CSJ. Decizia nr. 2768/2003. Penal. Art.239, 289,291 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2768/2003
Dosar nr. 1374/2003
Şedinţa publică din 10 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 431 din 25 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Hunedoara, s-a dispus achitarea inculpatului A.B., în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea aceluiaşi inculpat, pentru următoarele infracţiuni:
- instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP);
- uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.;
- instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
S-au respins pretenţiile părţilor civile G.V. şi H.I., pentru acordarea de daune morale.
Părţile civile au fost obligate la cheltuieli judiciare către inculpat şi către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în data de 19 februarie 1997, inculpatul A.B. s-a prezentat la Primăria Turcineşti şi a solicitat părţii vătămate G.V., care îndeplinea funcţia de agent agricol, să-i elibereze o adeverinţă. Pe fondul unor neînţelegeri mai vechi, între cei doi au avut loc discuţii, întrucât partea vătămată a refuzat eliberarea adeverinţei. Ca urmare, inculpatul a ameninţat-o pe partea vătămată că-i va da foc la casă dacă va fi condamnat într-un dosar în care aceasta (partea vătămată) a depus mărturie.
Referitor la această faptă s-a reţinut că partea vătămată nu poate îndeplini calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, el nefiind funcţionar public care să fi îndeplinit o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, lipsind deci unul din elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj.
S-a constatat totodată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., întrucât, aşa cum a fost comisă, fapta nu poate primi o altă încadrare juridică respectiv ameninţare, din probele administrate neputându-se deduce intenţia inculpatului de a înfăptui cele afirmate şi nici faptul că s-a inspirat temerea vreunui pericol real.
Cu privire la celelalte trei fapte penale imputate inculpatului, respectiv instigare la fals intelectual constând în determinarea numitei I.N. să întocmească în fals o chitanţă care atestă efectuarea unui transport de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997 de către inculpat, uz de fals, constând în folosirea de către inculpat a chitanţei respective într-un dosar penal în care împotriva acestuia s-a formulat plângere penală pentru infracţiunea de lovire şi instigare la mărturie mincinoasă constând în determinarea martorului G.M. să declare nereal faptul că a efectuat o cursă de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997, deşi aceasta a fost efectuată în data de 6 noiembrie 1997, s-a reţinut că vinovăţia inculpatului nu a fost dovedită.
Astfel, s-a reţinut că transportul cocenilor s-a făcut în data de 8 noiembrie 1997, cum în mod corect s-a făcut menţiunea pe chitanţa în discuţie astfel că respectiva chitanţă nu este falsă, iar martora I.N. nu a fost instigată să întocmească o chitanţă falsă.
De asemenea, declaraţia martorului G.M. reflectă realitatea faptelor prezentate ceea ce conduce la concluzia că nu subzistă fapta de instigare la mărturie mincinoasă.
Cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată H.I. pentru daune morale în cuantum de 10.000.000 lei a fost respinsă ca inadmisibilă.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a invocat greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea de ultraj, corectă fiind aceea de recalificare a faptei în infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. şi încetarea procesului penal pentru lipsa părţii vătămate la două termene consecutive, şi de părţile vătămate G.V. şi H.I. pentru plata cheltuielilor judiciare către inculpat şi stat, au fost admise prin Decizia penală nr. 39/2002 a Tribunalului Hunedoara. Admiţând apelurile tribunalul a desfiinţat parţial sentinţa apelată, astfel că a schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului pentru infracţiunile de instigare la fals intelectual, uz de fals şi instigare la mărturie mincinoasă din art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
S-a înlăturat obligaţia părţilor vătămate G.V. şi H.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către inculpatul A.B.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Dispunând astfel tribunalul a reţinut că în ce priveşte infracţiunea de ultraj, instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică achitându-l pe inculpat, întrucât partea vătămată G.V., agent agricol în cadrul primăriei comunei Turcineşti nu are calitatea de funcţionar public, astfel cum este definit acest funcţionar prin Legea 188/1999 şi prin urmare nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj prevăzută şi pedepsită de art. 239 C. pen.
S-a reţinut, de asemenea, că fapta inculpatului nu întruneşte nici elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare câtă vreme prin afirmaţiile acestuia nu s-a produs o temere serioasă părţii vătămate, schimbarea încadrării juridice a faptei fiind astfel nejustificată.
Cu privire la temeiul achitării inculpatului pentru infracţiunile de instigare la fals intelectual, fals intelectual şi instigare la mărturie mincinoasă s-a reţinut că potrivit declaraţiei martorei I.N. originalul chitanţei a fost modificat la cererea inculpatului, astfel că a existat o acţiune de modificare a înscrisului pa care el a determinat-o.
S-a apreciat că temeiul achitării îl constituie art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul neacţionând cu intenţia de a falsifica înscrisul şi nici nu a urmărit producerea de consecinţe juridice din punct de vedere al laturii subiective.
Pentru aceleaşi considerente, temeiul achitării a fost schimbat şi pentru infracţiunea de uz de fals.
Pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, temeiul achitării a fost schimbat pe considerarea faptului că între inculpat şi martorul G.M. au existat discuţii în legătură cu data efectuării transportului pe care trebuia să o declare acesta din urmă în calitate de martor în procesul penal purtat între inculpat şi partea vătămată H.I.
Referitor la apelul părţilor vătămate s-a reţinut că atât timp cât sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu este exclusă culpa procesuală a părţilor vătămate, astfel că obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către inculpat şi către stat este nefondată.
Recursul declarat de inculpat prin care a solicitat casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, prin care s-a schimbat temeiurile achitării solicitând menţinerea dispoziţiilor sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a fost respins, ca nefondat prin Decizia penală nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general cu motivarea că fapta săvârşită de inculpatul A.B. împotriva părţii vătămate G.V. este de ameninţare şi greşit instanţele nu au schimbat încadrarea juridică, din infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 193 C. pen.
S-a motivat că inculpatul s-a deplasat la locul de muncă al părţii vătămate şi a ameninţat-o că îi va da foc la gospodărie, dacă va fi condamnat în cauza penală în care G.V. depusese mărturie împotriva sa.
Întrucât inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de ultraj, iar instanţa a stabilit că partea vătămată în calitatea de agent agricol nu poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni, în raport de dispoziţiile art. 286 C. pen., instanţa trebuia să cheme partea vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să depună plângere pentru infracţiunea de ameninţare.
Recursul în anulare nu este întemeiat.
În ziua de 19 februarie 1999, inculpatul a mers la Primăria Turcineşti, prezentându-se la biroul părţii vătămate G.V., pentru eliberarea unei adeverinţe privitoare la o suprafaţă de teren.
Legat de eliberarea adeverinţei, între cei doi au existat discuţii, inculpatul afirmând la un moment dat că dacă el va face închisoare (în cauza în care partea vătămată a fost audiată ca martor) îi va da foc la gospodărie.
Potrivit art. 193 C. pen., infracţiunea de ameninţare constă în fapta de a ameninţa o persoana cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.
Din întregul material probator nu există nici un indiciu că în urma ameninţării i s-ar fi insuflat părţii vătămate o stare de temere, de nelinişte, susceptibilă să-i restrângă libertatea psihică.
Aceste aspecte nu rezultă nici din declaraţiile părţii vătămate date la urmărirea penală şi instanţă.
Cum ameninţarea făcută de inculpat nu a fost susceptibilă de a alarma partea vătămată, condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii.
Corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului nu poate fi încadrată juridic nici în infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen.
Faţă de cele reţinute în conformitate cu art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 431 din 25 septembrie 2001 a Judecătoriei Hunedoara, deciziei penale nr. 39 din 14 ianuarie 2002 a Tribunalului Hunedoara şi deciziei penale nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul A.B.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2766/2003. Penal. Art.215 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2769/2003. Penal → |
|---|
