Izvoarele (sursele) dreptului civil
| Comentarii |
|
izvoarele (sursele) dreptului civil, norma de drept civil este regula generală şi abstractă care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept civil. Acesta este sensul formal al expresiei „izvor de drept civil”, însă expresia în discuţie este susceptibilă şi de un al doilea înţeles. Astfel, în sens material, prin izvor al dreptului civil se desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept.
Izvoarele dreptului civil, în sens formal, sunt, potrivit art. 1 alin. (1) C.civ.,: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Art. 1 alin. (2) C.civ. stabileşte şi ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului civil: „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.
Legea (actele normative)
în principiu, principalele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.
În funcţie de organul de stat de la care emană şi de natura lor, deosebim următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare ale dreptului civil: Constituţia, legile (atât legile constituţionale, cât şi legile organice şi legile ordinare), ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă), hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale. în rândul izvoarelor dreptului civil vom include şi actele normative anterioare anului 1990, în măsura în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi reglementările internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin ratificare şi care astfel au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern.
Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului nostru civil îl ocupă reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă şi, după caz, efect direct în dreptul intern, în măsura în care conţin norme juridice civile, precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De reţinut că, în ceea ce priveşte materiile reglementate de Codul civil, potrivit art. 4 alin. (1), dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Alineatul (2) al aceluiaşi articol consacră aplicarea prioritară a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în ipoteza în care există neconcordanţe între acestea şi dispoziţiile Codului civil, cu excepţia cazului în care acesta din urmă conţine dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, art. 5 C.civ. consacră aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.
Uzanţele
Potrivit art. 1 alin. (6) C.civ., prin uzanţe se înţeleg obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi, cu ocazia exercitării profesiei.
Uzanţele sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C.civ.] şi doar dacă partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C.civ.]. Dispoziţiile art. 1 alin. (5) teza a ll-a C.civ. consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu.
Uzanţele se aplică atât în cazurile neprevăzute de lege, cât şi în materiile care cad sub incidenţa unor dispoziţii legale, dar numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea [art. 1 alin. (3) C.civ.].
Cu titlu exemplificativ, menţionăm următoarele dispoziţii legale care trimit în mod expres la uzanţe: art. 44 alin. (7) din Constituţie, care stabileşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”; art. 603 C.civ., conform căruia „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului"; art. 1349 alin. (1) C.civ., ce stabileşte că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.
Principiile generale ale dreptului
Aşa cum am arătat mai sus, principiile generale ale dreptului vor constitui izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de lege ori de uzanţe în care nu există dispoziţii legale asemănătoare.
Precizări privind morala şi jurisprudenţa
În literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă există şi alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este aceea dacă s-ar putea atribui sau nu moralei şi jurisprudenţei calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.
Morala (regulile de convieţuire socială sau bunele moravuri) nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea bunelor moravuri în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea, caz în care completarea dispoziţiei legale cu regulile în discuţie se face pe temeiul art. 11 C.civ.
în principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul jurisdicţional are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de fapt pe care a stabilit-o în baza probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.
Articolul 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, deşi a urmărit, în principal, afirmarea principiului independenţei judecătorilor, ar putea fi utilizat şi ca argument în sprijinul opiniei că, în sistemul dreptului românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept. Un alt argument de text care se opune recunoaşterii calităţii de izvor de drept civil pentru jurisprudenţă îl reprezintă art. 9 alin. (3) C.civ., potrivit căruia „interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil.
Astfel, vom reţine în primul rând că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, reia această dispoziţie şi pentru deciziile prin care se soluţionează excepţiile de neconstitu-ţionalitate a unei legi sau ordonanţe. Aşadar, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.
De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica
În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.
În schimb, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru dreptul civil român.
