ARTICOLUL 56 Contribuţii financiare Îndatoririle fundamentale

I. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice. Articolul 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească, mai ales dacă ţinem seama de numeroasele prestaţii, în special cu caracter social, pe care acelaşi stat este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi. Merită precizat şi faptul că obligaţia se referă la orice fel de cheltuieli publice şi nu doar la cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat.

II. Titularii

Citește mai mult

obligaţiei. Trebuie făcută aici o precizare şi cu privire la sfera titularilor acestei obligaţi fundamentale. Textul constituţional se referă expres doar la subiectele individuale de drept care sunt cetăţenii, dar este evident că prin această exprimare nu au fost excluse de la această obligaţie subiectele colective de drept, persoanele juridice care obţin venituri. în măsura în care subiectele colective de drept nu sunt altceva decât ficţiuni juridice, creaţii a căror substanţă este dată de comportamentul indivizilor care le alcătuiesc, toate drepturile şi obligaţiile recunoscute sau puse în sarcina unor astfel de subiecte colective evident că afectează, în ultimă instanţă, subiectele individuale de drept care le-au constituit. Prin urmare, obligaţia unei persoane juridice de a plăti un impozit sau o taxă este, în final, suportată tot de către cei în folosul cărora respectiva persoană juridică realizează activităţile şi îşi valorifică patrimoniul. Acesta este temeiul în baza căruia şi subiectele colective de drept sunt ţinute la plata aceloraşi contribuţii financiare ca şi subiectele individuale de drept, chiar dacă textul constituţional nu nominalizează decât cetăţenii ca titulari ai obligaţiei.

III. Principiul egalităţii în materie fiscală. Alineatul (2) al aceluiaşi articol precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie fiscală şi anume obligaţia al cărui titular expres nominalizat este legiuitorul şi care constă în aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Caracterul just al sistemului legal de impuneri face trimitere la principiul proporţionalităţii şi la cel al echităţii, structurante pentru orice societate democratică. Precizarea constituţională este extrem de suplă, permiţând în egală măsură atât o interpretare în sensul unei repartizări formal-egalitare a obligaţiilor fiscale, prin care se asigură egalitatea de şanse, dar şi o interpretare în sensul realizării justiţiei sociale, care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor ce tinde la o egalitate de rezultat.

IV. Principiul legalităţii în materie fiscală. Situaţii excepţionale.

Alineatul al treilea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte prestaţii în sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în situaţii excepţionale. Istoria a dovedit nu o dată că situaţii neprevăzute pot apare oricând (catastrofe naturale, stări excepţionale etc.); ele nu trebuie însă să justifice un comportament arbitrar din partea autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie în limitele legalităţii şi ale statului de drept. Trebuie precizat totuşi că, deseori în astfel de situaţii, legiuitorul stabileşte doar obligaţia fiscală şi natura sa, lăsând organelor ce trebuie să aplice legea grija de a preciza cuantumul şi modalităţile concrete de colectare a respectivelor sarcini fiscale.