Art. 1522 Noul cod civil Punerea în întârziere de către creditor Punerea în întârziere a debitorului Executarea silită a obligaţiilor
| Comentarii |
|
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA a 2-a
Punerea în întârziere a debitorului
Art. 1522
Punerea în întârziere de către creditor
(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la Art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.
(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
| ← Art. 1521 Noul cod civil Moduri Punerea în întârziere a... | Art. 1523 Noul cod civil Întârzierea de drept în executarea... → |
|---|
1. Părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul stabilit debitoarea ar fi de drept în întârziere, caz în care simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditoarea având obligaţia de a pune pârâta în întârziere pentru obţinerea de daune-interese. Reclamanta creditoare nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea şi aceasta să fi refuzat. Cerinţa
Citește mai mult
analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii deduse judecăţii, cât timp reclamanta nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei, ci doar rezoluţiunea convenţiei. Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare, în sensul că nu datorează daune-interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, este fondată (I.C.CJ., s. civ. şi de propr. irit., dec. nr. 892/2009).2. în condiţiile în care debitorul a executat integral obligaţia şi nu a fost notificat în forma prevăzută de lege anterior formulării acţiunii, s-a respins acţiunea în rezoluţiune (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2859/2005).
2. Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care acesta pretinde executarea obligaţiei de către debitor; punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (C.
Citește mai mult
Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 432-433).3. Este necesar ca debitorului să îi fie acordat un termen pentru executarea obligaţiilor, în situaţia neacordării acestui termen de executare sau dacă anterior formulării cererii de chemare în judecată debitorului nu i-a fost adresată notificare, atunci obligaţia trebuie executată într-un termen rezonabil. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
4. Problema aprecierii caracterului rezonabil al termenului va fi rezolvată, în lipsa unor criterii stabilite de legiuitor, în funcţie de natura obligaţiei de executat, locul unde urmează a fi executată obligaţia, urgenţa executării obligaţiei raportat la creditor (de exemplu, prestarea întreţinerii, predarea unor bunuri perisabile etc.), precum şi de orice alte criterii utile în aprecierea caracterului rezonabil.
5. Instanţa de fond poate acorda debitorului un termen de graţie; este vorba despre un termen acordat numai în favoarea debitorului în considerarea situaţiei sale patrimoniale, fără a se cere consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine cont de eventualele stipulaţii din actul juridic. Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie, indiferent de izvorul sau de obiectul ei. Totuşi, termenul de graţie nu poate fi acordat în cazurile prevăzute de art. 263 C. proc. civ. (dacă bunurile debitorului se urmăresc de alţi creditori, dacă debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută, dacă, prin fapta sa, debitorul a micşorat garanţiile date prin contract creditorului, dacă debitorul nu a dat garanţiile promise) (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 132).
6. în cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă. Acest moment este însă în strânsă legătură cu una dintre condiţiile impuse pentru rezoluţiunea contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, şi anume cu punerea în întârziere a debitorului.
7. Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute, iar creditorul este în drept să pretindă daune-interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei.
8. Referitor la legătura dintre termenul suspensiv şi punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligaţie de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine). Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, este necesar ca prin convenţia încheiată părţile să fi prevăzut o clauză în acest sens.
9. Creditorul este legat de termenul pe care îl stabileşte. Atunci când creditorul acordă debitorului un asemenea termen, el nu poate declara rezoluţiunea contractului ori cere executarea silită până la expirarea termenului. Această soluţie se justifică prin aceea că, încrezându-se în termenul acordat, debitorul angajează cheltuieli pentru a realiza prestaţia promisă. Aceste cheltuieli s-ar pierde în mod inutil dacă creditorul ar putea reveni, fără motiv legitim, asupra termenului acordat. Situaţia este diferită atunci când debitorul învederează creditorului faptul că nu va executa obligaţia în termenul stabilit. Debitorul este ţinut, la rândul său, de declaraţia făcută. El nu se mai poate libera executând în natură obligaţia în termenul fixat iniţial dacă, între timp, creditorul a declarat rezoluţiunea contractului (Proiect 2004).
10. Cu toate acestea, creditorul poate invoca excepţia de neexecutare ori pretinde plata de daune-interese pentru prejudiciile rezultate din întârziere (Idem).
11. Creditorul poate, de asemenea, să declanşeze o procedură judiciară pentru a valorifica oricare dintre mijloacele puse la dispoziţie de lege. în acest caz, debitorul se consideră a fi pus în întârziere prin chiar cererea de chemare în judecată. Debitorul păstrează dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat după împrejurări (Idem).
12. Debitorul care nu îşi îndeplineşte obligaţia întocmai şi la timp beneficiază de următoarele favoruri: a) trebuie să fie pus în întârziere prin notificare, alternativ prin cerere de chemare în judecată; b) primeşte un termen de executare rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării sau cererii de chemare în judecată; c) nu suportă cheltuielile de judecată pricinuite creditorului, dacă acesta nu l-a pus în întârziere prin notificare (/. Turcu, Noul Cod civil, p. 621).
13. Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
Prin notificare, creditorul trebuie să acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări, iar dacă în notificare nu este stipulat un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. Până la expirarea termenului din notificare, creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese; creditorul nu poate însă să solicite executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea sau rezilierea ori reducerea propriei obligaţii şi nici nu poate să folosească alte mijloace legale pentru realizarea dreptului său, afară de cazul în care prin dispoziţie legală specială se prevede altfel ori dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 192).
14. Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi, iar notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi creditori (art. 1526 NCC).
15. în legătură cu punerea în întârziere a debitorului potrivit reglementării Codului civil din 1864, doctrina a reţinut, printre altele: punerea în întârziere poate rezulta, în general, din orice act care are ca efect să întrerupă prescripţia; de asemenea, punerea în întârziere poate rezulta din recunoaşterea voluntară a debitorului că este în întârziere, chiar dacă ea ar fi consemnată într-un act sub semnătură privată; o interpelare verbală din partea creditorului nu poate constitui o punere în întârziere, ci trebuie o interpelare scrisă; prin convenţie se poate prevedea că o simplă interpelare verbală va fi suficientă pentru a se considera că debitorul este pus în întârziere (C. Homangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 11).
16. Cererea în judecată introdusă înaintea unei instanţe incompetente echivalează cu o punere în întârziere şi face să curgă dobânzile în cazurile când o simplă somaţie este suficientă (Idem, p. 13).
17. Dovada dispensării creditorului de a pune în întârziere pe debitor se va face potrivit dreptului comun. Pentru ca creditorul să fie dispensat de punerea în întârziere a debitorului, prin convenţie, nu este nevoie să se întrebuinţeze termeni sacramentali, fiind de ajuns dacă intenţia părţilor rezultă în mod neîndoielnic din contract. în caz de îndoială, ea se va interpreta în favoarea debitorului. Convenţia cuprinzând dispensa de punere în întârziere poate fi tacită în cazul când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă, deoarece în acest caz întârzierea echivalează cu neexecutarea obligaţiei. Convenţia cuprinzând dispensa de punere în întârziere poate fi tacită şi în cazurile când executarea obligaţiei de a da sau a face a devenit imposibilă, cum ar fi cazul când lucrul datorat a pierit din greşeala debitorului, deoarece nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a veghea la conservarea lucrului (Idem, p. 11-12).
18. După ce debitorul a fost pus în întârziere, el nu mai poate dobândi niciun termen cât de mic. Cu toate acestea, dacă debitorul care a primit somaţia de punere în întârziere, începe a-şi executa obligaţiunea, el are dreptul la timpul necesar pentru executarea ei şi dacă în timpul executării lucrul piere prin caz fortuit, pierderea priveşte pe creditor (Idem, P. 12).
19. Efectele întârzierii încetează prin faptul debitorului, când el face creditorului oferta reală urmată de consemnaţiune. întârzierea încetează însă numai pentru viitor şi debitorul datorează despăgubiri pentru întârziere, în cazul când executarea fiind încă posibilă, el o execută sau când, cel puţin, face o ofertă reală urmată de consemnare.
De asemenea, întârzierea încetează când creditorul renunţă în mod expres a-i invoca beneficiul. Renunţarea la beneficiul întârzierii poate fi şi tacită. Astfel, există renunţare tacită la întârziere, când creditorul reînnoieşte, fără rezerva drepturilor câştigate, obligaţiunea sau când acordă, fără rezervă, un termen pentru executarea obligaţiei principale. De asemenea există renunţare tacită când creditorul s-a desistat de la acţiune sau a lăsat-o să se perime. Acţiunea în justiţie nu produce niciun efect dacă a fost anulată pentru lipsă de forme sau respinsă ca inadmisibilă sau ca prematură (Idem, p. 12-13).
20. Nu există renunţare la întârziere dacă obligaţiunea a fost executată parţial, căci întârzierea subzistă pentru restul obligaţiei neexecutate (Idem, p. 13).
21. în privinţa aplicării în timp, dispoziţiile privind punerea în întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor scadente după data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, indiferent de data naşterii lor.