Art. 792 Noul cod civil Calitatea de administrator al bunurilor altuia Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 792
Calitatea de administrator al bunurilor altuia
(1) Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.
(2) Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul desemnat.
(3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.
(4) Administratorul persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
| ← Art. 791 Noul cod civil Efectele încetării contractului de... | Art. 793 Noul cod civil Remuneraţia administratorului... → |
|---|
► art. 142, art. 150, art. 167, art. 183, art. 644, art. 773 şi urm., art. 794, art. 1079, art. 2468, art. 2470 NCC;
► art. 1299 CCQ.
1. Administrarea bunurilor altuia este o instituţie juridicâ complexă, nouâ n peisajul juridic românesc, preluată aproape integral din Codul civil al provinciei Quebec din Canada, care îi consacră art. 1299-1370, respectiv Titlul VII din Cartea a IV-a, intitulată „Despre bunuri".
2. Instituţia numită „Administration du bien d'autrui" este creaţia juriştilor din Quebec. Nu o întâlnim în alte legislaţii ca instituţie de sine stătătoare, cu
Citește mai mult
reglementare proprie (I. Boţi, V. Boţi, Codul civil din Quebec: sursă de inspiraţie în procesul de recodificare a dreptului civil român, în S.U.B.B. nr. 1/2011).3. Chiar dacă administrarea bunurilor altuia nu s-a bucurat până în prezent, în dreptul intern, de o reglementare expresă, generală, se poate afirma fără teama de a greşi că au existat oplicoţii speciale ale acesteia, de exemplu, în materia tutelei minorului. Astfel, pe lângă obligaţia de a se îngriji de persoana minorului, de a-l creşte şi educa, tutorele avea obligaţia impusă de art. 124 C. fam. de a administra bunurile minorului, de a-l reprezenta, respectiv asista în acte juridice, până la împlinirea vârstei majoratului. în această calitate, tutorele avea competenţa, conferită de art. 129 C. fam., de a încheia acte de dispoziţie, respectiv înstrăinarea, gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia şi orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare, însă numai cu acordul prealabil al autorităţii tutelare. Per a contrario, actele de simplă administrare, adică cele de punere în valoare, de exploatare a bunurilor, în sensul culegerii fructelor, îi erau premise fără a avea nevoie de o autorizare prealabilă, în virtutea calităţii sale de administrator al bunurilor minorului. De asemenea, tutorele putea face, fără a avea nevoie de autorizare prealabilă, acte de înstrăinare cu privire la bunurile supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi bunurile nefolositoare minorului, deoarece aceste acte, deşi stricto sensu, privite utsinguli, doar din perspectiva bunului înstrăinat, sunt acte de dispoziţie, privite din perspectiva patrimoniului administrat, sunt acte de administrare, de punere în valoare a patrimoniului, astfel încât îi erau permise. Legiuitorul interzicea însă expres tutorelui să facă în numele minorului acte de donaţie sau să garanteze interesele altuia, deoarece aceste acte, prin specificul lor, micşorează patrimoniul minorului, fără a procura vreun alt folos patrimonial, prezumându-se a fi lezionare.
4. în egală măsură, şi reglementarea actuală păstrează, în materia tutelei, obligaţii similare în sarcina tutorelui. Astfel, potrivit art. 142 NCC, tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului, iar în această calitate tutorele acţionează ca un administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, prevăzându-se, totodată, în mod expres, că sunt aplicabile dispoziţiile Titlului V din Cartea a lll-a, respectiv reglementarea din materia administrării bunurilor altuia, afară de cazul în care nu se dispune altfel.
5. în consecinţă, tutorele minorului este un administrator al bunurilor altuia, însărcinat cu o administrare simplă, calitate în care ore îndatorirea de a pune în valoare bunurile minorului, de a le conserva substanţa şi a le exploata, cu bună-credinţă şi în interesul exclusiv al minorului. în această calitate, tutorele încheie singur şi neîngrădit acte de conservare şi de administrate a patrimoniului minorului, actele de dispoziţiei fiindu-i permise doar în anumite condiţii, iar unele, considerate lezionare, chiar interzise.
6. în prezent, actele juridice ale tutorelui, încheiate în virtutea calităţii de administrator al bunurilor altuia, sunt supuse controlului consiliului de familie şi instanţei de tutelă. Astfel, potrivit art. 144 alin. (2) NCC, tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare, grevare cu alte sarcini a bunurilor minorului, renunţare la un drept patrimonial al acestuia sau orice alte acte ce depăşesc limita actului de administrare. Se menţine interdicţia de a face donaţii sau a garanta interesele altuia, sub sancţiunea nulităţii relative a actelor încheiate cu încălcarea acestor norme.
7. în materia administrării bunurilor minorului, diferenţa esenţială între vechea şi actuala reglementare ţine doar de autoritatea abilitată a verifica şi a controla activitatea tutorelui. Astfel, atâta timp cât în Codul familiei, în prezent abrogat, activitatea tutorelui era supusă în principal controlului şi supravegherii exercitate de autoritatea tutelară, în prezent, rolul acesteia este preluat în principal de instanţa de tutelă, secondată, acolo unde este cazul, de consiliul de familie. Trebuie specificat şi faptul că instanţa de tutelă este şi aceasta o instituţie nouă, iar potrivit art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011, până la reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, de completele specializate de minori şi familie. Totodată, art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 permite instanţei de tutelă ca, în materia atribuţiilor privind exercitarea tutelei, cu privire la bunurile minorului sau cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului, instanţa, prin încheiere, să delege îndeplinirea unor acte către autoritatea tutelară.
8. O altă aplicaţie a administrării bunurilor altuia există - şi exista şi în legislaţia anterioară - în materia curatelei minorului, care nu este altceva decât o tutelă ad-hoc, determinată de imposibilitatea sau incompatibilitatea tutorelui de a-şi îndeplini atribuţiile pe un timp determinat. Astfel, toate observaţiile făcute mai sus cu privire la tutelă sunt aplicabile şi în materia curatelei, curatorul fiind şi el un administrator al bunurilor altuia. Este cazul, desigur, al curatelei speciale care putea interveni în condiţiile art. 132 C. fam., când exista contrarietate de interese între minor şi reprezentantul său legal, cu o aplicaţie practică în prevederile art. 44 alin. (1) CPC. Noul Cod civil prevede, în art. 150, că, ori de câte ori se ivesc interese contrare între minor şi tutore, care nu sunt dintre cele care să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special. în consecinţă, în prezent, numirea curatorului special intră în competenţa instanţei de tutelă, însă dispoziţiile art. 44 alin. (1) CPC permit numirea unui curator şi de către o altă instanţă atunci când există o situaţie de urgenţă şi persoana lipsită de capacitate de exerciţiu al drepturilor civile nu are reprezentant legal sau dacă există contrarietate de interese între reprezentant şi reprezentat.
9. Alte situaţii de curatelă specială se regăseau în cazul înlocuirii unui tutore cu altul în condiţiile art. 139 C. fam., care impunea numirea unui curator până la intrarea în funcţie a noului tutore numit, sau ipoteza punerii sub interdicţie a minorului, când art. 146 C. fam. dădea posibilitatea autorităţii tutelare să numească în mod provizoriu un tutore pentru minorul ce urma să fie pus sub interdicţie. Această ultimă ipoteză se regăseşte şi în art. 167 NCC, care dă în competenţa instanţei de tutelă numirea unui curator care va administra bunurile minorului până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie. Exista şi situaţia împiedicării vremelnice a părintelui sau tutorelui de a-şi exercita atribuţiile, situaţie în care, în baza art. 152 lit. c) C. fam., se putea institui curatela provizorie, de către autoritatea tutelară, până la încetarea cauzei ce împiedica tutorele sau părintele să îşi îndeplinească obligaţiile de administrare a bunurilor minorului, situaţie reglementată în prezent de art. 150 alin. (2) NCC, care dă tot în competenţa instanţei de tutelă numirea curatorului. Totodată, art. 150 alin. (3) NCC permite numirea unui curator special de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale, care va fi validat sau, după caz, înlocuit de instanţa de tutelă.
10. Desigur, curatela specială, curatela incapabilului, care este o tutelă ad-hoc, nu trebuie confundată cu curatela propriu-zisă, curatela capabilului guvernată în principal de regulile de la mandat. în acest sens, art. 186 NCC prevede că dispoziţiile capitolului privind curatela generală nu se aplică curatelei speciale, aceasta din urmă fiind guvernată de regulile tutelei.
11. Totuşi, noul Cod civil nu exclude administrarea bunurilor altuia nici în cazul curatelei capabilului. în acest sens, art. 183 NCC stipulează în mod clar şi neechivoc faptul că în cazul curatelei se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu administrarea bunurilor altuia. Rezultă deci că, în viziunea noului Cod civil, curatorul capabilului, care este în principal un mandatar al acestuia, poate deveni, în egală măsură, la cererea persoanei interesate sau dacă instanţa consideră că se impune, şi un administrator însărcinat cu administrarea bunurilor altuia, calitatea de administrator suprapunându-se peste aceea de mandatar.
12. Natura juridică a instituţiei administrării bunurilor altuia, aşa cum poate fi ea întrezărită acum, este una complexă. Legiuitorul nu oferă o definiţie a administrării ca instituţie în sine, mulţumindu-se să definească administratorul printr-o descriere oarecum atipică, ce reuneşte în primul rând informaţii utile legate de izvorul administrării, cât şi de obiectul acesteia. Astfel, art. 792 alin. (1) NCC arată că împuternicirea administratorului poate izvorî din lege sau convenţie, iar în privinţa obiectului administrării se arată că ea poate viza unul sau mai multe bunuri, o masă patrimonială sau chiar un întreg patrimoniu. Despre administrator în sine aflăm doar că acesta este o altă persoană decât adevăratul proprietar al bunului şi că, atunci când este o persoanâ fizică, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. în ceea ce îl priveşte pe cel care dă în administrare, din interpretarea sistematică a textelor de lege rezultă că acesta este o persoană fizică sau o persoană juridică, numită de regulă beneficiar. Codul civil din Quebec defineşte oarecum asemănător administratorul, arătând în art. 1299 alin. (1) că orice persoană care este însărcinată cu administrarea unui bun sau a unui patrimoniu, care nu este al său, îşi asumă sarcina de administrator al bunului altuia.
13. Chiar şi atunci când izvorăşte dintr-un contract, administrarea în sine este o instituţie mult mai complexă, pentru că reuneşte atât acte juridice, cât şi fapte materiale, aflate în strânsă legătură cu obiectul administrării. Din sintagma persoanâ împuternicită, cuprinsă în art. 792 NCC, putem trage concluzia că administrarea are la bază un contract de mandat, însă nu un mandat pur şi simplu, ci unul pe care se grefează şi alte instituţii. De altfel, în literatura juridică franceză s-a arătat că mandatul priveşte activităţile cele mai variate, de la acte izolate, la administrarea patrimoniului şi până la exercitarea unor profesii liberale, cum ar fi exercitarea profesiei de avocat sau în viaţa comercială activitatea unor agenţi. Cel mai apropiat de administratorul bunului altuia este agentul de afaceri din dreptul francez, care este cel care, de o manieră profesională, adesea în calitate de mandatar, se ocupă de afacerile altora. Mandatul presupune în primul rând încheierea unor acte juridice în numele şi pe seama mandantului, agentul însă este cel care este însărcinat adesea şi cu îndeplinirea unor acte materiale. Se consideră că agentul este un mandatar dacă încheie acte juridice, însă, dacă este însărcinat cu acte materiale, este un antreprenor, de exemplu, un agent artistic îndeplineşte ambele roluri. La fel, şi administratorul bunului altuia încheie acte juridice necesare punerii în valoare a bunului, dar adesea această operaţiune presupune şi acte materiale, specifice antreprizei sau gestiunii de afaceri. De fapt, în cazul contractelor complexe, mandatul se combină şi cu alte contracte; în literatura juridică franceză s-a arătat că administrarea unei proprietăţi combină mandatul cu contractul de muncă. în common law, domeniul lui agency este mai vast decât al mandatului, deoarece el interesează atât actele juridice, cât şi delictele sau cvasi-delictele (torts) al căror autor este intermediarul. Având în vedere că instituţia administrării bunurilor altuia a fost preluată din Codul civil din Quebec, adică de pe un continent dominat în principal de common law, însă dintr-o zonă geografică ce s-a lăsat influenţată de dreptul francez, ambele sisteme de drept par a-şi fi pus amprenta asupra instituţiei.
14. Instituţia administrării bunurilor altuia, mai alesîn cazul desemnării administratorului prin contract, nu trebuie confundată cu mandatul. Diferenţa majoră constă în faptul că administrarea bunurilor altuia presupune realizarea de acte şi fapte juridice de către împuternicit numai cu privire la bunurile supuse regimului administrării, în timp ce mandatul presupune încheierea de către mandatar de acte juridice care privesc atât persoana man-dantului, cât şi patrimoniul acestuia. De asemenea, administratorul bunurilor altuia nu poate fi confundat cu fiduciarul, căruia i se aplică reglementările exprese din Titlul IV al Cărţii a lll-a din noul Cod civil (Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. îndrumar notarial, voi. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 265).
15. Fiducia este o instituţie de sine stătătoare, independentă de cea a administrării bunurilor altuia; fiduciarul are o existenţă de sine stătătoare, recunoscută de lege, el nu este nici administrator al bunurilor altuia şi nici beneficiar al administrării, ci lui i se aplică doar anumite reglementări privind administrarea bunurilor altuia în cazurile menţionate expres de către legiuitor (I. Boţi, V. Boţi, Administrarea bunurilor altuia în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 11/2010, p. 84, 86).
16. în Canada, nevoia reglementării acestei instituţii a rezultat din specificitatea dreptului canadian, care preferă uneori calificarea de mandatar pentru persoana care administrează bunurile altuia, cu prioritate faţă de cea de trustee, de proprietar sui generis sau titular de bunuri administrate, cum impune tradiţia din common law. Din perspectiva efectelor pe care le produce, actul juridic de administrare a bunurilor altuia se poate compara cu efectele mandatului, însă, privind raporturile dintre administrator şi beneficiar, nu se poate vorbi de un mandat veritabil. Inaplicabilitatea regulilor de la mandat devine manifestă: facultatea mandantului de a revoca oricând mandatul, interpretarea restrictivă a procurii sau întinderea puterilor mandatarului, absenţa unor măsuri eficace de supraveghere şi de control al mandatarului arată clar faptul că regimul consacrat pentru reprezentarea convenţională nu are forţa de a reacţiona în mod eficient la toate problemele pe care le ridică administrarea bunurilor altuia. Această necesitate resimţită în practică a dus la recurgerea la diferite paleative, cum ar fi: mandatul irevocabil, mandatul comercial, mandatul în interes comun, mandatul post mortem, mandatul fără reprezentare, mandatul social. Astfel, legiuitorul canadian a fost pus în situaţia de a alege între a ţine cont de practica judiciară şi a transforma mandatul într-un arhetip al administrării bunurilor altuia, de a transforma regimul acestuia într-o veritabilă parte generală sau de a menţine mandatul ca pe o sursă a reprezentării convenţionale şi a întreprinderii şi, pe de altă parte, de a codifica regulile ce ţin de diverse cazuri particulare ale administrării, dar ale căror caractere generale pot fi aplicate la toate situaţiile de administrare. Legiuitorul din Quebec a optat pentru această ultimă soluţie şi a ales să codifice normele din materia administrării bunului altuia, elaborând astfel un drept comun al administrării pentru altul (M. Cantin Cumyn, loc. cit., p. 17-19).
17. în esenţă însă, în contextul reglementării interne, cheia înţelegerii naturii juridice a instituţiei stă în noţiunea de administrare, care nu este altceva decât o punere în valoare, în condiţiile şi limitele legii, a unui bun, a unor bunuri, mase patrimoniale sau chiar a unui întreg patrimoniu. Administrarea poate presupune, în funcţie de limitele convenţionale sau legale, încheierea unor acte juridice de conservare, de administrare sau chiar de dispoziţie cu privire la bunul administrat, dar şi acte materiale conexe sau accesorii decurgând din actele juridice încheiate sau strâns legate de punerea în valoare a bunului. Mai mult, exploatarea bunului, respectiv a patrimoniului obligă administratorul să încheie acte juridice aducătoare de profit, când administrarea este una deplină. Cât priveşte libertatea administratorului în administrarea bunului/patrimoniului, ea va fi întotdeauna limitată prin convenţie sau lege. Totodată, în cazul împuternicirii prin legat, având în vedere că acesta este un act juridic unilateral, legiuitorul a prevăzut că se impune acceptarea sarcinii administrării bunurilor altuia de către legatar, pentru ca aceasta să îşi poată produce efectele. Nu se prevede însă şi forma pe care trebuie să o îmbrace acceptarea. în lipsă de dispoziţie expresă, considerăm că se impune aplicarea prin analogie a regulilor din materia acceptării succesiunii, respectiv prevederile art. 1106-1112 NCC.
Citește mai mult
loialitate este explicitată înainte de toate, apoi se impune a se mai aminti evitarea conflictului de interese şi obligaţia de a face darea de seamă. Cât priveşte plasarea instituţiei în cartea referitoare la bunuri, s-a arătat că, în mod evident, nu este acesta locul cel mai potrivit pentru o instituţie care are legătură cu toate materiile dreptului privat, putând la fel de bine să fie plasată în cartea referitoare la persoane sau chiar într-o carte separată, sub forma unui părţi preliminare (M. Cantin Cumyn, L'administration des biens d'autrui dans le Code civil du Quebec, în Revista catalana de dret privat, voi. III, 2004, p. 26).Legatul este şi el menţionat de legiuitor ca izvor al regimului juridic al administrării bunurilor altuia, cu menţiunea că, pentru a produce efecte
Citește mai mult
juridice, împuternicirea trebuie acceptată de administratorul desemnat. Având în vedere că testamentul este un act juridic mortis causa administratorul desemnat îşi poate manifesta voinţa de acceptare a împuternicirii după decesul autorului.Testatorul poate, conform art. 1.077 NCC, să numească una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. În acest caz, executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pentru o perioadă de cel mult doi ani de la data deschiderii moştenirii, menţionându-se însă că executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare.