CSJ. Decizia nr. 1838/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1838/2003
Dosar nr. 3793/2001
Şedinţa publică din 10 aprilie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 330 din 13 august 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.R.P., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 1 rechizitor).
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în cea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 3, 4 şi 5 rechizitor) text în baza căruia l-a condamnat la 2 ani închisoare.
A mai fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea a 6 infracţiuni prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 2, 6, 7, 8, 9, 10 rechizitor), la 6 pedepse de câte un an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 282 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 3, 4 şi 5 rechizitor) au fost aplicate 3 pedepse de câte 2 ani închisoare.
Potrivit art. 282 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 9 rechizitor) a mai fost condamnat la 2 ani închisoare şi pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzut de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la două pedepse de câte 8 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus să execute 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost obligat să plătească unor părţi civile, în dolari, sau echivalentul acestora la data executării prezentei hotărâri, diverse sume, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în cursul anilor l993 – 1994, lucrătorii de poliţie au fost sesizaţi cu faptul că inculpatul P.R.P., prin folosirea de mijloace frauduloase a obţinut de la 12 persoane 4.000 mărci germane, 157.000 dolari S.U.A., 200.000 lei şi bunuri în valoare de 2.880 dolari S.U.A.
Activitatea infracţională s-a desfăşurat după cum urmează:
1) În luna februarie 1993, S.I., asociat unic al unei societăţi comerciale din Piatra Neamţ, l-a cunoscut pe recurent, în calitate de patron al unei întreprinderi comerciale de tip SRL, care i-a facilitat cumpărarea unei cantităţi de fulare şi pături din Grecia.
Ulterior, S.I. i-a solicitat să-l ajute să cumpere de la SC E. SA Bucureşti, nişte televizoare, iar inculpatul spunându-i că îl cunoaşte pe director i-a cerut suma de 3.500.000 lei pentru cumpărarea a 100 bucăţi precum şi 200.000 lei pe care urma să-i dea persoanei cunoscute pentru a o determina să aprobe livrarea imediată a mărfii.
În ziua de 15 martie 1993, amândoi au mers la sediul întreprinderii unde inculpatul I-a spus lui S.I. că merge la director pentru a rezolva livrarea mărfii, iar după circa 15 minute s-a comunicat că a doua zi poate veni să o ia.
A doua zi, adică pe data de 16 martie 1993, S.I. a venit cu un autocamion şi după două zile de aşteptare, deoarece nu a putut ridica televizoarele, întrucât fusese programat peste două săptămâni, a mers la directorul comercial, cel cu care inculpatul i-a spus că „aranjase problema”, şi i-a cerut să livreze marfa.
La auzul celor spuse, directorul comercial l-a dat afară din birou, iar S.I. a mers la directorul general, care înţelegând situaţia, a dispus livrarea mărfii.
Pentru această faptă, Tribunalul Bucureşti, a dispus achitarea inculpatului considerând că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
2) În luna august 1993, B.I.M. a dorit să cumpere două apartamente în Bucureşti.
În acest scop ea a luat legătura cu o persoană ce dăduse un anunţ în ziar cu privire la vânzarea unor apartamente şi neplăcându-i cele pe care le văzuse, i-a lăsat numărul ei de telefon pentru a o anunţa dacă se va ivi o situaţie, în acest sens.
Ulterior, persoana respectivă a fost căutată de inculpat care i-a spus că are de vânzare două apartamente în centrul civic, care la rândul său a anunţat-o pe B.I.M. şi aceasta, după ce le-a văzut, a fost de acord să le cumpere.
Faţă de această situaţie, inculpatul a chemat-o la sediul firmei lui pentru a perfecta tranzacţia spunându-i, în acelaşi timp că preţul acestor apartamente este de 70.000 dolari S.U.A., din care trebuia să plătească un avans de 30.000 dolari S.U.A., pentru care nu va încheia însă nici un act.
Întrucât B.I.M. a fost neîncrezătoare, inculpatul a convins-o că el este un influent om de afaceri cu o situaţie materială deosebită şi pentru a-i întări această convingere a dus-o pe str. Primăverii unde se aflau două imobile în construcţie despre care i-a spus că sunt ale lui.
În urma acestui fapt, partea vătămată i-a dat cei 30.000 dolari S.U.A., încheind în acelaşi timp şi un contract de împrumut cu inculpatul pentru această sumă, deoarece el nu a fost de acord cu o tranzacţie în legătură cu cele două apartamente.
În ziua de 4 septembrie 1993, recurentul a chemat-o din nou la sediul firmei sale, i-a solicitat să-i mai plătească un avans de 20.000 dolari S.U.A. şi să semneze contractul.
Cumpărătoarea, a semnat actul respectiv, i-a dat banii ceruţi şi cu această ocazie au întocmit o chitanţă în care era specificată suma predată precum şi scopul în care a fost remisă, fiind trecute şi adresele celor două apartamente, act care a rămas la partea vătămată.
A doua zi a chemat-o din nou, i-a spus să rupă chitanţa şi să întocmească una nouă în care să nu menţioneze adresa celor două apartamente, împrejurare cu care partea vătămată a fost de acord, păstrând însă o xerocopie din acel act.
Deoarece, recurentul tergiversa perfectarea actelor, partea vătămată s-a interesat personal despre cele două apartamente cu care ocazie a aflat că acestea nu pot fi vândute, pentru că erau în construcţie şi ele nu aparţineau inculpatului şi nici SC R. aşa cum a pretins acesta.
În atare situaţie, partea vătămată s-a adresat poliţiei, iar inculpatul i-a restituit întreaga sumă pe care o primise.
3) În cursul lunii octombrie 1993, partea vătămată P.D. care dorea să cumpere un apartament pentru o altă persoană de la care primise banii şi o procură în acest sens, a luat legătura cu inculpatul care i-a promis că îl va ajuta în această problemă.
În ziua de 4 noiembrie 1993, aceasta, împreună cu două persoane, a mers la firma al cărui patron se pretindea a fi inculpatul care le-a spus că are relaţii la Primăria capitalei şi la SC R. SA, astfel încât, poate obţine aprobările necesare cumpărării unui apartament în centrul civic, precizându-le că unul duplex costă 60.000 dolari S.U.A. şi Ie-a cerut 30.000 dolari S.U.A., întrucât trebuia să dea ceva şi persoanelor cu care urma să tranzacţioneze afacerea.
Pentru aceasta, inculpatul i-a solicitat lui P.D. să întocmească o cerere adresată Primarului General al Capitalei, după care i-a indicat acelaşi apartament ce-l oferise spre vânzare părţii vătămate B.I.M.
După întocmirea cererii şi după ce P.D. a văzut apartamentul, i-a dat inculpatului 15.000 dolari S.U.A., întocmind şi o chitanţă în care s-a menţionat că acea sumă reprezintă un împrumut returnabil.
Pentru a întări convingerea părţii vătămate că tranzacţia încheiată era valabilă, inculpatul i-a spus că în Moldova are o fermă foarte mare evaluată la 250.000 dolari S.U.A. situaţie ireală.
După o săptămână P.D. luând legătura cu inculpatul pentru a şti care este situaţia, i s-a răspuns de acesta „să aibă răbdare fiind o problemă mai delicată de trafic de influenţă”.
3, 4, 5 Între timp, inculpatul l-a anunţat pe P.D. că mai are apartamente de vânzare în centrul civic, motiv pentru care acesta din urmă i-a contactat pe V.E., N.R.A. şi D.C.
Aceştia s-au prezentat la sediul firmei inculpatului care le-a indicat adresele apartamentelor şi după ce ei le-au văzut, recurentul i-a pus să întocmească câte o cerere adresată Primarului General al Capitalei prin care solicitau aprobarea cumpărării unui apartament cu 3 şi respectiv cu 2 camere în centrul civic, cereri, care nu au fost datate.
De menţionat că anterior întocmirii solicitărilor scrise, inculpatul le-a spus părţilor vătămate că are cunoştinţe cu funcţii înalte în cadrul Primăriei Capitalei şi la SC R. SA asupra cărora are influenţă, putând să-i determine să aprobe documentele necesare cumpărării unui apartament în acel loc.
După întocmirea cererilor, inculpatul a pretins şi primit drept avans următoarele sume: 5.500 dolari S.U.A. V.E., fără a întocmi chitanţa, 8.000 dolari S.U.A. de la N.N., tatăl lui N.R.A. pentru care a întocmit un act de mână şi 2.000 dolari S.U.A. de la D.C. prin intermediul lui V.E. pentru care s-a întocmit o chitanţă.
În cursul lunii decembrie 1993, inculpatul i-a chemat pe P.D., N.R.A. şi V.E. pentru a semna contractele de vânzare–cumpărare şi pentru a i se da restul de bani. Li s-a prezentat pentru semnat contracte de vânzare-cumpărare în alb care apăreau ca fiind emise de SC R. SA în care erau menţionate ca obiect al vânzării apartamentele văzute anterior.
Inculpatul le-a explicat părţilor vătămate că aceste contracte nu sunt semnate de persoanele în drept, întrucât nu şi-au primit banii promişi.
După semnarea lor, inculpatul a primit pe bază de chitanţă de la P.D. 15.000 dolari S.U.A. de la N.A.R., 3.300 dolari S.U.A. şi de la V.E. 3.000 dolari S.U.A. spunându-le, totodată, să păstreze discreţie totală, întrucât ce face el este „trafic de influenţă pur”.
Ulterior, el a încercat să-i evite pe aceştia până în luna ianuarie 1994, când le-a promis că le va restitui banii ceea ce era imposibil, întrucât sumele respective au fost date lui B.I.M. pentru a-şi retrage plângerea formulată împotriva lui.
Întrucât inculpatul era din nou în situaţia de a fi reclamat le-a înmânat părţilor vătămate un Euro cec în valoare de 47.000 dolari S.U.A. care nu avea acoperire, lucru constatat de aceştia când au vrut să-l încaseze.
În luna ianuarie 1994, inculpatul având nevoie de câteva sute de dolari, a mers la o cunoştinţă, care neavând lichidităţi i-a dat în alb un Euro cec Primindu-l, recurentul i-a promis că i-l va restitui a doua zi.
Văzând că inculpatul nu se ţine de promisiune, persoana respectivă a anulat această filă C.E.C.
Inculpatul a pus pe o altă persoană să completeze documentul respective pentru suma de 47.000 dolari S.U.A. cu numele şi adresa lui P.D., pe care i l-a dat deşi ştia că nu poate fi încasat.
6) În luna septembrie 1993, partea vătămată A.D. intenţionând să cumpere în Bucureşti un apartament, prin intermediul unei prietene, l-a cunoscut pe inculpat care i-a promis că-i va procura unul duplex în centrul civic.
Procedând în acelaşi mod ca şi în cazul lui B.I.M. după ce i-a arătat un apartament, inculpatul i-a cerut 15.000 dolari S.U.A. şi a pus-o să completeze o cerere.
Fiind convinsă că a fost indusă în eroare, partea vătămată i-a solicitat restituirea avansului.
Deoarece, era amânată şi ea trebuia să plece la Paris partea vătămată a lăsat o procură unei persoane pentru a-i recupera banii.
La insistenţele acelei persoane, recurentul i-a dat 3.000 dolari S.U.A., iar pentru diferenţa de 12.000 dolari S.U.A. un Euro cec care nu a putut fi onorat.
Faţă de această situaţie inculpatul a apelat la fratele său care domiciliază în Belgia şi care i-a restituit lui A.D. suma respectivă.
În acelaşi mod, inculpatul a procedat şi cu partea vătămată C.M. care dorea să cumpere un apartament în Bucureşti, împuternicind în acest scop pe o cunoştinţă a sa.
Inculpatul a primit de la aceasta avans 15.000 dolari S.U.A., dar din cauza întârzierii perfectării actelor, la cerere, i-a restituit suma respectivă.
7, 8) În luna mai 1999, A.A. a sesizat poliţiei faptul că inculpatul P.R.P. l-a înşelat cu 5.000 dolari S.U.A. prin vânzarea unui apartament despre care a susţinut că este al său, fapta ce nu corespundea realităţii.
Inculpatul i-a propus spre cumpărare contra sumei de 80.000 dolari S.U.A. un apartament cu un avans de 25.000 dolari S.U.A., din care 1.000 dolari S.U.A. trebuiau plătiţi în momentul semnării înscrisului, iar restul de 25.000 dolari S.U.A., la data de 3 mai 1994. Cu această ocazie, s-a încheiat o înţelegere precontractuală inculpatul primind 1.000 dolari S.U.A.
La data de 28 aprilie 1994, el a mers la firma părţii vătămate şi i-a cerut 4.000 dolari S.U.A. pe motiv că are urgentă nevoie de aceşti bani, pentru perfectarea actelor la notariat şi pentru unele datorii mai vechi.
Cu această ocazie, i-a arătat o chitanţă de mână din care rezulta că S.N. vinde inculpatului apartamentul ce urma să fie revândut lui A.A. la preţul de 15.400 dolari S.U.A., banii fiind primiţi de la cumpărător, înainte de perfectarea actelor. Văzând acest document partea vătămată i-a dat inculpatului suma cerută în contul preţului.
Văzând că se întârzie perfectarea actelor, partea vătămată a luat legătura cu S.N. de la care a aflat că nu a vândut şi nici nu intenţiona să vândă apartamentul respectiv. Lucrurile complicându-se, inculpatul a mers la S.N. cu care a întocmit o chitanţă de mână pentru renunţarea la cumpărarea imobilului şi prin care anula chitanţa de mână ce atesta vânzarea, datată din 15 aprilie 1993.
Întrucât nu avea bani pentru a-i restitui, i-a dat părţii vătămate faianţă, a cărei contravaloare a acoperit prejudicial.
De menţionat că în primăvara anului 1993, între inculpat şi S.N. a intervenit o convenţie verbală, prin care ultimul era de acord să închirieze primului apartamentul său pentru a–şi înfiinţa o societate comercială, obligându-se în schimb să-l ia asociat pe S.N., iar dividentele ce urmau să-i revină să reprezinte plata chiriei.
Profitând de faptul că S.N. era bolnav şi nu se putea deplasa, inculpatul i-a luat mai multe semnături în alb pe care le-a folosit la comiterea faptei în dauna părţii vătămate, A.A.
9) La data de 25 iulie 1994, partea civilă N.S. a sesizat pe lucrătorii de poliţie faptul că a fost înşelat cu ocazia derulării unui contract comercial în scopul obţinerii sumei de 18.000 dolari S.U.A. pe care a dat-o inculpatului.
Cei doi s-au cunoscut în luna martie 1993, când inculpatul s-a prezentat ca fiind preşedinte a unei societăţi comerciale şi i-a spus că este un prosper om de afaceri având valori mobiliare şi imobiliare.
Fiind convins de seriozitatea inculpatului, partea civilă a încheiat un contract privind exportul şi importul de mărfuri şi produse alimentare din Grecia. Acest contract a fost semnat de inculpat, în calitate de preşedinte al societăţii comerciale şi de câtre partea civilă, ca persoană fizică.
La 7 septembrie 1993, inculpatul i-a dat suma de 5.200 dolari S.U.A. spunându-i că reprezintă profitul din afacerile în care investise, această acţiune fiind făcută în scopul de a-l menţine în eroare.
Întrucât vechiul contract expirase, cei doi au încheiat un altul, N.S. contribuind cu 20.000 dolari S.U.A.
După împlinirea termenului de 104 zile prevăzut în noul contract, N.S. i-a solicitat inculpatului profitul de 40%, însă acesta a încercat în diferite moduri să dovedească valabilitatea contractului prin existenţa banilor rezultaţi din „afacerile” făcute cu firmele greceşti.
Astfel, la data de 5 octombrie 1994, inculpatul l-a anunţat pe N.S. să se prezinte la B.F.R. din Bucureşti pentru a ridica 25.000 dolari S.U.A., dar când acesta a mers acolo a constatat că nu se depusese nici o sumă de bani pe numele său.
Ulterior, inculpatul I-a dat părţii vătămate două Eurocecuri în valoare de câte 10.000 dolari S.U.A. fiecare, spunându-i să meargă la B.R.C.E. pentru a le încasa, ceea ce nu s-a putut întrucât documentele financiare nu aveau trecută parola, astfel încât, nu puteau fi onorate. Partea civilă i-a dat inculpatului Eurocecurile, păstrându-şi însă copii după acestea.
Ulterior, recurentul i-a oferit spre cumpărare apartamentul ce fusese dat şi lui A.A. precum şi cel duplex prezentat lui P.D. şi B.I.M., propuneri ce au fost refuzate de partea civilă N.S. Atunci inculpatul i-a spus să-şi deschidă un cont în valută, deoarece fratele său, care locuieşte în Belgia va depune 25.000 dolari S.U.A., propunere care nu s-a concretizat, astfel încât păgubitul a făcut plângere la poliţie.
După depunerea reclamaţiei, inculpatul i-a dat părţii civile marfă în valoare de 10.177 dolari S.U.A., condiţionând restituirea restului de schimbarea declaraţiilor de la poliţie, în sensul că banii au fost daţi cu titlu de împrumut.
10. În luna august 1992, prin intermediul unei persoane inculpatul i-a cunoscut pe cetăţenii greci M.V. şi P.J., pe care i-a convins să înfiinţeze o societate mixtă în scopul aprovizionării a două fabrici româneşti cu concentrate din Grecia.
S-a hotărât ca asociaţi la firma mixtă să fie cei doi cetăţeni greci, soţia inculpatului şi încă o persoană, iar aportul părţii române să fie pentru fiecare 20.000 lei în total 40.000 lei, iar cel al străinilor de câte 2.500 dolari S.U.A.
La data de 20 august 1992, societatea mixtă a fost înregistrată la Ministerul Comerţului şi deşi primise din partea cetăţenilor străini câte 2.500 dolari S.U.A. pentru constituirea capitalului social, inculpatul a depus doar 158 dolari S.U.A. şi câte 56 dolari S.U.A. în numele fiecărui asociat, restul banilor fiind folosiţi în interes personal de către el.
În luna septembrie 1992, cetăţenii greci au trimis un camion cu 1440 baxuri cu sticle de suc de lămâie, iar contravaloarea mărfii, 3.926.160 lei a fost încasată de societatea mixtă prin filă C.E.C.
După intrarea banilor în cont, fără să achite contravaloarea mărfii de 2.880 dolari S.U.A., inculpatul a cheltuit banii în interes personal.
La două luni după expedierea mărfii, M.V. a sosit la Bucureşti pentru a-i solicita achitarea mărfii.
Întrucât, în acea perioadă a avut diferende şi cu alţi cetăţeni greci, care-l reclamaseră la poliţie, inculpatul l-a invitat pe vânzător la domiciliul său şi acolo l-a determinat să semneze o declaraţie de ieşire din societate, pe care el a folosit-o la întocmirea unei procuri prin care asociaţii au împuternicit pe o anumită persoană să se ocupe de cesionarea părţilor sociale ale lui M.V., în favoarea soţiei recurentului.
Pentru a-şi asigura totuşi o justificare, inculpatul a măsluit un înscris în numele altui cetăţean grec din care rezulta că acesta, în calitate de preşedinte a unei societăţi comerciale a primit de la inculpat contravaloare mărfii expediate din Grecia pe adresa societăţii mixte.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, părţile civile P.D., N.A.R., N.N., V.E. şi inculpatul.
Părţile civile V.E., P.D. şi N.R. şi-au retras apelurile declarate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi cel al părţii civile N.N. a desfiinţat în parte sentinţa numai cu privire la greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., a neaplicării pedepsei complementare şi cu privire la omisiunea obligării inculpatului la despăgubiri civile către N.N.
Rejudecând cauza, instanţa de apel, în baza art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpatul P.R.P. la 4 ani închisoare, pedeapsă pe care a contopit-o cu celelalte sancţiuni penale aplicate, urmând ca în temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., să execute 4 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
Conform art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a fost obligat să plătească părţii civile N.N., suma de 8.000 dolari S.U.A. sau contravaloarea în lei la cursul de zi, cu titlu de despăgubiri.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii, iar apelul inculpatului a fost respins. (Decizia nr. 208 din 6 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală).
Împotriva acestor soluţii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul P.R.P.
Prin Decizia nr. 1682 din 28 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei a fost admis, casată hotărârea respectivă precum şi sentinţa nr. 330 din 13 august 1999 a Tribunalului Bucureşti, numai cu privire la încadrarea juridică a 6 infracţiuni de înşelăciune şi la pedepsele aplicate.
Au fost înlăturate dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa rezultantă descontopită şi în temeiul art. 334 C. proc. pen., încadrarea juridică pentru cele 6 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost schimbată în 6 infracţiuni fiecare prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat la câte 3 ani închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare sporită cu 2 ani închisoare, în final inculpatul urmând să execute 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.
Ulterior condamnatul a introdus o contestaţie în anulare, invocând că hotărârile nu sunt legale, deoarece instanţa de recurs a omis să înceteze procesul penal pentru un număr de 4 infracţiuni prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi două de art. 290 C. pen., în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale prevăzută de art. 121 combinat cu art. 122 şi art. 124 C. pen.
Curtea Supremă de Justiţie examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi constatând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 386 lit. c) C. proc. pen., potrivit art. 391 C. proc. pen., a admis-o ulterior şi a desfiinţat Decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunţării încetării procesului penal pentru infracţiunile la care a intervenit prescripţia răspunderii penale potrivit art. 124 C. pen., raportat la art. 121 şi art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) (Încheierea pronunţată la data de 23 mai 2002).
La termenul din 27 martie 2003, s-a procedat la rejudecarea recursurilor.
Având în vedere că potrivit art. 346 alin. (1) C. proc. pen., în caz de încetare a procesului penal, instanţa este obligată să soluţioneze şi acţiunea civilă, referitor la infracţiunile de înşelăciune pentru care a intervenit prescripţia, cauza a fost amânată de câteva ori pentru lipsă de procedură cu unele părţi civile.
Cauza a fost amânată şi la cererea părţii civile S.N. care, atât în scris, cât şi oral, la termenele din 5 decembrie 2002 şi 13 martie 2003, a motivat că solicită acordarea unor termene pentru ca recurentul să-şi achite sumele reprezentând prejudiciul cauzat, întrucât are înţelegere cu inculpatul în acest sens.
La termenul din 27 martie 2003, unele dintre părţi civile s-au prezentat şi au solicitat să se ia act că au fost despăgubite de către inculpat (au depus acte în acest sens).
Partea civilă S.N. a arătat că inculpatul nu i-a achitat prejudiciul cauzat.
Procurorul având cuvântul, a pus concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor şi în ce priveşte cele 4 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi două prevăzute de art. 290 C. pen., aplicarea pentru aceste 6 fapte penale a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Apărătorul inculpatului, sintetizând concluziile scrise depuse la dosar, a susţinut că hotărârile nu sunt legale, deoarece nu au fost respectate normele procedurale cu ocazia efectuării urmăririi penale în special cele privind asistenţa juridică obligatorie, precum şi cele referitoare la întocmirea actului de sesizare a instanţei, motiv pentru care a solicitat să se constate că operează sancţiunea nulităţii absolute cu toate consecinţele sale.
Totodată, inculpatul prin apărătorul său, a solicitat ca pentru infracţiunile privitor la care s-a împlinit prescripţia, să fie continuat procesul pentru stabilirea nevinovăţiei.
Astfel, s-a susţinut că prin rechizitoriul din 28 decembrie 1995, emis de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru 4 infracţiuni (pct. 3, 4, 5 şi 10 rechizitor) fără să existe ordonanţa emisă de procuror prin care să se fi dispus punerea în mişcare a acţiunii penal şi nici cu ocazia întocmirii acestui act nu a fost suplinită nelegalitatea respectivă.
A doua critică se referă la faptul că pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., pentru care competenţa efectuării urmăririi penale revine procurorului, aceasta nu este însoţită şi de ordonanţa prin care s-a dispus începerea urmăririi penale pentru fapta penală respectivă, conform art. 228 C. proc. pen.
O altă critică formulată de inculpat, se referă la lipsa apărătorului ales şi nici a celui eventual numit din oficiu la prezentarea materialului de urmărire penală.
În sfârşit, s-a mai susţinut că actul de sesizare a instanţei în final, nu cuprinde în mod expres cuvintele: „trimitere a sa în judecată”, omisiune care în final atrage după sine nulitatea absolută a actului respectiv.
Apărătorul a mai susţinut că hotărârile pronunţate nu sunt temeinice, deoarece nejustificat instanţele nu au administrat unele probe în apărare, ca de exemplu efectuarea unor expertize grafologice şi nici nu au lămurit natura juridică a „Eurocecurilor” cărora nu li se poate aplica Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934 nefiind instrumente de plată.
În ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apărătorul a solicitat respingerea lui.
În urma examinării lucrărilor dosarului, şi a motivelor de casare invocate de procuror şi inculpat, prin apărătorul său, în scris şi oral, Curtea constată şi reţine următoarele:
Un prim aspect procesual care trebuie avut în vedere este acela că rejudecarea recursurilor procurorului şi inculpatului, are loc, în urma admiterii contestaţiei în anulare, în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., şi desfiinţării, în parte, a deciziei contestate nr. 1862 din 28 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, numai privitor la acele infracţiuni de înşelăciune şi fals pentru care se susţine că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Recursurile Parchetului şi inculpatului, urmează a se constata că sunt fondate, în limitele şi cu precizările ce se vor arăta în continuare.
Referitor la infracţiunile de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru motivele arătate în scris, corect analizate în considerentele deciziei sus-menţionate [(în aceste cazuri, inducerea în eroare s-a realizat în forma prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., şi nu în forma prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol)].
De asemenea, se impune a se constata intervenirea prescripţiei răspunderii penale privitor la aceste infracţiuni, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., iar, drept urmare, să se înceteze pentru ele procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.
Privitor la aceste infracţiuni, în mod greşit, inculpatul a fost condamnat la pedepse cu închisoare, fără să se observe, că, de la data săvârşirii lor, s-a împlinit termenul de prescripţie specială prevăzută de art. 124 C. pen., raportat la art. 122 lit. d) C. pen.
Aşa fiind, se impune casarea hotărârilor atacate şi după înlăturarea dispoziţiilor art. 33 şi art. 34 C. pen. şi a sporului de 2 ani închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracţiunile concurente, descontopită în pedepsele componente.
Reţinând că, pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi prevăzute de art. 290 C. pen., de la data săvârşirii lor, s-a împlinit termenul de prescripţie mai sus-menţionat, se va înceta procesul penal faţă de inculpat, pentru aceste infracţiuni.
Pedepsele pentru celelalte infracţiuni, în privinţa cărora există autoritate de lucru judecat, prin Decizia secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie, nr. 1682 din 28 martie 2001, urmează a fi recontopite, şi astfel, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.
Inculpatul recurent a invocat oral şi a susţinut, în scris, prin apărătorul său, în esenţă, următoarele: că infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi prevăzute de art. 290 C. pen., privitor la care s-a dispus rejudecarea recursurilor reprezintă o parte a pluralităţii de infracţiuni, pentru care inculpatul a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat, cu încălcarea unor dispoziţii fundamentale care reglementează desfăşurarea procesului penal, ceea ce impune constatarea nulităţii absolute, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Dintre aceste încălcări, recurentul a stăruit asupra celor prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen., relative la obligativitatea asistenţei juridice în cursul urmăririi penale, întrucât el era arestat şi avea apărător ales. Sub acest aspect, inculpatul-recurent a arătat că, deşi apărătorul său ales nu a putut fi prezent, motivat, la data stabilită de organul de urmărire penală, pentru reprezentarea materialului respectiv, la data de 21 decembrie 1995, i-a fost impus un apărător din oficiu, cu care el nu a fost de acord.
În concret, a fost arătat că, în aceste împrejurări, a fost întocmit procesul verbal, în care s-a menţionat că „inculpatul nu este de acord să fie asistat de avocat din oficiu, deşi i s-a pus în faţă materialul de urmărire penală”. Tot atunci, se arată că a mai fost completat un proces verbal tip, din 21 decembrie 1995, în care s-a făcut precizarea că „inculpatul refuză să fie asistat, din oficiu, de apărător”.
Recurentul a mai arătat că: „acest proces verbal nu conţine menţiunea prezentării materialului de urmărire penală şi că, de altfel, din cuprinsul întregului dosar, rezultă, în mod cert, că nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală.”
În sfârşit, pentru a ilustra încălcarea dreptului la apărare, recurentul arată că delegaţia avocatului din oficiu, M., poartă data de 25 decembrie 1995, iar pretinsul proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, care conţine menţiunea refuzului său de a fi asistat de apărător din oficiu, are data de 21 decembrie 1995.
Aşa fiind, recurentul conchide că, din actele dosarului, rezultă cert, că, în momentul întocmirii procesului verbal din 21 decembrie 1995, care de altfel, nici nu conţine menţiunea că i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, inculpatul nu a avut apărător, nici chiar din oficiu; că pentru infracţiunile pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale, solicită continuarea judecăţii pentru stabilirea nevinovăţiei.
Recurentul a mai invocat şi alte critici, arătate şi dezvoltate în notele scrise de la dosar, care, însă, se referă la pretinse nereguli ale urmăririi penale şi judecăţii, care nu atrag însă sancţiunea nulităţii absolute.
Privitor la obiecţiile recurentului, care se referă la încălcări ale legii, ce atrag nulitatea absolută, se impune remarca că, date fiind limitele rejudecării impuse de temeiul juridic al contestaţiei în anulare admise, Curtea nu poate decât să constate existenţa acestor încălcări, dar nu le poate valorifica, datorită limitelor investirii, mai sus-menţionate.
Aşa fiind, chiar dacă sunt reale şi, deci, întemeiate, criticile privind încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., care garantează dreptul la apărare a inculpatului arestat, şi care atrag nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., vor putea fi valorificate numai printr-o altă cale extraordinară de atac, cea a recursului în anulare.
De asemenea, trebuie reţinută şi examinată solicitarea recurentului ca, privitor la infracţiunile pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie şi referitor la care se impune încetarea procesului penal, să se continue procesul pentru stabilirea nevinovăţiei sale, în condiţiile prevăzute de art. 13 C. proc. pen.
Desigur, de principiu, exercitarea acestui drept, prevăzut de art. 13 C. proc. pen., ar impune reluarea procesului penal, de la instanţa de fond, pentru că se tinde să se dovedească nevinovăţia, ceea ce presupune admiterea de probe, în condiţiile unei judecăţi, după toate regulile Codului de procedură penală, pe parcursul a trei grade de jurisdicţie.
Curtea consideră, însă, că invocarea prevederilor art. 13 C. proc. pen., în acest moment procesual, după ce existenţa acestor infracţiuni şi a vinovăţiei sale a fost verificată printr-o cercetare judecătorească în trei grade de jurisdicţie, nu poate determina o trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond.
Desigur, o asemenea cerere va putea fi valorificată, în cazul în care hotărârile ar ajunge să fie casate, în urma unui recurs în anulare, pentru temeiurile de nulitate absolută invocate, la care ne-am referit.
Pentru aceste considerente, recursurile Parchetului şi inculpatului vor fi admise şi casate hotărârile atacate, numai în limitele menţionate la început.
Urmează a se constata că urmare amânărilor acordate la cererea părţilor civile pentru a-i da posibilitatea inculpatului să acopere prejudiciile cauzate prin infracţiunile de înşelăciune săvârşite, părţile civile P.D. şi N.R.A. au declarat, la ultimul termen, că au fost integral despăgubite de către inculpat (au depus şi acte în acest sens).
Restul dispoziţiilor hotărârilor, atât cele care privesc latura penală, cât şi cele referitoare la latura civilă, vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de către inculpatul P.R.P. împotriva deciziei nr. 208 din 6 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 330 din 13 august 1998 a Tribunalului Bucureşti numai cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la omisiunea aplicării dispoziţiilor ar. 121 raportat la art. 124 C. pen. şi a încetării procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune şi pentru cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată precum şi referitor la sporul de pedeapsă aplicat.
Înlătură dispoziţiile art. 33 şi art. 34 C. pen., descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracţiunile concurente în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor şi înlătură sporul de 2 ani închisoare.
Potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În temeiul art. 10 alin (1) lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului P.R.P. pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi pentru cele prevăzute de art. 290 C. pen.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate infracţiunilor pentru care nu a operat prescripţia răspunderii penale şi dispune ca inculpatul P.R.P. să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 4 ani închisoare.
Constată că părţile civile P.D. şi N.R.A. au fost despăgubite integral de către inculpat.
Menţine restul dispoziţiilor hotărârilor, atât în ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă a procesului.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1837/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1839/2003. Penal. Art.174, 175, 176 c.pen.... → |
|---|
