Art. 509 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul şi motivele revizuirii Revizuirea Căile extraordinare de atac
| Comentarii |
|
Căile extraordinare de atac
SECŢIUNEA a 3-a
Revizuirea
Art. 509
Obiectul şi motivele revizuirii
(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
| ← Art. 508 Noul Cod de Procedură Civilă Procedura de judecată... | Art. 510 Noul Cod de Procedură Civilă Instanţa competentă... → |
|---|
Citește mai mult
Era normal am avut nevoie de autorizatie! Pe actele coordonate mi-am nutat branssmentul de gaz De asemenea si vecinei mele i s-a cerut acelasi lucru!aceasta nu s-a cadastrat si nici nu s-a Mutat cu proprietatea. in 2016 m-a dat ptr tulburare de posesie ptr gaz și s-a dovedit ca acesta e pe domeniu public =neanceperea urm penale! in 2018 s-a cadadtrat cu tot cu strada defapt a luat pct cadadtrale de pe gardul meu Și a vândut parcela unui arhitect ! Am depus o cerere la cadastru când am aflat după 3 luni ca a dispărut domeniul public cu nr topo .... și mi s-a răspuns ca doar primăria Cluj poate sa ceara și sa îndrepte situația deoarece e proprietara terenului! Eu nu mai pot intra ON 1 din parcări cu toate ca Recepția casei mele noi e făcută de doar 2 luni și pe partea de vest unde era din public probabil va construi direct cu Aut de Constr jmecjkerul care in loc se buna ziua mi-a spus “am actele in regula”Prin excepţie, pentru motivele limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509, pot face obiect al revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
Credem că diferenţa cu care operează primul alineat are în vedere hotărârile pronunţate în primă instanţă şi, respectiv, pe cele pronunţate în căile de atac, adică
Citește mai mult
apel, recurs sau rejudecare pe fond după admiterea contestaţiei în anulare.Astfel, în categoria hotărârilor pronunţate asupra fondului intră acelea pronunţate în primă instanţă şi prin care cauza este soluţionată pe fond, adică privitor la caracterul fondat sau nefondat al cererii de chemare în judecată, şi nu în baza unei excepţii care, odată admisă, face de prisos analiza fondului.
în căile de atac, instanţa se pronunţă asupra caracterului fondat sau nefondat al căii de atac şi este posibil ca hotărârea să evoce sau nu fondul pricinii.
în art. 322 CPC 1865, formularea potrivit căreia erau suspuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi cele date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul era ambiguă, deoarece putea lăsa a se înţelege că doar pentru hotărârile instanţei de recurs trebuie îndeplinită condiţia evocării fondului. Totuşi, majoritatea autorilor au interpretat textul în sensul că evocarea fondului este o condiţie pe care trebuie să o îndeplinească orice hotărâre pentru a fi supusă revizuirii (deşi se admitea, în acelaşi timp, că anumite motive de revizuire puteau fi invocate şi împotriva unor hotărâri care nu evocă fondul).
Din acest punct de vedere, actuala redactare a textului nu lasă loc de interpretare asupra faptului că, în afară de cazurile prevăzute de alin. (2) al art. 509, antomoreo fondului cauzei prin hotărârea a cârei revizuire se cere este o condiţie de admisibilitate.
De fapt, este oarecum improprie referirea la cazurile din alin. (2) ca fiind excepţii, deoarece, din punct de vedere numeric, sunt aproape egale cu cele care intră sub incidenţa regulii: pct. 3, ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-10.
în legătură cu înţelesul sintagmei „evocarea fondului", doctrina şi jurisprudenţa au dezvoltat o asemenea varietate de opinii, încât ar fi fost salutar ca prin noua reglementare să se definească legal conceptul, tocmai în ideea evitării cel puţin pe viitor a unei practici neunitare.
în lipsa unei asemenea definiţii, este de aşteptat să existe în continuare divergenţele de opinie sau măcar de nuanţe pe care le-am semnalat în trecut în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de „evocare a fondului".
Astfel, unii autori sau practicieni au apreciat că evocarea fondului înseamnă soluţionarea cauzei pe fond, şi nu în temeiul unei excepţii.
Alţii au considerat că evocarea fondului înseamnă reţinerea unei alte situaţii de fapt, când este vorba de soluţionarea pricinii într-o cale de atac.
Referitor la această chestiune, am împărtăşit punctul de vedere potrivit căruia hotărârea pronunţată în apel întruneşte condiţia de a evoca fondul, indiferent dacă apelul a fost admis sau respins - dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac -, cu excepţia cazului în care apelul a fost respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru un alt motiv care a împiedicat cercetarea sa pe fond.
Arătam, totodată, că este foarte important să se prevadă care hotărâre evocă fondul, atunci când pricina a fost soluţionată şi în apel, pentru că numai astfel partea poate să ştie care este hotărârea pe care o poate ataca pe calea revizuirii, cu respectarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.
îndreptarea căii de atac împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul va atrage respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi, de cele mai multe ori, imposibilitatea de a mai exercita în termen aceeaşi cale de atac împotriva hotărârii susceptibile de a fi revizuită.
La nivel jurisprudenţial, sub imperiul vechii reglementări, s-a decis că intră în categoria hotărârilor menţionate mai sus: sentinţele primei instanţe rămase definitive (în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865), precum şi cele pronunţate în apel şi recurs, în măsura în care acestea evocă fondul.
în ceea ce priveşte noţiunea de evocare a fondului de către instanţa de recurs, practica judiciară a statuat că nu îndeplinesc această condiţie hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv, nefondat sau a fost anulat ori când recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei pronunţate în apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
De asemenea, nu îndeplinesc condiţia referitoare la evocarea fondului deciziile intermediare, precum cea prin care instanţa a admis contestaţia în anulare şi a stabilit un termen pentru rejudecarea recursului sau cea prin care contestaţia în anulare a fost respinsă, deciziile prin care instanţa s-a pronunţat asupra recursului în anulare (anterior abrogării prin dispoziţiile O.U.G. nr. 58/2003), hotărârile de declinare a competenţei, cele prin care se soluţionează cererea de strămutare, cele prin care instanţa ia act de învoiala părţilor sau cele în care sunt cenzurate soluţiile pronunţate cu privire la excepţii procesuale sau incidente procedurale.
în actuala reglementare, pentru o corectă înţelegere şi aplicare a art. 509, acesta trebuie corelat cu art. 459 NCPC referitor la ordinea exercitării căilor de atac.
Primul alineat al textului la care facem trimitere prevede că nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
Cu alte cuvinte, dacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă - asupra fondului pricinii - este susceptibilă de a fi atacată cu apel, ea nu poate fi atacată cu recurs, contestaţie în anulare sau revizuire.
Nu credem că textul instituie această interdicţie doar pe perioada termenului de apel şi, odată expirată această perioadă fără declanşarea căii de atac, partea interesată să poată formula o cale extraordinară de atac.
Faptul că legiuitorul a înţeles să nu mai permită opţiunea între apel şi căile extraordinare de atac rezultă din alineatul al doilea al art. 459, în care, cu referire expresă la recurs şi doar pe baza acordului părţilor, se derogă de la regulă şi devine posibilă exercitarea directă a recursului împotriva unei hotărâri supuse atât apelului, cât şi recursului.
Situaţia este diferită în ceea ce priveşte căile extraordinare de atac, în legătură cu care alin. (3) al art. 459 prevede expres că pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii.
Aceasta înseamnă că o hotărâre susceptibilă de recurs poate fi atacată şi cu contestaţie în anulare sau revizuire, indiferent dacă recursul a fost exercitat sau nu.
Condiţiile legii la care se referă textul au în vedere, desigur, observarea termenelor legale şi a motivelor pentru care pot fi declanşate diferitele căi de atac. Concomitent,
A se vedea practica judiciară aferentă art. 322 CPC 1865, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 642 şi urm.
Cu menţiunea că în prezent, spre deosebire de reglementarea anterioară - în care hotărârea prin care se soluţiona conflictul de competenţă, cu excepţia celei pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, era supusă recursului -, conform dispoziţiilor art. 135 NCPC, hotărârea este definitivă.
în înţelesul legii, nu înseamnă introduse la aceeaşi dată, ci exercitate deopotrivă contra aceleiaşi hotărâri, dar în termenele statornicite de lege pentru fiecare în parte.
Dacă legiuitorul a lăsat un drept de opţiune al părţilor cu privire la căile de atac extraordinare şi chiar posibilitatea ca acestea să fie declarate concomitent, în ceea ce priveşte judecata lor a instituit regula că recursul se va judeca cu prioritate. Aşadar, dacă împotriva unei hotărâri au fost introduse recurs şi revizuire, judecata revizuirii se va suspenda până la soluţionarea recursului.
Dacă împotriva aceleiaşi hotărâri au fost introduse revizuire şi contestaţie în anulare, nu mai există obligativitatea soluţionării cu prioritate a uneia sau alteia dintre cele două căi de atac, ceea ce nu înseamnă că, în funcţie de datele concrete ale speţei, instanţa sesizată nu poate dispune suspendarea judecăţii uneia până la soluţionarea celeilalte.
2. Motivele revizuirii
2.1. Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Primul motiv de revizuire prevăzut de art. 509 NCPC, preluat întocmai din art. 322 pct. 2 CPC 1865, dâ expresie principiului disponibilităţii în procesul civil şi are în vedere ipotezele extra petita/minus petita/plus petita, iar soluţiile jurisprudenţiale dezvoltate în baza acestuia îşi menţin actualitatea.
Astfel, s-a decis că nu se încadrează în ipotezele vizate de textul de lege menţionat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii privind acordarea unui nou termen pentru angajarea unui apărător sau asupra unei excepţii procedurale invocate de parte, schimbarea temeiului acţiunii - instanţa putând pune în discuţie temeiuri noi de drept, neinvocate de parte -, nepronunţarea instanţei asupra unui motiv de exercitare a căilor de atac.
De asemenea, nu constituie motiv de revizuire în sensul pct. 1 al art. 509, în varianta extra petita, trimiterea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cauzei spre rejudecare altei instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea casată, atunci când se consideră că interesele bunei administrări a justiţiei impun o atare soluţie, în absenţa unei cereri de strămutare formulate de revizuent, întrucât art. 497 NCPC (art. 313 CPC 1865) nu impune o atare condiţie.
Referitor la motivul de revizuire în varianta minus petita, practica judiciară a statuat că, în acest caz, nepronunţarea instanţei trebuie să vizeze un „lucru cerut", noţiune care trebuie interpretată ca referindu-se la cererea concretă, cele accesorii sau subsidiare, nu diferitele argumente care susţin sau combat aceste cereri sau soluţii de admitere doar în parte a unei căi de atac.
în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 1 în varianta plus petita, practica judiciară a statuat că acesta trebuie să privească cererea introductivă de instanţă. De asemenea, nu constituie plus petita şi, prin urmare, nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii hotărârea instanţei de recurs care, admiţând recursul şi respingând apelul, a menţinut hotărârea primei instanţe şi situaţia de fapt reţinută de aceasta, hotărârea prin care a fost soluţionată cauza, deşi părţile nu ceruseră judecata în lipsă, hotărârea prin care instanţa s-a pronunţat asupra cererii al cărei obiect a fost majorat în cursul dezbaterilor.
2.2. Obiectul pricinii nu se afla în fiinţă. Cel de-al doilea motiv de revizuire, preluat ca atare din art. 322 pct. 3 CPC 1865, are în vedere prin sintagma „obiectul pricinii nu se află în fiinţă" ideea de dispariţie fizică a bunului.
Condiţia nu este îndeplinită atunci când bunul continuă să existe fizic, dar a fost ocupat, sau atunci când hotărârea vizează plata unei sume de bani şi a dobânzilor.
în cazul hotărârilor cu condamnare alternativă, cererea de revizuire este lipsită de interes, deoarece debitorul poate fi obligat, în temeiul unei asemenea hotărâri, să plătească suma de bani stabilită de instanţă ca reprezentând contravaloarea lucrului.
2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricina sau daca hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecaţii. Punctul 3 al art. 509 NCPC reia o parte din motivele de revizuire reglementate anterior de art. 322 pct. 4 CPC 1865, cărora le aduce însă precizări suplimentare.
Astfel, cât priveşte condamnarea pentru o infracţiune privitoare la pricină, pe lângă caracterul definitiv al condamnării, prevăzut şi de reglementarea anterioară, respectiv declararea ca fals a unui înscris pe care se sprijină hotărârea judecătorească, se instituie condiţia suplimentară ca această împrejurare sâ fi influenţat soluţia pronunţată în cauză™.
De asemenea, prin valorificarea soluţiilor jurisprudenţiale exprimate sub imperiul reglementării anterioare, teza a ll-a a pct. 3 reglementează expres posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire de a se pronunţa, pe cale incidentală, cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii invocate, dar numai atunci când constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, fie ca urmare a faptului că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată, fie pentru că a intervenit amnistia sau o altă cauză de scoatere de sub urmărire penală, dovada impedimentului legal incumbând revizuentului.
De altfel, prin Decizia nr. 66/2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă de la 1865, prin care a fost eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4, textul care corespunde în prezent tezei a ll-a a pct. 3 al art. 509 NCPC.
Prin „înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii" se înţelege nu doar înscrisul reţinut ca atare odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real, chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune, dovada conţinutul nereal al înscrisului urmând a fi făcută în faţa instanţei de revizuire, dacă instanţa penală nu a mai fost sesizată, întrucât organele de cercetare şi urmărire penală au considerat că nu s-a săvârşit o infracţiune.
Pentru soluţia conform căreia revizuirea nu este admisibilă în cazul în care actul fals a vizat aspecte procedurale care nu au relevanţă raportat la fondul procesului, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 968/2002, idem, p. 652 şi 653.
Nu îndeplineşte condiţiile înscrisului fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea judecătorească şi care a fost revocat ulterior de către organul emitent.
Conform alin. (2) al art. 509 NCPC, în cazul în care condamnarea definitivă vizează un judecător, hotărârea judecătorească este supusă revizuirii, chiar dacă nu evocă fondul procesului. Prevederea este explicabilă prin aceea că, pe de o parte, condamnarea judecătorului creează cel puţin aparenţa faptului că nu a avut loc un proces echitabil, iar, pe de altă parte, limitarea excepţiei doar la cazul condamnării judecătorului îşi are raţiunea în aceea că deznodământul procesului a fost decis de acesta.
Textul mai prevede că la judecată va fi citată şi persoana care este învinuită de săvârşirea infracţiunii, în cazul în care constatarea săvârşirii acesteia nu se mai poate face pe cale penală.
Nu se precizează însă în ce calitate va fi citată acea persoană, ce acte procedurale se vor îndeplini faţă de aceasta şi care vor fi efectele hotărârii în ceea ce o priveşte.
2.4. Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţâ sau grava neglijenţă. Punctul 4 al art. 509 NCPC reglementează motivul de revizuire constând în sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, completând şi aducând precizări suplimentare faţă de reglementarea anterioară, cuprinsă în teza a ll-a art. 322 pct. 4 CPC 1865.
Astfel, se prevede expres că sancţionarea disciplinara trebuie să privească un judecător, nu un magistrat, care poate fi, în accepţiunea legii române, şi un procuror.
Se impune condiţia caracterului definitiv al sancţiunii aplicate, precum şi condiţia ca împrejurările pentru care a intervenit sancţionarea să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză.
Revizuirea este, de asemenea, admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
Dispoziţiile art. 322 pct. 4 CPC 1865, care îşi regăsesc corespondent în art. 509 pct. 3 şi 4 NCPC, au fost declarate constituţionale, Curtea Constituţională statuând că prin aceste reglementări nu numai că nu se încalcă dispoziţiile constituţionale privitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ci se asigură soluţionarea litigiului cu respectarea garanţiei privind aflarea adevărului, prin punerea părţilor la adăpost de orice suspiciune de denaturare a adevărului generată de condamnarea definitivă a judecătorului, martorului sau expertului pentru o infracţiune privitoare la pricină, falsificării înscrisurilor, neglijenţei ori abuzului magistraţilor în acea cauză.
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Punctul 5 al art. 509 NCPC reia întocmai prima teză din art. 322 pct. 5 CPC 1865.
în legătură cu acest text, s-a decis că nu îndeplineşte condiţiile sale înscrisul emis după pronunţarea hotărârii atacate prin revizuire, chiar dacă acesta constată o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii, şi nici cel ale cărui existenţă şi conţinut erau cunoscute părţilor în timpul judecăţii.
Prin noţiunea de „înscris doveditor" trebuie înţeles acel înscris nou care, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunţării hotărârii atacate, ar fi putut conduce la o altă soluţie pe fond decât cea adoptată. De asemenea, nu îndeplineşte condiţiile înscrisului reţinut de partea potrivnică un articol publicat într-o revistă sau o declaraţie extrajudiciară.
Dovada conduitei obstrucţioniste a părţii adverse sau a împrejurărilor mai presus de voinţa părţilor care au împiedicat înfăţişarea înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond îi incumbă revizuentului şi se concretizează în dovedirea demersurilor efectuate prin care s-a încercat obţinerea înscrisurilor (adrese, notificări ş.a.m.d.).
Evenimentele produse după pronunţarea hotărârii atacate şi actele prin care se materializează mijloacele de probă nu intră în conţinutul noţiunii de „înscris", pentru a justifica promovarea revizuirii.
Statuând în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a declarat că dispoziţiile care reglementează acest motiv de revizuire nu contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi, în condiţiile în care textul de lege permite oricărei părţi, indiferent de poziţia procesuală avută în proces, să declanşeze procedura revizuirii dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în acest caz nefiind vorba despre un control judiciar, ci despre o nouă judecată pe temeiul unor elemente noi.
2.6. S-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotarârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Teza a ll-a a pct. 5 de la art. 322 CPC 1865 se regăseşte acum reformulată în pct. 6 al art. 509 NCPC şi are în vedere situaţia în care s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Noul text enumera soluţiile pronunţate în legătură cu hotărârea ce a influenţat procesul în actuala terminologie a codului.
Soluţia conform căreia poate fi considerat un „înscris nou" o hotărâre judecătorească ulterioară, pronunţată într-o acţiune introdusă înainte de soluţionarea definitivă a litigiului finalizat cu hotărârea pentru care se cere revizuirea, poate fi pe deplin actuală, chiar din perspectiva pct. 6 al art. 509 NCPC.
2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere. Referitor la acest motiv de revizuire, faţă de formularea din art. 322 pct. 6 CPC 1865, dispoziţiile pct. 7 al art. 509 NCPC au în vedere următoarele categorii de subiecte de drept: statul sau alte persoane juridice de drept public, minorii, persoanele puse sub interdicţie judecătorească - categorii care se includ în sfera „incapabililor" la care făcea referire art. 322 pct. 6 CPC 1865 - şi persoanele puse sub curatelă - categorie care include, potrivit art. 178 NCC, şi dispăruţii care nu au lăsat un mandatar sau administrator general.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile pct. 7, trebuie ca starea de incapacitate să existe în persoana revizuentului la momentul soluţionării cauzei prin hotărârea supusă căii de atac, lipsa de apărare să fi fost totală, indiferent de cauza care a determinat-o, iar nu o apărare incompletă sau greşită.
Pentru o situaţie în care admiterea unei cereri de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 CPC 1865, formulată de procuror, care nu a participat la judecată, a fost considerată ca fiind o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a se vedea cauza C.E.D.O., cauza Androne c. României, Hotărârea din 22 decembrie 2004.
în ceea ce priveşte apărarea cu viclenie, practica judiciară a reţinut ca încadrându-se în această categorie apărarea prin care se tinde la prejudicierea părţii reprezentate, în scopul asigurării unui beneficiu nelegitim părţii adverse.
Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
Cu ocazia controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 322 pct. 6 CPC 1865, tratamentul juridic diferit al celor două categorii de persoane - publice şi private - fiind justificat de existenţa unui criteriu obiectiv şi raţional, constând în existenţa unei cauze de interes public, respectiv protecţia unui interes privat, soluţie concordantă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută între persoane aflate în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Astfel, în cazul persoanelor dispărute, incapabile sau puse sub curatelă (minori, persoane puse sub interdicţie şi persoane puse sub curatelă, în reglementarea actuală - n.n.), justificarea obiectivă constă în grija specială manifestată de legiuitor, concretizată în măsuri de protecţie sporită a intereselor acestora, având în vedere situaţia defavorizată în care se găsesc aceste persoane, iar în cazul statului şi al altor persoane juridice de drept public, justificarea constă în necesitatea ocrotirii cu precădere a interesului public pe care îl realizează subiectele de drept enumerate, subiecte purtătoare ale prerogativelor de putere publică, exorbitante faţă de dreptul comun.
2.8. Existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcâ autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 NCPC, se prevede condiţia ca prin hotărârile potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
în vechea reglementare, condiţia nu era formulată expres, ci doar descrisă prin trimitere la tripla identitate - de obiect, de părţi şi de cauză - care trebuia să existe în cele două procese finalizate cu hotărâri potrivnice. Doctrinar şi jurisprudenţial, textul vechi a fost interpretat în sensul că revizuirea era menită să sancţioneze tocmai încălcarea autorităţii de lucru judecat şi că hotărârea care urma a fi revizuită în atare situaţie nu putea fi decât ultima hotărâre, în niciun caz prima, deşi în unele cereri de revizuire se solicita acest lucru.
Actualul text, mai clar decât precedentul, valorifică această viziune, iar soluţiile jurisprudenţiale generate sub imperiul vechii reglementări îşi păstrează valabilitatea, în sensul că trebuie ca hotărârile potrivnice să întrunească cerinţa triplei identităţi, de cauză, de obiect şi de părţi, cu menţiunea că hotărârile trebuie pronunţate în dosare separate, şi nu pe parcursul ciclurilor procesuale ale aceleiaşi pricini.
Cu alte cuvinte, dacă în două procese identice s-au pronunţat soluţii contrare, cea de-a doua hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi şi va fi anulabilă prin procedura revizuirii.
în noua reglementare, art. 430 alin. (2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu va permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că prin considerente contravine dispozitivului unei hotărâri anterioare sau viceversa, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, de obiect şi de cauză. O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de excepţie în cadrul celui de-al doilea proces.
Deşi este mai greu de imaginat, credem că s-ar putea ivi situaţii în care să existe întrunită cerinţa triplei identităţi, dispozitivele a două hotărâri să fie identice şi, cu toate acestea, anumite considerente care dezleagă una şi aceeaşi chestiune litigioasă să intre în contradicţie, caz în care să fie deschisă calea revizuirii întemeiate pe pct. 8 al art. 509 NCPC. în acest context, precizăm că prin contrarietate nu trebuie să se înţeleagă orice diferenţă de argumentare, ci doar că una şi aceeaşi problemă litigioasă a primit în cele două litigii rezolvări opuse.
De asemenea, admisibilitatea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă o atare excepţie a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei, soluţia contrară fiind de natură să nesocotească autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre.
în jurisprudenţa anterioară s-a decis că hotărârile pronunţate în cererile de ordonanţă preşedinţială, având ca obiect luarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice, nu au autoritate de lucru judecat în ce priveşte soluţionarea fondului, în consecinţă, nu poate fi vorba de hotărâri potrivnice, atât timp cât nu tranşează fondul litigiului, ci se mărginesc la luarea unor măsuri asupra cărora se poate reveni în acelaşi cadru. Prin urmare, neavând acest caracter, hotărârile respective nu sunt susceptibile de a fi revizuite. Partea nemulţumită de existenţa a două hotărâri contradictorii pronunţate în acest cadru procesual poate fie să solicite justiţiei soluţionarea litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială, în cazul când ar socoti că este îndreptăţită să o facă. Soluţia respectivă a fost prevăzută în mod expres în cadrul actualei reglementări, în conţinutul art. 1001 NCPC. Astfel, art. 1001 alin. (2) prevede în mod expres că ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, iar potrivit art. 1001 alin. (3), dacă prima hotărâre care a intrat sub autoritatea lucrului judecat este o hotărâre pronunţată pe fond, aceasta are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanţă preşedinţială. De asemenea, autoritatea de lucru judecat poate privi două ordonanţe preşedinţiale, cu condiţia însă ca împrejurările care au stat la baza adoptării lor să nu se fi modificat [art. 1001 alin. (1)].
Nu poate exista contrarietate de hotărâri între o decizie adoptată de un complet în compunere majoritară şi opinia separată a unuia dintre judecători.
2.9. Partea a fost împiedicata sâ se înfăţişeze la judecata şi sâ înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. în ceea ce priveşte motivul de revizuire constând în imposibilitatea de prezentare a părţii prevăzut de art. 509 pct. 9 NCPC, acesta este preluat ca atare din art. 322 pct. 8 CPC 1865 şi, aşa cum s-a statuat sub vechea reglementare, este aplicabil doar atunci când imposibilitatea de înfăţişare vizează partea, iar nu avocatul acesteia, iar condiţiile privind imposibilitatea de prezentare şi imposibilitatea de înştiinţare a instanţei trebuie îndeplinite cumulativ.
Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv, chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.
2.10. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă. Referitor la acest motiv de revizuire, spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 322 pct. 9 CPC 1865, pct. 10 al art. 509 NCPC nu mai prevede condiţia ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Raţiunea acestei eliminări constă în aceea că, cel puţin la nivel teoretic, întotdeauna există şi alte remedii ale încălcării constatate, care nu intră neapărat în atribuţiile puterii judecătoreşti. Or, o asemenea condiţie ar putea avea drept consecinţă limitarea severă a posibilităţii admiterii cererii de revizuire.
Aşa cum s-a decis şi sub imperiul vechii reglementări, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de revizuire, este necesar ca în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită să fi fost constatată de către Curtea Europeană o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, această încălcare să îşi aibă cauza în hotărârea judecătorească supusă revizuirii, iar consecinţele încălcării să continue să se producă.
în practică s-a reţinut că Curtea Europeană a constatat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că acţiunea în despăgubiri a reclamantei a fost respinsă în calea de atac a recursului, în baza unei excepţii invocate pentru prima dată în această fază procesuală şi în baza unui text de lege care nu era aplicabil reclamantei la data sesizării instanţei. Consecinţa acestei încălcări a continuat să se producă, deoarece, prin admiterea excepţiei prescripţiei, justeţea pe fond a pretenţiilor reclamantei nu a mai fost stabilită irevocabil de o instanţă de judecată, ceea ce a determinat admiterea cererii de revizuire şi, consecutiv, analiza recursului sub aspectul celorlalte critici de fond.
Potrivit alin. (2) al art. 509, nu este obligatoriu ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul.
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. Textul art. 509 pct. 11 are în vedere ipoteza constând în admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, intervenită după ce hotărârea a devenit definitivă.
Acest motiv se corelează cu prevederea din art. 29 din Legea nr. 47/1992, conform căreia sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu mai atrage suspendarea judecăţii.
Aşa fiind, este firesc ca de avantajul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate să poată beneficia şi partea care a invocat-o în propria sa cauză.
Pentru o soluţie de admisibilitate a revizuirii ca urmare a constatării încălcării dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul de acces la o instanţă (art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cauza Vişan c. României, M. Of. nr. 876/2008) - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 8358/2009, nepublicată, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 665-666.