu nelegala compunere a completului de judecată apreciază instanţa de prim control judiciar că sunt nefondate întrucât aceste modificări ale componenţei completului de judecată s-au datorat noilor dispoziţii legale în această materie.

Reţine de asemenea instanţa de apel că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect dozată, în deplin acord cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul A.I., în termenul legal prevăzut de art. 3853 C. proc. pen., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1 - organele de anchetă nu au făcut suficiente demersuri pentru aflarea domiciliului şi a locului de muncă astfel încât nu a fost citat pentru a se prezenta la organul de urmărire penală fiindu-i în acest mod grav încălcat dreptul la apărare;

2 - nu s-au administrat probe în faza de urmărire penală, fapt ce rezultă din procesul-verbal de începere a urmăririi penale, toate declaraţiile s-au luat în faza actelor premergătoare şi nu au fost consemnate într-un proces-verbal pentru a constitui mijloace de probă;

Recunoaşterea după fotografie s-a făcut în prezenţa unor martori asistenţi care nu au confirmat sau infirmat că i s-au dat bani pentru a face ceva anume.

3 - nu s-a efectuat o expertiză grafologică asupra celor două înscrisuri denumite „contracte de împrumut şi angajament”, de unde se putea constata cu uşurinţă că semnătura care i se atribuie este perfect identică prin suprapunere.

În raport de motivele invocate solicită a se constata nulitatea absolută a actelor de urmărire penală, desfiinţarea ambelor hotărâri şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

4 - recurentul inculpat solicită a se observa că judecata la instanţa de fond a avut loc cu încălcarea legii în ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, fiind format când din doi judecători, când dintr-un singur judecător;

5 - reţine de asemenea recurentul că au existat două cazuri de incompatibilitate la judecarea recursului cu privire la magistraţii C.P. şi M.P., care au participat şi la judecarea cauzei pe fond şi au respins cereri esenţiale pentru apărare;

6 - pe fondul cauzei, în subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru faptele reţinute la punctele 1 şi 2 din rechizitoriu şi în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru fapta reţinută la punctul 3 din rechizitoriu arătând că probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăţiei sale;

7 - În fine, inculpatul a solicitat individualizarea pedepsei aplicate în sensul stabilirii ca modalitate de executare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere în baza art. 861 C. pen.

În susţinerea recursului inculpatul invocă cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 1, 2, 3, 6, 9, 10, 12, 171, 18, 21 şi 14 C. proc. pen.

Criticile aduse nu sunt fondate.

Verificând Decizia penală recurată, pe baza lucrărilor din dosarul cauzei, în raport de cazurile de casare invocate, conform art. 3856 alin. 2 C. proc. pen., rezultă că faptele şi împrejurările săvârşirii acestora s-au reţinut corect de instanţa de fond, fiind dovedite prin probe concludente administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească ce au fost complet analizate şi just apreciate.

Analizând lucrările dosarului, reţine Înalta Curte că toate criticile de nelegalitate, cât şi de netemeinicie invocate de recurentul inculpat sunt nefondate astfel încât va respinge recursul declarat de acesta pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

Procedând la soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, consacrate de dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a procedat la audierea inculpatului, ocazie cu care acesta a negat orice implicare în activitatea infracţională.

Motivele de nelegalitate invocate de inculpat referitor la hotărârile instanţelor inferioare sunt identice cu motivele de apel ridicate în faţa Curţii de Apel Oradea, Înalta Curte însuşindu-şi motivarea instanţei de apel însă le va supune şi propriei analize.

1. Referitor la criticile privind nelegala sa citare în faza de urmărire penală reţine Înalta Curte că aceste critici nu sunt fondate.

În urma verificărilor efectuate de către organele de poliţie la solicitarea parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a constatat că inculpatul figurează cu domiciliul cunoscut în Oradea.

Din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 22 octombrie 2000 cu ocazia descinderii la domiciliul cunoscut al inculpatului rezultă că apartamentul situat pe strada M. a fost vândut de către inculpat numiţilor M.I.V. şi M.F. la data de 13 septembrie 2000 fiind depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare în copie xerox.

Ulterior acestei vânzări inculpatul s-a mutat la o adresă necunoscută.

De asemenea, în urma verificărilor s-a stabilit că inculpatul A.I. circulă cu un autoturism Dacia ce aparţine SC L.L. SRL cu sediul în Oradea fapt pentru care s-au solicitat relaţii la Camera de Comerţ şi Industrie Bihor, din datele comunicate rezultând că sunt asociaţi în cadrul acestei societăţi comerciale, inculpatul A.I. şi mama sa A.L., iar sediul firmei este tot la domiciliul cunoscut al inculpatului fără a exista alte puncte de lucru.

S-au solicitat relaţii şi la Serviciul de Evidenţă Informatizată a persoanei Bihor iar în cursul verificărilor s-a stabilit că atât A.I. cât şi A.D.L. - noră, A.A. - tatăl şi A.L. - mamă, figurează cu acelaşi domiciliu în Oradea şi nu au alte menţiuni referitoare la schimbarea domiciliului sau reşedinţei.

Au fost verificate de asemenea evidenţele Compartimentului Urmăriri din I.P.J. Bihor stabilindu-se că inculpatul A.I. a fost dat în urmărire generală cu Ordinul nr. 136672 din 07 noiembrie 2001 fiind solicitat de Biroul Poliţiei Judiciare - Compartimentul Înşelăciuni.

De asemenea, s-a procedat la verificarea inculpatului şi la Uniunea Avocaţilor din România stabilindu-se cu această ocazie că nu figurează ca avocat stagiar sau definitiv la nici unul din barourile din România.

În legătură cu autoturismul Dacia s-a stabilit că a fost radiat la data de 22 ianuarie 2002 ca urmare a înstrăinării acestuia.

Toate verificările efectuate la Serviciul Paşapoarte, Centrul Militar Bihor Direcţia Generală a Penitenciarelor, Biroul de Evidenţă Informatizată a persoanei chiar şi în anul 2003, au fost negative, neputându-se stabili noul domiciliu sau reşedinţă a inculpatului.

Constatându-se că inculpatul A.I. se sustrage de la urmărirea penală, pedeapsă prevăzută de lege, este mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus arestarea în lipsă a inculpatului pe o perioadă de 5 zile.

Ca atare, susţinerile inculpatului în sensul că nu a fost citat în faza de urmărire penală fiindu-i încălcat astfel dreptul la apărare nu sunt întemeiate, organele de urmărire penală depunând diligenţe efective pentru a asigura prezenţa inculpatului la urmărirea penală fiind efectuate cercetări la toate organele specializate pentru a putea fi localizat domiciliul acestuia.

Intenţia inculpatului de a se sustrage urmăririi penale este evidentă şi rezultă din probele dosarului, neputând fi culpabilizate organele de urmărire penală de lipsă de rol activ sau că nu au realizat verificări consistente pentru a asigura prezenţa inculpatului în faza de urmărire penală.

Faptul că inculpatul A.I. s-a sustras urmăririi penale rezultă chiar din probele dosarului.

Astfel, întrucât în urma verificărilor s-a stabilit că inculpatul se deplasează cu autoturismul Dacia, în perioada imediat următoare, autoturismul a fost vândut. Toate formalităţile de radiere au fost efectuate de către V.C. care a fost împuternicit în acest sens de către SC L.L. SRL prin reprezentant A.L. - mama inculpatului.

În acest context remarcăm faptul că deşi apartamentul situat în str. M. a fost înstrăinat la data de 13 septembrie 2000, delegaţia emisă numitului V.C. pentru a efectua radierea autoturismului, poartă data de 30 noiembrie 2001 şi emitentul SC L.L. SRL figurează cu sediul tot în strada M. la interval de 1 an de la vânzarea apartamentului, situaţie care induce ideea că inculpatul a avut „grijă” de a nu oferi nici un fel de date în legătură cu locul în care s-ar afla, cu scopul vădit de a nu fi depistat de organele de urmărire penală.

Neprezentarea materialului de urmărire penală s-a datorat inculpatului care s-a sustras de la urmărirea penală, fapt ce a determinat ca punerea în mişcare a urmăririi penale, arestarea preventivă şi trimiterea în judecată a inculpatului să se realizeze în lipsa acestuia.

Faţă de argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., aşa cum în mod nejustificat solicită inculpatul A.I.

Din lucrările dosarului rezultă că organele de urmărire penală au depus eforturi susţinute pentru a asigura prezenţa inculpatului în această fază procesuală, neexistând argumente care să justifice apărarea inculpatului privitor la încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la citare şi implicit incidenţa dispoziţiilor legale prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind nulitatea urmăririi penale.

2. Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.

Susţinerea recurentului inculpat în sensul că nu s-au administrat probe în faza de urmărire penală ci doar acte premergătoare, nu este întemeiată.

În faza de urmărire penală organele de anchetă au administrat un vast probatoriu cu privire la existenţa infracţiunilor, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia, dând dovadă de rol activ astfel cum statuează dispoziţiile art. 202 C. proc. pen.

S-au luat declaraţii părţilor vătămate, martorilor, s-au făcut recunoaşteri după planşă foto în prezenţa martorilor asistenţi, martori care de asemenea au dat declaraţii în cauză.

Faptul că aceşti martori asistenţi nu au confirmat că inculpatul ar fi primit vreo sumă de bani de la părţile vătămate nu prezintă relevanţă şi nici nu poate fi luată în dezbatere această susţinere a inculpatului cât timp rolul martorilor asistenţi este acela de a confirma sau infirma legalitatea administrării probei la care asistă, participarea lor în cadrul procesului penal limitându-se doar la acest aspect, fără a avea cunoştinţă despre conţinutul dosarului.

De altfel, contrar celor susţinute de inculpat, martorul asistent B.F.L. a declarat în faza de urmărire penală că T.V. a afirmat, cu ocazia recunoaşterii după fotografia judiciară că persoana indicată l-a înşelat la începutul anului 2001 cu suma totală de 10.000 dolari SUA şi 200 mărci germane.

Ca atare, apreciază Înalta Curte că legalitatea probelor, modul de strângere şi administrare a acestora nu pot fi puse sub semnul îndoielii, organele de urmărire penală administrând probe concludente şi utile cauzei în vederea aflării adevărului şi a lămuririi cauzei sub toate aspectele.

3. Neefectuarea expertizei grafologice asupra celor două înscrisuri denumite „contract de împrumut” şi „angajament” nu poate determina incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

Administrarea acestei probe a fost imposibilă întrucât nici una din părţile semnatare ale acestor înscrisuri nu a putut prezenta originalul, ori este îndeobşte cunoscut că o expertiză asupra realităţii unui înscris se poate realiza doar asupra exemplarului original şi nu asupra fotocopiei, fiind dificil de analizat în acest context caracteristicile scrisului cât şi a aparţinătorului acestuia.

Din probele dosarului rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a făcut afirmaţia că inculpatul A.I. ar fi completat cele două înscrisuri, martorul denunţător T.V. arătând că el personal a scris cele două acte iar inculpatul şi-a aplicat doar semnătura.

Referitor la înscrisurile menţionate în actul de sesizare, inculpatul a depus la dosar, în faţa instanţei de fond un înscris denumit „expertiză grafologică” ce concluzionează că cele două înscrisuri şi semnături sunt diferite, înscris ce nu poate prezenta nici o forţă probantă aşa cum în mod corect au stabilit şi instanţele inferioare cât timp nu emană de la o persoană specializată în acest sens, nu poartă nici un nume, este scris de mână, situaţie neîntâlnită în cazul efectuării acestor lucrări de specialitate şi nu poartă nici o ştampilă.

Mai mult decât atât, pentru a dovedi „veridicitatea” acestui înscris inculpatul A.I. depune şi scripte de comparaţie pentru a demonstra că semnăturile de pe „contractul de împrumut” şi „Angajament” nu îi aparţin, împrejurare ce dovedeşte în continuare că „dreptul la apărare al inculpatului” depăşeşte orice limite, atitudinea acestuia fiind una de sfidare a instanţelor judecătoreşti chemate să stabilească adevărul pe baza unor probe certe, obţinute în mod legal şi nu a unor probe contrafăcute lipsite de orice urmă de credibilitate.

Este justă motivarea instanţei de fond că „probele” depuse la dosar de către inculpat nu pot lipsi de substanţă cele două înscrisuri a căror autenticitate este contestată de către acesta, cât timp scriptele de comparaţie depuse la dosar, ca emanând de la inculpat, reprezintă o semnătură fictivă, creată din pură imaginaţie tocmai cu scopul vădit de a fi diferită de semnătura existentă pe înscrisurile contestate.

Aceste motive de recurs invocate de inculpat nu pot avea ca efect restituirea cauzei la unitatea de parchet care a efectuat actele de urmărire penală, dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., cu denumirea marginală „restituirea pentru efectuarea urmăririi penale”, nefiind incidente în cauză.

Dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. reglementează strict situaţiile în care instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale şi anume în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Nici una din situaţiile expres enunţate de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen. nu este aplicabilă în cauză, fiind respectate atât dispoziţiile referitoare la competenţă, sesizarea instanţei cât şi cele privind prezenţa inculpatului, organele de urmărire penală, depunând toate diligenţele pentru a asigura prezenţa inculpatului la faza de urmărire penală.

Referitor la asistarea inculpatului în faza de urmărire penală, Înalta Curte reţine că apărarea nu este obligatorie decât în cazurile expres reglementate de dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. şi anume când inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical sau chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.

Inculpatul A.I. nu s-a aflat în nici una din aceste împrejurări care să fi creat obligaţia organelor de urmărire penală de a asigura apărarea din oficiu a inculpatului, astfel încât încălcarea acestor dispoziţii legale să atragă nulitatea actelor de urmărire penală cu consecinţa restituirii cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

4. Aspectele de nelegalitate invocate de inculpat referitoare la nelegala compunere a completului de judecată - caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen., nu sunt întemeiate.

Este adevărat că în cauza dedusă judecăţii, datorită întinderii în timp a soluţionării acestei cauze generate în special de atitudinea inculpatului, compunerea completului de judecată a fost diferită, fiind formată din 2 judecători, având în vedere modificările legislative survenite pe parcursul procesului penal, fără a fi însă sesizate aspecte de nelegalitate sub acest aspect.

Cum normele de procedură penală sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, compunerea completului de judecată a suferit modificări pe parcursul derulării procesului penal, nefiind identificate aspecte de nelegalitate referitoare la compunerea completului care să facă posibilă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen.

5. Nici cazurile de incompatibilitate invocate de inculpat nu sunt întemeiate şi nu pot determina casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţele inferioare.

Faptul că domnii judecători P.C. şi P.M. din cadrul Tribunalului Bihor au făcut parte din completul care a soluţionat recursul formulat de inculpat împotriva încheierii de menţinere a stării de arest şi ulterior au participat la soluţionarea apelului declarat de inculpatul A.I., prin promovarea lor la instanţă superioară în grad, respectiv Curtea de Apel Oradea, nu atrage incidenţa cazului de incompatibilitate reglementat de dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Cei doi magistraţi au soluţionat recursul declarat de inculpat împotriva unei măsuri preventive iar participarea ulterioară la soluţionarea apelului, magistratul judecător P. trimis, făcând parte chiar din completul care a pronunţat Decizia penală recurată, excede cazului de incompatibilitate supus analizei.

6. Nici criticile referitoare la netemeinicia hotărârii de condamnare, nu sunt întemeiate.

Reţine Înalta Curte că faptele şi împrejurările comiterii acestora au fost dovedite prin probe concludente administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească şi au fost atent analizate de instanţa de fond care a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea.

Astfel, materialul probator administrat în cauză, respectiv denunţurile formulate de martorul T.V., declaraţiile date ulterior de acesta, declaraţiile părţii vătămate S.I., declaraţiile martorilor asistenţi S.C. şi B.F.L., declaraţiile martorilor T.R., C.F., T.R., proba cu înscrisuri, face dovada mai presus de orice dubiu a vinovăţiei inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

Astfel, denunţătorul T.V. a declarat în mod constant pe parcursul procesului penal, descriind în amănunţime modul în care inculpatul A.I. s-a prezentat ca fiind avocat în cadrul Baroului Bucureşti şi i-a promis acestuia că îl va ajuta să promoveze examenul de intrare la Baroul Bucureşti lăsând să creadă că are influenţă asupra unui judecător de la Curtea Supremă, pe nume P.I., solicitând şi primind în acest scop suma de 5.000 dolari SUA.

Pentru a câştiga încrederea denunţătorului, inculpatul A.I. i-a solicitat acestuia diploma de absolvire a facultăţii şi lucrarea de diplomă spunându-i că îl va anunţa când trebuie să se prezinte pentru susţinerea examenului de admitere în barou.

Ulterior, tot pentru a câştiga încrederea denunţătorului a conceput o convenţie angajament datată 25 martie 2001 pe care a semnat-o alături de martorul denunţător.

De asemenea, ştiind că fratele martorului denunţător, T.R., a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei, s-a oferit contra sumei de 200 mărci şi 5.000 dolari SUA, să rezolve situaţia acestuia la Curtea Supremă de Justiţie, lăsând să creadă că are influenţă asupra judecătorului P.I., în sensul obţinerii achitării sau aplicarea unei amenzi penale.

În acest sens, pentru a întări convingerea martorului denunţător asupra influenţei pe care o are asupra aşa zisului judecător, cei doi s-au deplasat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi ulterior la Curtea Supremă de Justiţie, spunând că a luat legătura cu judecătorul căruia i-a dat suma de 5.000 dolari SUA

Şi în cazul părţii vătămate S.I., inculpatul l-a indus în eroare spunându-i că este avocat şi poate perfecta actul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul din Oradea iar ulterior să se ocupe de intabularea acestuia pretinzând suma de 11.200.000 ROL.

Martorii C.F. şi C.F., vânzători, îl cunoşteau pe inculpat ca fiind avocat, el prezentându-se de asemenea părţii vătămate S.I., tot ca avocat, căruia i-a spus că poate profesa avocatura în orice localitate din România şi cât timp se află la Oradea are biroul împreună cu doamna avocat C.F.

Această situaţie este confirmată şi de martora C.F. care a arătat că inculpatul i-a spus că este avocat în Baroul Bucureşti, fiind stagiar la d-na avocat S.

Arată de asemenea martora, că niciodată nu a lucrat cu inculpatul şi nu a discutat cu el în vederea acceptării ca stagiar.

Martora susţine de asemenea că în cursul lunii septembrie s-a prezentat la biroul său un bărbat care-l căuta pe inculpat despre care i-a spus că l-a excrocat cu câteva mii de mărci germane şi că poate fi găsit la acest birou.

Şi martora T.R. de profesie jurist a declarat că ştie de la inculpat că este avocat în cadrul Baroului Bucureşti.

Probele administrate în cauză dovedesc că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, argumentele prezentate de acesta nefiind credibile şi nici în măsura să conducă la adoptarea unei soluţii contrare celei dispuse de instanţele inferioare.

Inculpatul A.I. a negat în permanenţă comiterea faptelor ce i se reţin în sarcină, fără a prezenta probe care să susţină versiunea sa.

Din analiza lucrărilor dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că preocuparea primordială a inculpatului A.I. nu a fost aceea de a contracara probele de vinovăţie aduse în acuzarea ei, de a tergiversa, sub diferite pretexte, soluţionarea cauzei.

Este adevărat că soluţionarea acestei cauze, care deşi nu comportă o complexitate deosebită, a durat în timp, excesiv de mult, însă întârzierea soluţionării cauzei nu a fost provocată de comportamentul autorităţilor şi de cel al inculpatului care a valorificat toate garanţiile prevăzute de procedura internă, abuzând chiar de aceste garanţii cu scopul vădit de a întârzia soluţionarea cauzei.

Durata procedurilor în faza de urmărire penală nu poate fi imputată autorităţilor care au fost în imposibilitate de a desfăşura acte de cercetare penală datorită imposibilităţii de a-l localiza pe inculpat, fapt ce a determinat constatarea sustragerii de la urmărirea penală a acestuia.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că doar întârzierile provocate de comportamentul autorităţilor sunt de natură să atragă responsabilitatea statului, ori în cauza dedusă judecăţii nu poate fi trasă o asemenea concluzie, autorităţile judiciare depunând suficiente diligenţe pentru soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

Vom expune în continuare atitudinea manifestată de inculpatul A.I. în faţa instanţelor de judecată din cele trei grade de jurisdicţie ce evidenţiază un comportament abuziv, de utilizare excesivă a garanţiilor procesuale, fapt pentru care apreciază Înalta Curte că în nici un caz aceasta nu poate invoca încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În nici un caz inculpatul nu se poate plânge că nu i-a fost respectat dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil fiindu-i admise toate cererile formulate pe parcursul procesului final pentru lipsă de apărare, pentru pregătirea apărării, caz de boală, excepţii de neconstituţionalitate, cereri de recuzare, tocmai în considerarea principiilor consacrate atât de legislaţia naţională cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principii de care însă a abuzat, consecinţa fiind aceea a întinderii cauzei pe o perioadă nejustificat de mare.

Deşi inculpatul A.I. a propus în apărare, audierea a 6 martori, în pofida tuturor eforturilor depuse de instanţa de fond, a fost imposibilă audierea acestora, fiind chiar imposibil de stabilit domiciliul lor, fapt pentru care inculpatul a renunţat la administrarea acestei probe.

Astfel, reţine instanţa de fond că după înregistrarea cauzei la tribunal, inculpatul a fost audiat solicitând în probaţiune audierea a nu mai puţin de 6 martori în apărare, care nu au putut fi audiaţi la cele 11 termene acordate în continuare, fie datorită stării de sănătate a unora dintre acestea fie pe de altă parte datorită imposibilităţii determinării, chiar apelându-se la serviciul de Evidenţă Informatizată a persoanei, a adresei martorilor C.A. şi T.M., indicaţi de inculpat în interogatoriul luat.

După acordarea celor 11 termene de judecată la data de 16 ianuarie 2006 inculpatul formulează o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) şi art. 67 C. proc. pen., dosarul fiind înaintat Curţii Constituţionale.

După restituirea dosarului se acordă alte 19 termene de judecată, însă cu toate demersurile făcute de instanţă nu a putut fi audiat nici unul din cei 6 martori propuşi exclusiv în apărare de inculpat, care a renunţat pe rând la 4 dintre ei, instanţa revenind asupra celor doi - C.A. şi T.M. În ceea ce-l priveşte pe primul martor s-a constatat că nu a locuit niciodată la adresa indicată, în lipsa completării datelor de identitate neputându-se stabili unde domiciliază acesta. În ce o priveşte pe martora T.M. s-a constatat că această persoană nu este din Oradea, nu s-a deplasat niciodată la Oradea, nu a avut calitate de traducător, fiind angajată de peste 15 ani la Judecătoria Carei, localitate unde de altfel domiciliază, neavând nici o legătură cu prezenta cauză.

Pe parcursul acordării acestor termene de judecată inculpatul a solicitat în două rânduri restituirea cauzei la procuror şi de asemenea efectuarea unei expertize grafologice, cerere respinsă pe considerent că pe de o parte la dosar nu se regăsesc actele originale ale înscrisurilor contestate, iar pe de altă parte acestea nu au fost prezentate în original de nici una din părţile implicate în cauză. La data de 7 octombrie 2008 inculpatul a formulat o nouă excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69, 89, 116, 127 alin. (1) C. proc. pen., ocazie cu care instanţa a respins cererea de înaintare a dosarului la Curtea Constituţională, apreciind că excepţia invocată nu are legătură cu cauza, încheiere recurată de inculpat şi menţinută prin Decizia penală 639/R/2008 a Curţii de Apel Oradea.

Aceeaşi conduită procesuală a fost adoptată de inculpat atât în faţa instanţei de prim-control judiciar cât şi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cele 10 termene acordate de instanţa de Apel, respectiv Curtea de Apel Oradea, 7 dintre acestea au fost solicitate de către inculpat pentru lipsă de apărare, pentru pregătirea apărării sau pentru imposibilitate de prezentare din motive de sănătate.

La unul din termene, inculpatul A.I. a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător P.C., cerere respinsă prin încheierea de la 27 octombrie 2009.

La termenul din 10 noiembrie 2009, inculpatul a formulat o excepţie de neconstituţionalitate ce a fost admisă de Curtea de Apel Oradea şi sesizată Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei, fiind respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia 826 din 22 iunie 2010, cauza având următorul termen la 07 septembrie 2010.

Şi în faţa Înaltei Curţi, din cele 7 termene acordate, 5 dintre acestea au fost solicitate de inculpat sub pretextul lipsei de apărare, pregătirea apărării sau imposibilitatea prezentării apărătorului ales.

Aşa cum se poate lesne observa conduita procesuală a inculpatului nu a fost una conformă cu o atitudine de respect faţă de instanţele de judecată, el adoptând o atitudine de sfidare concretizată atât prin modalitatea de a solicita amânarea cauzei sub diferite pretexte cât şi prin neseriozitatea probelor solicitate în apărare, el propunând martori al căror domiciliu nu a putut fi stabilit nici prin Serviciul de Evidenţă Informatizată a persoanei, sau prin depunerea unei aşa intitulate „expertize grafologice” scrisă de mână, fără a arătat de la cine emană şi fără a purta vreo ştampilă, elemente care să-i confere o oarecare urmă de credibilitate.

Ca atare, apreciază Înalta Curte că vinovăţia inculpatului a fost dovedită mai presus de orice dubiu, atitudinea de negare a participării sale la comiterea faptelor, fiind determinată de dorinţa acestuia de a fi absolvit de răspundere penală.

Nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. nu este incident în cauză, criticile referitoare la netemeinicia pedepsei aplicate nefiind apte să determine aplicarea unei pedepse mai blânde.

Pentru ca pedeapsa să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său, ea trebuie să corespundă gravităţii infracţiunii şi nevoilor de îndreptare ale infractorului.

Stabilirea sancţiunii penale de către instanţa de fond corespunde tuturor criteriilor prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind realizată o proporţionalitate între gravitatea faptei şi pedeapsa aplicată.

Astfel, au fost avute în vedere drept criterii de stabilire a sancţiunii penale atât actele ce caracterizează fapta cât şi cele referitoare la persoana inculpatului respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, respectiv perseverenţa infracţională a inculpatului, el săvârşind mai multe infracţiuni de aceeaşi natură într-un timp relativ scurt.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului respectiv lipsa antecedentelor penale sunt împrejurări ce au fost avute în vedere de instanţa de fond care a orientat pedeapsa spre minimul special prevăzut de lege.

Şi modalitatea de executare a pedepsei a fost bine aleasă de instanţa de fond care a apreciat că în raport de activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, atitudinea negativă manifestată pe parcursul procesului penal, este justificată executarea pedepsei în regim de penitenciar.

Trecerea timpului, care are ca efect diminuarea impactului negativ al faptelor asupra opiniei publice nu poate determina stabilirea unei alte modalităţi de executare a pedepsei, întrucât s-ar induce ideea că oricine poate comite fapte penale şi odată cu trecerea timpului poate beneficia de un regim sancţionator blând.

Înalta Curtea opinează că indiferent de perioada scursă de la comiterea faptei, răspunderea penală trebuie să fie efectivă şi aptă să conducă la atingerea scopului pedepsei astfel cum este definit de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Poziţia negativă manifestată de inculpat pe parcursul procesului penal concretizată prin sustragerea de la urmărirea penală, neprezentarea în faţa instanţelor de judecată, în toate fazele de jurisdicţie, atitudinea de nerecunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa sunt împrejurări în raport de care apreciază Înalta Curte, că pedeapsa aplicată inculpatului corespunde funcţiilor educativă, coercitivă şi de exemplaritate ale pedepsei şi este aptă să contribuie la formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Faţă de toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.I. împotriva Deciziei penale nr. 77/A din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 4063/2011. Penal  ICCJ. Decizia nr. 4073/2011. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4065/2011. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs