Contract de mandat

contractul de mandat, aspecte din dreptul intern și de drept comparat,

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Supranumit de unii autori “contractul cu o mie de feţe”etc.

Datorită intensificării relaţiilor transnaţionale, dispoziţii referitoare la mandat (denumit uneori şi contract de intermediere) găsim atât în convenţiile internaţionale

Serviciul astfel prestat nu se referă întotdeauna la încheierea unui act în locul altei persoane (mandat cu reprezentare). Uneori în practică mandantul nu are decât rolul de a cerceta şi de a negocia. Pe de altă parte, în unele cazuri, deşi lucrează în interesul unei alte persoane, mandatarul încheie actul în numele său personal (mandat fără reprezentare).Vom face în cele ce urmează prezentarea ţinând cont de această clasificare.

II. MANDATUL CU REPREZENTARE

A. DEFINIŢIE. CARACTERE JURIDICE. CONDIŢII DE VALIDITATE. ÎNTINDERE

1. Definiţie. Mandatul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită mandant, împuterniceşte o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru ea anumite acte juridice.

Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art.1532 - art.1559), dar practica cunoaşte şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare. etc.)

Trebuie precizat de asemeni că numeroase coduri civile sau legi speciale disting între relaţiile externe (mandant-terţ) şi cele interne (mandant-mandatar). Astfel, regulile privind reprezentarea se aplică raporturilor dintre titular şi terţ, în timp ce raporturile dintre titular şi împuternicit sunt reglementate de dreptul contractelor. De exemplu, în Italia este reglementat special contractul de mandat (art.1703-1730) şi reprezentarea separat, ca o categorie a dreptului general al obligaţiilor (art.1387-1400). Distincţii similare întâlnim şi în alte coduri: Germania - BGB art. 164-181 (reprezentare), art.662-676 (mandat); Grecia-C.civ. art.211-235 (reprezentare), 713-729 (mandat); Olanda -BW art.60-67 (reprezentare), art.400-427 (mandat).

2. Caractere juridice

a) Din lectura art.1532 C.civ. (”o persoană se obligă, fără plată..”) s-ar putea trage concluzia că mandatul este esenţialmente gratuit. Cu toate acestea, art. 1534 permite stipularea unei clauze contrare, în acest caz fiind în prezenţa unui contract cu titlu oneros. Iar art. 1547, vorbind despre obligaţiile mandantului, o aminteşte şi pe aceea de a a plăti onorariul mandatarului. Putem spune de aceea că, în dreptul civil, caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de mandat. Spre deosebire de reglementarea din dreptul civil, în comercial este consacrată, dimpotrivă, prezumţia caracterului oneros al contractului. Dacă mandatarul este un profesionist, de asemeni nu poate opera prezumţia de gratuitate instituită de art. 1532 C.civ.

b) Dacă este cu titlu oneros, contractul de mandat este sinalagmatic, căci dă naştere la obligaţii reciproce între părţi; dacă este cu titlu gratuit, este ceea ce se numeşte un contract sinalagmatic imperfect, în sensul că, în sarcina mandantului pot apărea numai obligaţii posterioare, exterioare contractului.

c) Mandatul este, în general, un contract încheiat intuitu personae, bazat pe încrederea mandantului în mandatar. De aceea, cum vom vedea, legea instituie o răspundere suplimentară a mandatarului care şi-a substituit o altă persoană. Tot ca o consecinţă a acestei caracteristici, mandatul încetează, inter alia, prin moartea uneia din părţi.

d) în principiu, mandatul este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă fiind suficient acordul de voinţă al celor două părţi contractante. Mai mult, din reglementarea art. 1533 C.civ. rezultă că mandatul poate fi chiar şi tacit. Totuşi, în practică, pentru a se da terţilor posibilitatea de a verifica limitele împuternicirilor primite de mandatar, contractul îmbracă forma unui înscris, ce poartă diverse denumiri (mandat, procură: cererea de înmatriculare a unui comerciant persoană fizică se face personal sau prin împuternicit, cu procură specială şi autentică.

3. Deosebiri de alte contracte, asemănătoare

3.1. într-o clasificare tripartită a contracţelor (contracte având ca obiect transferul proprietăţii asupra unui bun, contracte ce presupun transferul folosinţei unui bun, contracte privind o lucrare sau un serviciu) se analizează diferenţele între contractul de mandat, pe de o parte, şi contractul de muncă, respectiv de antrepriză, pe de altă parte.

Din punctul de vedere al obiectului contractelor în discuţie, este de reţinut că în timp ce contractul de antrepriză şi cel de muncă au ca obiect principal acte sau fapte materiale prestate de o parte pentru cealaltă, obiectul principal al mandatului îl reprezintă încheierea

de acte juridice în numele şi pentru cealaltă parte.Totuşi, în general, opoziţia dintre ele nu este atât de categorică, numeroase profesii putând beneficia, după caz, de o calificare sau de alta (de pildă, arhitectul care pe lângă executarea proiectului, îl reprezintă pe client în raporturile cu constructorul sau cu autorităţile locale etc).

în al doilea rând, dacă în cazul contractului de muncă şi de antrepriză, de regulă, nu operează revocarea unilaterală, specific mandatului este că el poate înceta prin revocare unilaterală, astfel cum prevede expres art.1552 pct.1 C.civ.

S-a spus că mandatul este un contract care rareori intră în conflict cu alte contracte, spre deosebire de multe alte convenţii. Astfel, el poate însoţi un contract de muncă, de antrepriză, chiar depozit.

3.2. Mandatul civil se deosebeşte însă şi de alte contracte, în general comerciale, asemănătoare, deşi constituie drept comun pentru acestea, potrivit art.1 C.com. Astfel, contractul de mandat comercial

4. Condiţii de validitate

Potrivit art.948 C.civ, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

Şi contractului de mandat îi sunt aplicabile regulile generale ale validităţii oricărei convenţii. Vom face totuşi unele precizări cu privire la capacitatea părţilor contractante şi la obiectul acestui contract.

4.1. Capacitatea părţilor. Pentru că în urma încheierii actului juridic de către mandatar, mandantuldevine parte contractantă, el trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi asemenea acte. Este vorba, după caz, de capacitatea restrânsă de exerciţiu (suficientă pentru actele de conservare şi administrare) respectiv de capacitatea deplină de exerciţiu, pentru încheierea unor acte de dispoziţie, raportate la patrimoniu.

Cu privire la capacitatea care se cere mandatarului \r\ doctrină au fost exprimate mai multe opinii. După unii autori capacitatea mandatarului nu contează, întrucât nu contractează

personal, ci în numele mandantului. După o altă părere - pe care o împărtăşim - întotdeauna se impune ca mandatarul să aibă capacitate deplină de exerciţiu, indiferent de natura actului cu încheierea căruia este însărcinat.

într-adevăr, deşi el nu urmează a contracta pentru sine, ci pentru altul, mandatarul trebuie să exprime o voinţă liberă şi conştientă, căci el nu este un simplu mesager (nuncius) al cărui rol se rezumă la a transmite voinţa stăpânului său. De aceea, un contract de mandat încheiat ca mandatar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este anulabil pentru incapacitate.

Menţionăm în acest context şi dispoziţia cu caracter general a art.31 din Proiectul codului civil: “în cazul în care actul juridic este făcut prin reprezentare, lipsa discernământului, viciile de consimţământ, precum şi buna sau reaua-credinţă se vor lua în considerare numai dacă au existat în persoana reprezentantului.

Cu toate acestea, dacă cel reprezentat este de rea-credinţă, el nu poate invoca buna-credinţă a celui care îl reprezintă.”

4.2. Obiectul mandatului trebuie să fie, potrivit regulilor generale, determinat, posibil şi licit. Cum s-a arătat anterior, ceea ce este caracteristic acestui contract este că obiectul său principal îl reprezintă încheierea de acte juridice care să nu aibă un caracter strict personal.

5. întinderea mandatului

Potrivit art. 1535 C.civ, mandatul poate fi general, de a încheia orice acte juridice în interesul unei persoane, sau special, cum ar fi cel de a încheia un anumit contract. Iar conform regulii de interpretare din art. 1536 C.civ, dacă mandatul este formulat în termeni generali, el nu se referă decât la actele de administrare. în schimb, pentru actele de dispoziţie, mai ales când este vorba de o înstrăinare, legea este mai riguroasă şi impune existenţa unui mandat special (art.1536 alin.2 C.civ.).

Distincţia nu este întotdeauna uşor de realizat şi confuziile se datorează uneori interferenţei dintre clasificarea mandatului în general şi special (criteriu: întinderea împuternicirii) pe de o parte şi clasificarea în mandat expres -mandat tacit (criteriu: forma de exprimare a consimţământului la încheierea acestui contract). Credem de asemeni că ea provine şi din diferenţa de redactare a celor două texte în codurile francez şi român. Astfel, art. 1998 alin.2

C.civ.fr. prevede: “S’il s’agit d’aliener ou hypothequer, ou de quelque autre acte de propriete, le mandat doit etre expres.” Corespondentul său român (art.1536 alin.2) prevede însă pentru aceeaşi situaţie că “..mandatul trebuie să fie special”. Formula aleasă de legiuitorul nostru este cea corectă, ea corespunde, credem, izvoarelor romane ale instituţiei: procuratio unicus rei (mandatul special, pentru o singură operaţie juridică), respectiv procuratio omnium bonorum

(mandatul general, când mandatarului i se conferă împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului).

Se consideră că pentru actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie special, în sensul că se va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei. Pentru actele de conservare şi administrare este suficient un mandat general. De altfel, dacă procura este imprecisă, legea (art. 1536 alin. 1 C.civ) prevede că mandatul nu-l autoriză pe mandatar decât cel mult la încheierea unor acte de administrare .

în schimb, distincţia între mandatul expres şi cel tacit are în vedere forma de exprimare a consimţământului. Art. 1533 C.civ.rom (identic cu fostul art.1738 C.civ.it.) prevede că mandatul poate fi expres sau tacit; şi acceptarea mandatului poate fi tacită. întrucât textul este permisiv, jurisprudenţa şi doctrina au admis că pentru dovedirea existenţei unui mandat tacit pot fi administrate orice mijloace de probă. în acest sens, într-o decizie a fostei Curţi de Casaţie s-a reţinut că proba mandatului tacit poate să rezulte din diferite acte, fapte sau prezumţii care să-l indice în mod neechivoc şi pe care instanţele de fond au să le aprecieze.Aşadar, dacă proba este liberă, înseamna că se poate dovedi chiar existenţa unui mandat tacit, dar special.

în orice caz, indiferent că a primit un mandat general sau unul special, mandatarul nu poate depăşi limitele împuternicirii; art.1537 C.civ. permite totuşi în teza a doua ca interpretarea să se facă extensiv, în sensul că facultatea de a încheia o tranzacţie o cuprinde pe aceea de a face un compromis (de a insera o clauză compromisorie, de arbitraj, în contractul încheiat).

B. ACTUL CU SINE ÎNSUŞI ŞI DUBLA REPREZENTARE. MANDATUL ÎN INTERES COMUN

1. Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. Cunoscute în literatura juridică şi sub numele generic de “autocontract”, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare vizează ipoteza în care contractul este încheiat “pentru două părţi diferite ,de voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă calitate”

Actul cu sine însuşi este operaţiunea în care mandatarul acţionează, pe de o parte, ca reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio). De pildă, este împuternicit de proprietarul unui imobil să-l închirieze şi îl ia el însuşi în folosinţă, în calitate de chiriaş.

în cazul dublei reprezentări, aceeaşi persoană acţionează ca mandatar al ambelor părţi contractante şi încheie contractul (de exemplu, o vânzare-cumpărare) atât în numele vânzătorului, cât şi în numele cumpărătorului.

Legislaţia noastră nu cuprinde o interdicţie de principiu a contractului cu sine însuşi. Ea se mărgineşte să interzică autocontractul în câteva cazuri particulare (art.128 C.fam care priveşte raporturile tutore-minor; art. 1308 pct.2 C.civ privind incapacitatea mandatarilor de a

cumpăra bunurile cu vânzarea cărora au fost însărcinaţi). în ambele ipoteze, sancţiunea aplicabilă este anulabilitatea.

Totuşi, în doctrină s-a exprimat temerea că permiţându-se încheierea actului cu sine însuşi şi a dublei reprezentări, există riscul vătămării drepturilor reprezentatului/reprezentaţilor. S-a propus de aceea ca în toate cazurile asemenea contracte să fie anulabile pentru doi prin reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant.

Pericolul menţionat nu subzistă însă dacă lezarea intereselor mandanţilor este cu desăvârşire exclusă sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar să încheie acea operaţiune juridică. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995 stipulează că în procura autentică încheiată în vederea vânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele viitorului contract, inclusiv preţul, în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia sa vor avea calitatea de cumpărători.

2. Mandatul în interes comun (procuratio in rem suam). Mandatul în interes comun reprezintă un contract care se caracterizează prin aceea că mandatarul are, pe lângă dreptul la remuneraţie, un interes propriu la încheierea actului pentru care a fost însărcinat. în acest caz nu se pune deci problema conflictului de interese între el şi mandant, ci dimpotrivă (de pildă, sunt coproprietarii unui apartament ce urmează a fi vândut; ambii au interesul ca preţul obţinut să fie cât mai ridicat).

C. EFECTELE CONTRACTULUI DE MANDAT

Vom analiza mai întâi efectele pe care acest contract le produce între părţile contractante, între mandant şi mandatar. Dar datorită particularităţilor sale, el dă naştere şi unor efecte în raporturile cu terţii cu care mandatarul contractează, reprezentându-l pe mandant. De aceea vor fi avute în vedere şi efectele mandatului faţă de terţi.

a) efectele contractului de mandat între părţi

1. Obligaţiile mandatarului

1.1. Principala obligaţie ce-i incumbă mandatarului este aceea de a executa mandatul ce i-a fost încredinţat sub sancţiunea plăţii unor daune-interese în caz de neîndeplinire (art.1539 alin.1 C.civ.); el este obligat şi de a termina lucrarea începută, chiar în caz de moarte a mandantului, dacă există pericolul unei pierderi (alin.2).

Se pune întrebarea ce înseamnă să execute mandatul. Aceasta depinde de termenii contractului. în general, mandatarul nu este un prepus al mandantului, dar totuşi el trebuie să acţioneze în limitele sarcinilor încredinţate.

în acest sens, Codul civil olandez prevede chiar (art.402) obligaţia mandatarului de a urma instrucţiunile transmise în timp util şi justificate, privind executarea mandatului.

S-a considerat astfel executat mandatul şi s-a admis acţiunea în plata remuneraţiei, introdusă de mandatarul care: a găsit pe cineva dispus să-l împrumute pe mandant, i-a pus în legătură, a stăruit pentru a se ajunge la încheierea convenţiei.Rezultă deci că prin executarea mandatului nu se înţelege neapărat încheierea actului proiectat, ci este suficient ca mandatarul să dovedească că a depus diligenţa necesară.

Legea instituie răspunderea mandatarului nu doar pentru cazul în care cu intenţie (doi) a îndeplinit necorespunzător sarcinile încredinţate, dar şi pentru culpă în executarea mandatului. Diferenţa între mandatul remunerat şi cel cu titlu gratuit sub aspectul răspunderii constă în aceea că aprecierea culpei în ultimul caz se va face cu mai puţină rigurozitate. El va trebui să-l dezdăuneze pe mandant pentru pagubele suferite datorită neexecutării sau executării necorespunzătoare a însărcinării primite. întrucât legea nu mai stabileşte sub acest aspect norme speciale, urmează că răspunderea mandatarului va urma regulile răspunderii contractuale în general. Aşadar, mandatarul nu va răspunde dacă neexecutarea se datorează culpei mandantului, unui caz de forţă majoră ori pieirii fortuite a lucrului deţinut în baza mandatului.

în practică, mai ales pentru mandatarii profesionişti, se impune o mai mare rigurozitate. De pildă, în Franţa s-a decis că un agent imobiliar căruia i s-a încredinţat administrarea unui imobil nu şi-a îndeplinit mandatul pentru că nu a verificat situaţia financiară a locatarului cu care a contractat.

1.2. Strâns legată de obligaţia principală este şi obligaţia de a da socoteală şi de a-i remite mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, chiar când nu i s-ar cuveni mandantului (art. 1541 C.civ.). Art. 1544 adaugă că pentru sumele de bani primite, mandatarul datorează şi dobânzi, din ziua când sumele i-au fost cerute, iar dacă le-a folosit în interesul său, i se pot pretinde dobânzi ce curg din ziua întrebuinţării sumei.

în legătură cu momentul naşterii dreptului material la acţiune al mandantului pentru restituirea sumelor primite în temeiul mandatului, doctrina şi practica judiciară au consacrat soluţia potrivit căreia, acest moment diferă. Astfel, el curge fie de la încetarea mandatului prin executare (dacă restituirea sumelor rezultă din vânzarea unor bunuri ale mandantului)

Potrivit art.412 C.civ.olandez, acţiunea împotriva mandatarului pentru predarea documentelor pe care le-a primit în temeiul mandatului se prescrie în 5 ani, termen ce curge din ziua următoare celei în care activitatea sa în interesul mandantului a încetat.

1.3. Răspunderea pentru substituirea unui terţ este consacrată expres în Codul civil, datorită caracterului în principiu intuitu personae al contractului de mandat, care îl obligă să îndeplinească personal însărcinarea. De aceea vom reţine că, în regulă generală, submandatul nu este permis (deiegatus delegare non potest). Părţile pot însă, prin clauză expresă, să insereze dreptul de substituire al mandatarului.

Art. 1542 alin. 1 C.civ. prevede că mandatarul răspunde pentru activitatea persoanei ce şi-a substituit în două cazuri: dacă nu i s-a conferit dreptul de a-şi substitui o altă persoană ori, deşi i-a fost acordat acest drept, el şi-a ales o persoană notoriu incapabilă sau insolvabilă.

Legea consacră în această materie şi o acţiune directă a mandantului împotriva substituitului (art.1542 alin.2 C.civ.), indiferent dacă mandatarul a avut sau nu acordul de a-şi substitui o altă persoană.

Contractul de mandat este susceptibil de pluralitate de subiecte. Dacă mai multe persoane au fost împuternicite cu îndeplinirea aceluiaşi mandat, în principiu, răspunderea lor va fi conjunctă, iar nu solidară, cu excepţia cazului când s-a convenit o solidaritate convenţională (expres). în dreptul olandez soluţia este diferită: art.407 alin.2 prevede că, dacă mai multe persoane au primit împreună un mandat, fiecare dintre ele este responsabilă pentru tot, în cazul unei executări necorespunzătoare, cu excepţia cazului când unul dintre ei dovedeşte că neexecutarea nu-i este imputabilă.

2. Obligaţiile mandantului

2.1. Despăgubirea mandatarului. Caracterul gratuit al mandatului înseamnă că activitatea desfăşurată de mandatar nu trebuie remunerată; el nu semnifică însă că mandatarul trebuie să suporte singur costurile. Potrivit art.1547-1549 C.civ.rom, mandantul trebuie să-l dezdăuneze pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute, ca şi pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. în aplicarea acestor texte, în practică s-a decis că mandantul nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, chiar dacă “afacerea nu a reuşit, dacă nu i se poate imputa mandatarului nici o culpă”. De precizat că legea este sub acest aspect favorabilă mandatarului, căci prevede expres că mandantul nu poate reduce suma cheltuielilor, pe motiv că ar fi putut fi mai mici.

în doctrină s-a subliniat însă că aceste pierderi, chiar dacă nu sunt într-o legătură cauzală, trebuie să prezinte totuşi un anumit grad de conexitate cu activitatea desfăşurată de mandatar

în executarea mandatului(de pildă, n-ar fi îndreptăţit să solicite contravaloarea bagajului propriu, pierdut cu ocazia transportului spre localitatea unde urma să încheie actul juridic pentru mandant).

Dispoziţia nu este însă de ordine publică, astfel încât, dacă părţile au convenit o plată forfetară, instanţa nu poate, ignorând termenii clari ai contractului, să impună plata pierderilor suplimentare.

2.2. Dacă părţile au convenit încheierea unui contract cu titlu oneros, mandantul este ţinut să plătească remuneraţia (onorariul). Codul civil român se ocupă de această obligaţie în art.1547-1550.

în practica judiciară s-a pus problema determinării cuantumului remuneraţiei, dacă părţile nu au prevăzut-o.

Astfel, instanţa are dreptul să determine cuantumul onorariului, existenţa lui fiind subînţeleasă în cazul în care mandatarul este un profesionist.

De asemeni, atât Directiva 86/653/CEE privind armonizarea legilor aplicabile în statele membre referitoare la agenţii comerciali independenţi, cât şi Codul civil olandez prevăd criteriile de determinare a remuneraţiei, dacă cuantumul acesteia nu a fost stabilit de părţile unui mandat în care mandatarul este un profesionist. Aceste criterii vizează fie obiceiul, fie o remuneraţie “rezonabilă”.

Adăugăm că în anumite materii speciale, cum ar fi cea a agenţilor imobiliari, reglementată prin O.G. nr.3/2000 există norme derogatorii, care condiţionează plata onorariului de reuşita afacerii (art.9 alin.1).

Codul civil instituie în art. 1551 o solidaritate (legală) a mandanţilor care împreună au numit un mandatar pentru o “afacere comună”.

în doctrină se recunoaşte mandatarului un drept de retenţie cu privire la sumele pe care el trebuie să le restituie mandantului, până la plata remuneraţiei.

b) efectele contractului de mandat în raport cu terţele persoane

Deoarece principalul rezultat urmărit de părţile care recurg la un contract de mandat este reprezentarea mandantului în actele juridice pe care mandatarul le încheie cu terţii, se impune şi analiza acestor efecte.

Consecinţa directă a reprezentării este de a crea obligaţii între mandant şi o terţă persoană, aceea cu care mandatarul a contractat. Indirect, reprezentarea îl obligă pe mandant de a-l exonera pe mandatar de orice obligaţie fată de tertul cocontractant, asa cum prevede art. 1546 C.civ.

Pentru a analiza efectele pe care mandatul le produce în raport cu terţii, se impune distincţia între actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite şi cele săvârşite în afara acestei împuterniciri.

1. Actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primitei obligă pe mandant ca şi când ar fi încheiat personal acel act.

în acest sens, s-a spus că deşi în fapt terţul tratează cu mandatarul, în drept el contractează cu mandantul.Astfel, el devine parte la convenţia încheiată: dacă era un contract de vânzare, dreptul de proprietate asupra bunului iese din patrimoniul său şi intră în patrimoniul terţului-cumpărător, fără a trece nici un moment prin patrimoniul mandatarului. Mandantul este cel care trebuie să execute obligaţia de predare, de garanţie etc.

în acest sens, art.1546 alin.1 C.civ. prevede :”mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date”. Menţionăm însă că prin unele legi speciale (cum ar fi O.G. art. 10 alin.2) instituie o răspundere solidară a mandantului şi mandatarului dacă viciile ascunse ale bunului imobil au fost menţionate în contractul de intermediere.

în mod simetric, terţul este ţinut de executarea contractului direct faţă de mandant. Asupra acestor efecte directe nu există nici un dubiu, bineînţeles cu condiţia de a nu exista vreo înţelegere frauduloasă între mandatar şi terţ.

în realitate, funcţionarea normală a reprezentării, cu consecinţa efectelor directe, depinde de întinderea puterilor conferite mandatarului. Ar fi prudent pentru terţul ce intenţionează să încheie acte juridice cu mandatarul să se informeze corect asupra acestor puteri.

în acest sens, prezintă relevanţă distincţia între mandatul general şi mandatul special, între cel expres şi cel tacit. Astfel, dacă s-a convenit ca B să se ocupe de toate bunurile lui A pe timpul cât acesta este plecat în călătorie, suntem în prezenţa unui mandat general care-i conferă lui B doar puterea de a încheia acte de administrare. Pentru dreptul de a înstrăina o parte din bunuri, mandatul trebuie să fie expres. Un mandat special este acela prin care, de pildă, B trebuie să se ocupe de toate imobilele lui A; actele pe care le poate încheia sunt de administrare a imobilelor, dar dacă există clauză expresă, pot fi şi de dispoziţie. Adesea, mandatul special este un mandat expres.

Precizăm că şi în cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul mai poate interveni, dacă a fost împuternicit nu doar să încheie contractul, ci şi pentru derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiile locative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune etc. Şi în aceste ipoteze, mandantul este ţinut personal faţă de terţ, iar nu pentru fapta altuia.

Art. 1545 C.civ. prevede că mandatarul care a dat părţii cu care a contractat în asemenea calitate o suficientă lămurire asupra puterilor primite, nu este ţinut a garanta ceea ce s-a făcut în afara limitelor mandatului, afară numai dacă s-a obligat pe sine însuşi în numele său. Dacă a acceptat să contracteze în aceste condiţii, înseamnă că terţul şi-a asumat riscurile şi în orice caz nu mai poate pretinde mandantului să răspundă.

2. Actele îndeplinite de mandatar în afara împuternicirii primite nu ar trebui să îl oblige în nici un fel pe mandant (art.1546 alin.2 teza I C.civ), întrucât sunt pentru el res inter alios acta. Aşadar, sancţiunea care intervine în cazul încheierii unui act juridic prin reprezentare, dar cu depăşirea puterilor conferite este inopozabilitatea.

Ea presupune însă ca actul juridic încheiat de mandatar cu terţul să fi fost valabil; dacă actul a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor de fond sau de formă cerute ad validitatem, contractul în cauză este nul, iar quod nullum est, nullum producit efectum. De aceea, mai ales dacă a fost vorba de încălcarea unor norme imperative, nici nu s-a mai pus problema de a cere constatarea nulităţii absolute a actului încheiat cu depăşirea puterilor conferite..

Tocmai pentru că sancţiunea este, de regulă, inopozabilitatea, legea prevede posibilitatea înlăturării ei, prin ratificare, expresă sau tacită din partea mandantului (art.1546 alin.2 teza a doua C.civ.)).

Dacă nu a intervenit ratificarea, înseamnă că raporturile juridice create sunt situate pe tărâm extracontractual. De aceea, cel mult “mandantul” poate fi obligat către terţ în condiţiile

gestiunii de afaceri (art.987-991 C.civ, dacă prin mandatul încheiat nu-i interzisese în mod expres mandatarului să depăşească limitele împuternicirii) sau ale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză (art.992-997 C.civ.).

3. Problema răspunderii mandantului pentru prejudiciile cauzate de mandatar

Datorită faptului că între mandant şi mandatar nu există în general raporturi de prepuşenie, care presupun continuitate şi subordonare, în doctrină se consideră că, pentru faptele ilicite săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, nu se pot aplica dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceasta pentru că, aşa cum am arătat anterior, mandantul recurge la serviciile mandatarului fie pentru că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat (de pildă, din cauza distanţei), fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop.

De aceea, dacă a acţionat în limitele mandatului, mandatarul angajează faţă de terţi răspunderea (contractuală) a mandantului. Pentru eventualele delicte civile comise, fiecare dintre ei poate fi ţinut să răspundă, potrivit propriei culpe, conform art.998 C.civ.

A fortiori, delictele săvârşite de mandatar în afara limitelor mandatului nu pot antrena răspunderea civilă delictuală a mandantului pentru fapta altei persoane. în acest sens, în practica judiciară s-a decis, în legătură cu dolul comis de o agenţie imobiliară însărcinată cu vânzarea unui imobil care a acoperit cu o pictură un perete infiltrat, că "mandantul nu este ţinut de ceea ce mandatarul a comis în afara puterilor pe care le-a primit”.

D. ÎNCETAREA MANDATULUI

a) cauze de încetare. Mai întâi, ca orice convenţie, şi mandatul poate înceta din cauze generale, cum sunt executarea contractului, expirarea termenului pentru care a fost acordat sau intervenirea unei condiţii rezolutorii inserate de părţi, imposibilitatea de executare, ş.a.

Codul civil prevede însă şi anumite cauze speciale de încetare, care cum vom vedea decurg toate din caracterul intuitu personae al acestui contract, ce presupune, pe tot parcursul său, existenţa încrederii.

Potrivit art.1552 C.civ, mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul mandatarului sau mandantului.

1. Revocarea mandatului:Codul civil reglementează în câteva articole (1553-1555) acest mod special de încetare a contractului de mandat. Felul în care este formulat textul art.1553

C.civ.(“mandantul poate când voieşte, a revoca mandatul şi a-l constrânge pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”) nu lasă loc la interpretarea voinţei legiuitorului de a deroga, în această materie, de la principiul forţei obligatorii a oricărei convenţii, consacrând, practic, revocabilitatea ad nutum a contractului de mandat. Practica judiciară a fost constantă în a admite revocarea unilaterală nu numai a mandatului cu titlu gratuit, dar şi a celui cu titlu oneros.

în acest sens, instanţa supremă arăta foarte sugestiv: “La baza oricărui mandat existând faptul sufletesc al încrederii pe care mandantul o acordă mandatarului, de aici urmează că mandatul, chiar retribuit, este esenţialmente revocabil, el neputând fiinţa decât atât timp cât există încrederea mandantului - iar mandatul retras pe nedrept dă drept mandatarului numai la o acţiune în daune.”

Chiar şi revocarea mandatului în interes comun urmează regula art. 1553 C.civ, care nu distinge sub acest aspect. Totuşi, facultatea de revocare în acest caz nu este total liberă, ci mandatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la mandant dacă revocarea n-a fost determinată de o cauză obiectivă (de pildă, întreruperea fabricării produselor cu vânzarea cărora era însărcinat mandatarul) sau de propria culpă a mandatarului.

Deşi regula enunţată nu este de ordine publică şi în principiu părţile pot deroga, stipulând o clauză de irevocabilitate, jurisprudenţa şi doctrina consideră totuşi, pe bună dreptate, că şi într-un asemenea caz se admite revocarea, eventual cu plata unei indemnizaţii, soluţie întemeiată iarăşi pe necesara încredere care domină relaţiile dintre părţile acestui contract.

Din punctul de vedere al formei sale, revocarea mandatului poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă trebuie, de regulă, să aibă forma unui înscris iar pentru a fi opozabilă terţilor, art. 1554 C.civ. prevede necesitatea notificării acesteia. Astfel cum observa un autor este mai uşor de zis decât de făcut notificarea terţilor de către mandant asupra revocării mandatului. S-a propus de aceea ca o măsură de precauţie să se verifice ca procura să nu fie prea veche.

în jurisprudenţa noastră s-a decis însă că “publicarea revocării mandatului prin Monitorul Oficial nu creează o prezumţie legală din care să se deducă cunoaşterea acestei revocări de către terţii contractanţi şi mandantul trebuie să facă dovada în fapt că acel ce a contractat cu fostul său mandatar a avut cunoştinţă de revocarea mandatului.”

Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări neîndoielnice care fac a se presupune intenţia mandantului de a pune capăt împuternicirii. Pentru a produce efecte, ea trebuie însă să fie cunoscută de mandatar

Indiferent de forma sa, revocarea va produce efecte numai pentru viitor, ex nune. Valabilă de altfel pentru orice cauză de încetare a mandatului, această afirmaţie semnifică faptul că nu este afectată validitatea operaţiunilor deja efectuate de către mandatar şi îi dă dreptul acestuia de a pretinde indemnizarea sa completă.

2. Renunţarea mandatarului

Potrivit art. 1556 alin.1 C.civ., mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.

El rămâne însă răspunzător pentru daune-interese dacă renunţarea cauzează un prejudiciu mandantului, sub rezerva ca lui însuşi continuarea mandatului să nu-i cauzeze o pagubă însemnată (alin.2). Facultatea de renunţare este recunoscută atât într-un mandat gratuit, cât şi la mandatul cu titlu oneros, căci, aşa cum s-a spus, nu serveşte nimănui menţinerea unui mandat împotriva voinţei mandatarului.

De asemeni, nu se face distincţie după cum mandatul era pe durată determinată sau nedeterminată, dar este preferabil să fie precedată de un preaviz, deci să nu fie intempestivă.

Menţionăm că noul C.civ.olandez prevede (art.408 alin.2) că mandatarul profesionist poate renunţa la mandat, cu excepţia cazurilor întemeiate, numai dacă contractul era pe durată nedeterminată şi nu s-a executat încă.

3. Decesul uneia din părţi. Prevăzut în art. 1552 pct.3 C.civ, încetarea mandatului prin decesul uneia din părţi decurge din caracterul intuitu personae al mandatului. încrederea care este de esenţa acestui contract a condus firesc legiuitorul spre această soluţie, căci obligaţia de a avea grijă de treburile altuia nu se poate transmite de drept la moştenitori.

Cu toate acestea, art.1559 C.civ. prevede, pentru ipoteza morţii mandatarului, obligaţia pentru moştenitorii lui de a-l înştiinţa pe mandant (dacă îl cunosc) despre această împrejurare, luând până atunci precauţiile necesare, după împrejurări. Părţile pot de asemeni insera o clauză în contract, care să permită continuarea raporturilor contractuale şi după moartea mandatarului, mai ales dacă succesorii (sau unul din ei) exercită aceeaşi profesiune.

încetarea contractului intervine şi în cazul morţii mandantului. Deşi codul nu distinge atunci când enumeră cazurile de încetare, se pare că soluţia în acest caz nu mai este atât de energică. într-adevăr, art. 1557 prevede că atâta timp cât nu a cunoscut moartea mandantului, actul juridic încheiat de mandatar este valabil; mandatul continuă deci să-şi producă efecte. în plus, art.1539 alin.2 C.civ.îi impune să termine operaţiunea dacă întârzierea ar cauza pagube moştenitorilor mandantului.

4. Alte cauze speciale de încetare a mandatului, sunt, aşa cum le enumeră art.1552 pct.3 C.civ., punerea sub interdicţie, insolvabilitatea şi falimentul vreuneia din părţile contractului. Toate sunt practic incapacităţi, incompatibile cu continuarea sarcinilor mandatului. Această cauză de încetare poate fi invocată fie de către mandatar, fie de creditorii mandantului, dar în acest ultim caz este opozabilă mandatarului numai de la data cunoaşterii sale.

De menţionat că art. 71 din codul de procedură civilă instituie, în privinţa mandatului judiciar o derogare de la aceste reguli. Astfel, mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau incapacitatea mandantului, el dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori ori de către reprezentantul legal al incapabilului.

b) efectele încetării mandatului

Reţinem în sinteză următoarele efecte ale încetării contractului de mandat:

- mandatarul nu îl mai poate reprezenta valabil pe mandant;

- mandatarul trebuie să restituie înscrisul în temeiul căruia a fost împuternicit;

- dacă mandatarul nu a luat cunoştinţă de îndată de survenirea unei cauze de încetare a mandatului, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile. De altfel, aşa cum s-a subliniat în doctrină şi în practica judiciară, chiar dacă mandatarul a cunoscut existenţa unei cauze de încetare a mandatului, actele încheiate cu terţii de bună-credinţă posterior acestei date îşi menţin valabilitatea în condiţiile mandatului aparent, mandantul fiind vinovat cel puţin de culpa in eligendo.

III. MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE

1. Definiţie

Mandatul fără reprezentare (prete-nom) este acel contract prin care una dintre părţi -împrumutătorul de nume - este împuternicit de cealaltă parte să îndeplinească unul sau mai multe acte juridice pe seama acestuia din urmă, dar ascunzând faţă de terţii contractanţi calitatea de intermediar care lucrează pentru altul.

Aşadar, în timp ce la mandatul cu reprezentare mandatarul lucrează pe faţă în numele şi pe seama mandantului, în ipoteza contractului de prete-nom deşi există împuternicire, în raporturile cu terţii mandatarul se comportă ca şi când ar lucra în nume propriu, iar nu ca reprezentant al altuia.

în dreptul comercial mandatul fără reprezentare este frecvent întâlnit, de aceea este şi special reglementat sub forma contractului de comision, a celui de consignaţie sau -în domeniul transporturilor- a celui de expediţie.

Se admite că acest contract reprezintă de fapt un caz de simulaţie prin interpunere de persoane. în sine, simulaţia nefiind interzisă, nici mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit, având ca scop ascunderea identităţii unei părţi contractante sau ocolirea unei prohibiţii. Exemplul clasic este cel al unei persoane care, dorind să cumpere un bun, recurge la împrumutătorul de nume pentru a evita condiţiile mai puţin avantajoase care, din diverse motive, i s-ar propune dacă şi-ar arăta identitatea.

Desigur însă că dacă s-ar recurge la acest contract pentru scopuri ilicite ori având drept scop încălcarea unor dispoziţii legale imperative, el ar fi nul. Astfel, de pildă, dacă o incapacitate personală îi interzice mandantului să încheie actul cu care l-a însărcinat pe împrumutătorul de nume. Codul civil conţine câteva aplicaţii ale acestei sancţiuni (de pildă, art.812 din materia donaţiilor şi a testamentelor, care prevede că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse; asemănător, art.940 C.civ.). Tot nulă este convenţia de prete-nom care vizează fraudarea drepturilor terţilor. Sunt citate astfel de ipoteze în care un soţ transmite un bun asupra celuilalt soţ, împrumutător de nume, pentru a frauda pe creditori

sau pe avânzii-cauză ori al unui creditor care apelează la prâte-nom pentru a împiedica pe debitor să-i opună compensaţia ,

2. Natura juridică. Discuţii. Analizând mandatul fără reprezentare prin raportare la reglementarea simulaţiei, unii autori disting între :

- "simulaţia convenţională”, care este opera comună a trei participanţi, a persoanei interpuse şi a celor doi contractanţi reali (folosită în general pentru a ocoli o interdicţie legală de a contracta, care există între două persoane determinate) şi

- convenţia de interpunere stricto sensu,care presupune necunoaşterea situaţiei reale de către terţul cu care persoana interpusă contractează.

în sensul tehnic al art.1175 C.civ, simulaţia presupune în primul rând, două acte: un act ostensibil şi un act secret. Actul ostensibil este contractul încheiat de împrumutătorul de nume cu terţul contractant; actul secret este convenţia de prete-nom însăşi. Dar în al doilea rând, pentru a exista simulaţie, se mai cere ca între cele două acte să existe o asemenea contradicţie, încât actul ostensibil să nu apară decât ca o simplă aparenţă.

Se spune de aceea că numai în cazul în care există identitate de părţi în ambele acte am fi în prezenţa simulaţiei.

S-a observat însă pe bună dreptatecă diferenţa de regim juridic nu se justifică, într-adevăr, în ambele ipoteze - cu sau fără participarea terţului contractant la ascunderea adevărului -sunt aplicabile dispoziţiile art.1175 C.civ. care reglementează simulaţia.

Desigur însă că, atunci când a fost părtaş la simulaţie, ştiind că “stăpânul afacerii” este mandantul, din punct de vedere probator terţul are situaţia unei părţi contractante. Dacă a ignorat adevăratele raporturi, ca terţ de bună-credinţă, el se poate întemeia însă pe actul aparent.

3. Efectele contractului de mandat fără reprezentare

3.1. Deşi nu cunoaşte o reglementare proprie în dreptul civil (cu excepţia art.1175 C.civ.), se admite că - asemănător contractului de comision - mandatul fără reprezentare dă naştere la aceleaşi efecte juridice între mandant şi mandatar ca şi mandatul obişnuit. Aşadar, mandatarul trebuie să execute mandatul, să restituie tot ce a primit de la terţi în executarea contractului (obligaţia de a da socoteală), trebuie să răspundă dacă şi-a substituit o altă persoană. La rândul său, mandantul este ţinut să-l dezdăuneze pentru cheltuielile şi pierderile ocazionate şi să-i plătească remuneraţia, dacă astfel au convenit.

Pentru că suntem în prezenţa unei simulaţii şi dacă mandatarul refuză să-şi execute obligaţiile (de pildă, să predea sumele sau bunurile primite), mandantul are deschisă calea acţiunii decurgând din contractul de mandat, iar dacă mandatarul contestă existenţa acestuia, trebuie mai întâi să fie intentată acţiunea în declararea simulaţiei.Credem că soluţia se justifică, ţinând cont de împrejurarea că mandatul este un contract în care încrederea dintre părţi este esenţială.

3.2. Faţă de terţi, adevăratul contractant apare mandatarul (împrumutătorul de nume). El devine personal debitor sau creditor al obligaţiilor ce decurg din actul juridic încheiat. Soluţia este de altfel expres consacrată în art. 406 C.com.: “comisionarul este direct obligat, ca şi când afacerea ar fi fost a sa proprie”.

Nu se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţi. Terţii de bună-credinţă se pot prevala însă, la alegere, fie de actul public (potrivit căruia au contractat cu mandatarul, proprio nomine) fie de cel secret (care indică pe mandant ca adevăratul contractant în raporturile cu terţii), dacă au reuşit în acţiunea în declararea simulaţiei.

în acest din urmă caz, precum şi în cazul terţului participant la simulaţie, se produc efectele unui mandat cu reprezentare, în sensul că mandantul este cel care devine obligat la executarea obligaţiilor faţă de terţ, iar nu mandatarul.

3.3. Contractele intuitu personae (de pildă cele privind cumpărarea armelor, cele privind închirierea anumitor locuinţe, cele privind acordarea unor credite cu dobândă preferenţială etc.), reglementate de regulă prin legi speciale, în care persoana contractantului (cumpărător, locatar, debitor etc.) este esenţială, nu pot fi încheiate prin mecanismul mandatului fără reprezentare (simulaţie prin interpunere de persoane).

Deci în acest caz, nu numai în raporturile cu terţul contractant cel care se prezintă să încheie contractul devine personal titular de drepturi şi obligaţii, dar chiar şi în raporturile dintre părţile contractului de prete-nom îşi va produce efecte tot actul public.

Astfel fiind, mandantul nu poate cere să fie el recunoscut ca adevăratul contractant (nu ar fi putut încheia direct acel act, astfel că nici prin persoane interpuse nu are această vocaţie), ci are cel mult acţiune în dezdăunare împotriva mandatarului.

4. Evoluţii europene recente. Frecvenţa acesor operaţiuni, mai ales în materie comercială a determinat Comisia Lando pentru elaborarea unor principii ale dreptului european al contractelor să prevadă expres într-o secţiune “reprezentarea indirectă”.

Astfel, potrivit art.3:301, dacă un intermediar acţionează (a) în contul şi pe baza instrucţiunilor, dar nu şi în numele unui reprezentat sau (b) sub instrucţiunile unui reprezentat, fără ca terţul să cunoască sau să aibă motive de a cunoaşte, intermediarul şi terţul sunt ţinuţi unul faţă de altul. Reprezentatul şi terţul nu sunt legaţi decât în condiţiile prevăzute în articolele următoare.

Iar aceste texte prevăd, pe de o parte, obligaţia pentru intermediar de a-i comunica reprezentatului, la cererea sa, numele şi adresa terţului, pentru a exercita o acţiune oblică, dacă intermediarul devine insolvabil sau este evidentă o neexecutare din partea acestuia (art.302,) iar pe de altă parte, obligaţia de a face aceeaşi comunicare terţului, de asemeni pentru cazul insolvabilităţii intermediarului (art.303). în fine, art.304 prevede obligaţia de notificare a acestor intenţii, iar din momentul notificării, executarea contractelor nu se mai poate face valabil în mâna intermediarului.

Comentarii despre Contract de mandat

sutani sutani 11.08.2016

Eu am la o asociatie de proprietari un contract de mandat,in legea 230/2007 nu prevede nici unde de demisie,eu unde trebuie sa depun mandatul deoarece nu mai ma simt in stare sa continui lupta asta.Acolo am stipulate anumite indatoriri ale comitetului executiv,daca eu i-au o decizie,o hotarare de ce nu se pune in aplicare deoarece zice ca sunt ilegal.Am 4 fosti colegi,fosti membri care si-au bagat demisia din comitet,inclusiv presedintele de asociatie..
ce trebuie facut??pt functionarea asociatiei sau cooptat noi membri pana la Adunarea Generala unde vor fii sau nu validati facandu-le contract

Citește mai mult

de mandat provizoriu,dar din pacate nu am gasit asa ceva la dumneavoastra.Este legal conform codului civil cooptarea provizorie sau nu??Nu sunt remunerat,ceea ce fac o fac gratuit,dar nu mai vreau fiindca este greu sa lupti pt proprietari dezinteresați.Va rog sa imi spuneti ce este de facut.

Răspunde

stefan niculae 22.07.2014

buna ziua
As dori sa aflu daca contractul de mandat intra sub incidenta Codului Muncii si anume : daca un presedinte de asociatie de proprietari isi depune demisia ,mai este nevoie sa ramana in preaviz un anumit numar de zile ?
Multumesc anicipat

Răspunde

NEATU CORNELIU 13.08.2014

Daca Membrii Comitetuli Executiv inclusiv presedintele unei Asociatii de proprietari pot renunta la mandat ?

Răspunde