CSJ. Decizia nr. 4045/2003. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4045/2003
Dosar nr. 791/2003
Şedinţa publică din 26 septembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 287 din 24 mai 2002, pronunţată în dosar nr. 10728/P/2001, Tribunalul Dolj, în baza art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., a condamnat inculpatul L.B. (zis S.) la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 şi art. 71 C. pen., iar în baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi a fost dedusă prevenţia de la 10 aprilie 2001 şi până la pronunţare.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., a achitat inculpaţii:
1. P.M.I. şi
2. N.M. (zis T.), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) pentru inculpatul N.M.
În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a celor doi inculpaţi şi s-a constatat că aceştia au fost arestaţi la 10 aprilie 2001.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul L.B. la plata sumei de 2.500.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.D., precum şi la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlul de daune morale către partea civilă D.S.
Inculpatul L.B. a fost obligat şi la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în fapt că „în ziua de 9 aprilie 2001, în jurul orelor 17,15, în faţa părţii vătămate D.S., care se afla cu oile la păşunat, a oprit o maşină de culoare roşie, iar cei din maşină au întrebat unde este drumul de acces şi după ce acesta le-a răspuns, unul brunet dintre cei trei, i-a pus cuţitul în gât şi l-a aşezat pe burtă, iar alţii doi, au sustras oi şi miei şi după ce au plecat, D.S. a ridicat capul şi a observat numărul de înmatriculare al autoturismului.
A mai reţinut instanţa că la locul faptei au fost găsite două fragmente de vopsea de culoare roşie, şi în urma constatărilor tehnico-ştiinţifice, s-a stabilit că acestea fac corp comun cu stratul de vopsea depus pe panoul spate al autoturismului Dacia, care aparţine inculpatului L.B., iar tatăl acestuia l-a căutat de două ori pe D.S., pentru a-i achita contravaloarea oilor sustrase, şi a zilelor de muncă, cu condiţia să nu mai recunoască cine sunt făptuitorii.
Instanţa a reţinut că inculpaţii P.M.I. şi N.M. nu au participat la săvârşirea acestei fapte, fiind trimişi în judecată numai pe baza declaraţiei martorului P.D. care a fost modificată în faţa instanţei.
Trecând la individualizarea judicioasă a pedepsei aplicate, instanţa de fond a reţinut drept criterii condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta, pericolul social al acesteia, şi consecinţele produse, valoarea prejudiciului care nu a fost recuperat, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, însă nu a recunoscut săvârşirea faptei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi inculpatul L.B.
În apelul procurorului este criticată sentinţa ca fiind netemeinică, motivat de faptul că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor P.M.I. şi N.M., deşi în cauză s-a făcut dovada participării acestora la săvârşirea infracţiunii.
Prin apelul său, inculpatul L.B. a solicitat achitarea, întrucât nu a săvârşit fapta.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 10 din 20 ianuarie 2003 a admis apelul parchetului şi a desfiinţat sentinţa atacată cu privire la inculpaţii N.M. şi P.M.I. şi s-a dispus condamnarea acestora;
- N.M. la 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. şi aplicarea art. 37 lit. a) şi b) din acelaşi cod, menţinându-se liberarea condiţionată pentru restul de 1359 zile din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 12/1997 a Tribunalului Dolj;
- P.M.I. la 6 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru ambii inculpaţi.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului N.M. timpul arestării preventive de la 10 aprilie 2001 şi până la 31 mai 2002 şi a constatat că în prezent acesta este arestat în altă cauză.
Inculpaţii N.M., P.M.I. şi L.B. au fost obligaţi în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, despăgubiri către partea civilă B.D. şi la 1.000.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă D.S.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca fiind nefondat apelul declarat de inculpatul L.B.
În motivarea deciziei, curtea de apel a arătat în esenţă că, inculpaţii N.M. şi P.M.I. au săvârşit faptele deduse judecăţii în condiţiile descrise în rechizitoriu şi aceasta rezultă din declaraţiile date de martorul P.D. în care a descris cu lux de amănunte modul de săvârşire a infracţiunii, întrucât acesta s-a aflat în autoturismul condus de inculpatul L.B., coroborate cu declaraţiile părţii vătămate D.S. şi ale martorilor P.M. şi T.C.
Situaţia de fapt reţinută de rechizitoriu, arată curtea, este confirmată şi de menţiunile făcute în procesul verbal de cercetare la faţa locului, în procesul verbal de recunoaştere din grup, în procesele verbale încheiate cu ocazia confruntării inculpaţilor cu martorul P.D. şi cu partea vătămată D.S., precum şi cu planşele fotografice judiciare.
În continuare curtea arată că reţinând în considerentele hotărârii apelate că trimiterea în judecată a numiţilor s-ar fi făcut numai în baza declaraţiilor date de către martorul P.D. şi care în faţa instanţei şi-ar fi retractat declaraţiile anterioare, prima instanţă a ignorat în totalitate celelalte probe administrate în cauză, din coroborarea cărora rezultă fără dubiu participarea celor doi inculpaţi la săvârşirea infracţiunii.
Cu privire la declaraţia dată de martorul P.D. în faţa instanţei, arată curtea, este demonstrat în cauză, aşa cum rezultă din rechizitoriul nr. 591/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, că acesta a fost ameninţat lipsit de libertate şi instigat la mărturie mincinoasă de către familiile inculpaţilor, tatăl inculpatului L.B. şi numitul P.D., prietenul acestuia, fiind trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen. şi art. 25, raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
De asemenea, curtea arată că, reţinând în motivarea soluţiei apelată că în declaraţia dată în instanţă, partea vătămată ar fi susţinut că în autoturism se aflau trei persoane, insinuând că martorul P.D. nu s-ar fi aflat la locul săvârşirii faptei, prima instanţă a ignorat declaraţia acestei părţi vătămate, în care arată că nu a observat cu exactitate, câte persoane se aflau în autoturism, deoarece a coborât o singură persoană care imediat i-a tras fesul pe ochi, l-a aşezat cu faţa la pământ, aşezându-se deasupra sa şi l-a ameninţat să nu ridice capul, astfel că acesta s-a ridicat de la pământ după ce a realizat că autoturismul s-a îndepărtat.
Referitor la probele administrate în apărare, curtea arată că în declaraţiile date, membrii familiilor inculpaţilor au încercat să demonstreze că la ora când ar fi fost săvârşită fapta aceştia s-ar fi aflat fie la domiciliu, fie în alte locuri, însă toţi menţionează prezenţa inculpaţilor în localitate, fie individual, fie împreună, iar susţinerile lor în indicarea orei când i-au văzut pe aceştia sunt contradictorii şi evident subiective având în vedere situaţia în care se află inculpaţii.
La cele de mai sus, curtea a adăugat şi faptul că martorul P.M., care a relatat iniţial că s-ar fi aflat la pescuit împreună cu inculpatul P.M.I. a arătat cu ocazia cercetării sale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), că în realitate el a fost la pescuit în ziua de 7 aprilie 2001, însă ar fi fost determinat de către P.G., mama inculpatului, să declare mincinos.
Având în vedere distanţa mică de câţiva kilometri din localitatea din care au plecat inculpaţii şi până la locul unde a fost săvârşită fapta care poate fi parcursă cu autoturismul în circa 5 minute, precum şi timpul afectat săvârşirii infracţiunii de circa 5 minute, aşa cum rezultă din probatorii, s-a apreciat că este firesc ca o parte dintre martori să-i fi văzut pe inculpaţi în localitate, în jurul orei, la care aceştia au săvârşit fapta.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor N.M. şi P.M.I., considerent pentru care a admis apelul procurorului şi a desfiinţat în parte sentinţa pronunţată cu privire la aceşti inculpaţi atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă.
Reţinând vinovăţia inculpaţilor P.M.I. şi N.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., instanţa a dispus condamnarea acestora, la individualizarea pedepsei având în vedere dispoziţiile prevăzute de art. 72 şi urm. C. pen., raportate la speţă, respectiv condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta pericolul social al acesteia şi consecinţele produse, valoarea prejudiciului care nu a fost recuperat, precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, primul necunoscut cu antecedente penale, iar cel de al doilea recidivist şi care au avut o poziţie nesinceră în timpul procesului penal.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii N.M. şi P.M.I. susţinând, în esenţă, prin motivele de casare formulate, că este netemeinică şi nelegală pentru că numai prin aprecierea greşită a probelor s-a conchis că au săvârşit fapta dedusă judecăţii. Se solicită casarea deciziei şi menţinerea sentinţei primei instanţe prin care s-a dispus achitarea lor. În cazul în care se va stabili că vinovăţia lor a fost reţinută corect de instanţa de apel, urmează a se constata că pedepsele aplicate sunt prea severe, impunându-se reducerea.
Recursurile nu sunt fondate.
Examinându-se hotărârea recurată în raport cu criticile aduse, se constată că instanţa de apel, după o analiză justă şi completă a probelor, a reţinut corect participarea inculpaţilor N.M. şi P.M.I., în calitate de coautori la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel s-a întemeiat pe declaraţiile părţii vătămate D.S. şi ale martorilor P.M. şi T.C., precum şi pe depoziţiile date de martorul P.D., care cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, dar şi cu ocazia confruntării cu inculpaţii, a declarat constant, că a fost de faţă când sus-numiţii inculpaţi împreună cu inculpatul L.B. prin violenţă au deposedat pe partea vătămată de două oi şi doi miei.
Este adevărat că martorul P.D., în faţa instanţei, a retractat toate declaraţiile sale pe care le-a făcut în cursul urmăririi penale, susţinând, pentru prima dată, că nu a fost prezent la momentul săvârşirii tâlhăriei, că nu s-a întâlnit cu inculpaţii în cursul zilei comiterii faptei, ci doar seara târziu, în jurul orei 23,00; însă această retractare nu este cu nimic justificată; mai mult, din lucrările dosarului se constată, contrar susţinerilor din recurs, că acest martor a fost ameninţat, lipsit de libertate şi instigat la mărturie mincinoasă de către familiile inculpaţilor, L.V., tatăl inculpatului L.B., de numitul P.D., prietenul acestuia şi de către mama inculpatului P.M.I., primii doi fiind de altfel trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen. şi art. 25, raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Întrucât, pe de o parte, martorul nu a putut justifica revenirea sa asupra celor arătate în faza urmăririi penale, iar, pe de altă parte, primele lui declaraţii se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, în mod justificat instanţa de apel a înlăturat revenirea martorului în faţa instanţei.
În legătură cu neconcordanţa dintre declaraţiile martorului P.D. şi susţinerile părţii vătămate D.S. cu privire la numărul persoanelor care se aflau în autoturism în momentul comiterii faptei, se constată că aceasta este aparentă, dar şi firească în raport de modul concret în care inculpaţii au acţionat şi nu poate constitui un motiv întemeiat pentru reţinerea neparticipării la săvârşirea faptei a recurenţilor.
Astfel, în nici un moment atât la urmărirea penală, cât şi la judecătorie, partea vătămată nu a afirmat cu certitudine că un anumit număr de persoane se aflau în autoturism (numărul de trei fiind indicat ca cel al persoanelor care au coborât din autoturism şi aceasta fiind doar o deducţie a martorului bazată pe zgomotul produs de închiderea uşilor autoturismului). Numai la tribunal partea vătămată a afirmat că în autoturism s-au aflat trei persoane, însă în contextul în care reconfirmase toate celelalte împrejurări de fapt.
Apoi, spre deosebire de martorul P.D. care a putut fără îndoială, arăta identitatea participanţilor şi descrie activitatea fiecăruia dintre aceştia, partea vătămată nu a avut nici timpul necesar (în momentul apropierii autoturismului stătea cu spatele după care din nou la scurt timp s-a întors din nou cu spatele la inculpatul P.M.I. pentru a-i arăta drumul solicitat), nici interesul în primul moment al contactului inculpaţilor şi poate nici aptitudinile necesare spre a reţine şi mai târziu a recunoaşte fizionomia persoanelor care l-au agresat şi cu atât mai puţin a numărului acestora. Pentru aceleaşi considerente partea vătămată nu a ştiut în momentele imediat ulterioare săvârşirii infracţiunii, nici câte oi i-au fost sustrase, atenţia sa fiind îndreptată asupra autoturismului şi persoanelor ce se aflau în interiorul acestuia, abia după consumarea infracţiunii şi îndepărtarea inculpaţilor.
În contextul deci al împrejurărilor şi modului concret în care a fost săvârşită infracţiunea, bine s-a reţinut prin Decizia atacată că, nesiguranţa părţii vătămate cu privire la numărul persoanelor din autoturism este firească, iar declaraţiile sale, în acest sens, sunt lipsite de o valoare probatorie deosebită, relevantă fiind însă coroborarea declaraţiilor părţii vătămate şi ale martorului P.D. cu privire la modul şi împrejurările în care fapta a fost comisă.
În aceste condiţii, nu se poate reţine în hotărârea recurată nici o nelegalitate sau netemeinicie din împrejurarea că în stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel s-a bazat pe declaraţiile date în faza de urmărire penală de martorul P.D., înlăturând revenirea acestuia în faţa instanţei de judecată, precum şi pe declaraţiile părţii vătămate D.S.
În ce priveşte apărările inculpaţilor, ele se rezumă la a nega comiterea faptelor, iar probele pe care le-au administrat în apărare pe lângă faptul că sunt contradictorii nu sunt nici în măsură să confirme alibiurile pe care şi le-au făcut, ba, mai mult, s-au dovedit a nu corespunde adevărului, fiind de circumstanţă.
De altfel, instanţa de apel corect şi motivat au înlăturat apărarea inculpaţilor, arătând în concret de ce nu pot fi primite, şi care sunt dovezile care contrazic acele susţineri.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, probele administrate dovedind vinovăţia acestora, aşa încât, cererea de a se dispune achitarea lor este nejustificată, considerent pentru care primul motiv de casare este nefondat şi se va respinge.
Verificând hotărârea atacată şi sub aspectul individualizării pedepselor, se constată că sancţiunile aplicate acestor inculpaţi pentru infracţiunea comisă au fost corect individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi sunt de natură să asigure atât reeducarea lor, cât şi prevenţia generală, instanţa de apel apreciind just pericolul social al faptelor, astfel cum rezultă din conţinutul său concret şi împrejurările în care au fost comise, şi asupra circumstanţelor personale ale inculpaţilor, care au avut o comportare nesinceră pe parcursul procesului, inculpatul N.M. fiind recidivist.
Ca atare, motivul de casare invocat de inculpaţi privind individualizarea pedepselor este nefondat şi urmează a se respinge.
Criticile fiind nefondate şi cum nu se constată motive care se iau în considerare din oficiu, recursurile sunt nefondate, urmând a se respinge ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.M. şi P.M.I. împotriva deciziei penale nr. 10 din 20 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Constată că inculpatul N.M. este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat N.M. să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă pe recurentul inculpat P.M.I. la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4044/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... | CSJ. Decizia nr. 4046/2003. Penal → |
|---|
