CSJ. Decizia nr. 4098/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4098/2003
Dosar nr. 910/2003
Şedinţa publică din 30 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 1095 din 22 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpatul B.I. la trei pedepse a câte 6 ani închisoare pentru comiterea a trei infracţiuni de tâlhărie, prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 13 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a dispus contopirea pedepselor în cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Conform art. 61 C. pen., tribunalul a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2181/2001 de Judecătoria sector 3 Bucureşti şi a contopit restul rămas neexecutat de 506 zile închisoare, cu pedeapsa rezultantă aplicată în cauză de 6 ani închisoare.
Instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsă timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 30 ianuarie 2002 la zi, luând act că părţile vătămate L.V. şi L.N. nu s-au constituit părţi civile.
Tribunalul, în baza art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 615.000 lei, iar conform art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanţa a reţinut în fapt, că inculpatul a sustras prin violenţă şi ameninţare de la bunicii săi, părţile vătămate L.V. şi L.N., în zilele de 8 decembrie, 10 decembrie şi, respectiv, 11 decembrie 2001, un tensometru (pe care l-a vândut numitei V.D.A. cu suma de 250.000 lei), care a fost predat ulterior părţilor vătămate, verigheta (amanetată) şi, în sfârşit, cerceii scoşi din urechile bunicii sale prin ameninţare.
Inculpatul nu a recunoscut faptele săvârşite, susţinând că bunurile i-au fost date de bună voie de părţile vătămate, care deşi au depus plângere penală împotriva sa, în faţa instanţei au revenit, susţinând că bunurile nu le-au fost luate prin violenţă, aspect infirmat de martorii audiaţi în cauză.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, inculpatul, prin care a considerat-o netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, care, în concepţia sa, constituie infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută şi pedepsită de art. 213 C. pen., şi nu aceea de tâlhărie, în care sens a solicitat ca prin admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu aplicarea unor pedepse corespunzătoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 39 din 4 februarie 2003, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, apreciind că, din declaraţiile părţilor vătămate rezultă în mod clar că inculpatul, în scopul procurării banilor necesari pentru cumpărarea de droguri, în nenumărate rânduri, a recurs la violenţă faţă de ei pentru a-i deposeda de diferite bunuri.
În termen legal, cu reiterarea aceluiaşi motiv, referitor la încadrarea juridică a faptelor, care a format şi obiectul cererii de apel, inculpatul B.I. a declarat recurs.
Examinând Decizia atacată în raport de cazul de recurs invocat, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi respins.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 213 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere, se cere ca făptuitorul să deţină bunul mobil pe baza unui titlu, adică a unui raport juridic patrimonial (depozit, mandat, împrumut, etc.) şi ca el să-şi însuşească acel bun, să dispună de el pe nedrept ori să refuze a-l restitui.
Revenind la cauză, din coroborarea probatoriului dispus şi administrat (declaraţiile părţilor vătămate; declaraţii de martori; acte medicale; contract de amanet şi alte înscrisuri) rezultă fără nici un dubiu, că inculpatul, consumator de droguri, prin lovire şi ameninţare a luat de la bunicii săi bunuri de uz personal (verighetă şi cercei) pentru a le vinde, ceea ce a şi făcut, în vederea procurării sumelor necesare, cumpărării de heroină, ceea ce din punctul de vedere al legii penale corespunde, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv conţinutului constitutiv al infracţiunii de tâlhărie şi nu a celei de abuz de încredere, care nu se regăseşte sub nici o formă din probatoriul administrat.
De altfel, însuşi inculpatul, în primele declaraţii recunoaşte că: „având nevoie de bani i-am solicitat bunicii mele să-mi dea întâi verigheta şi după aceea cerceii, aceasta refuzând de fiecare dată, dar în urma certurilor, fiindu-i frică de mine, mi le-a dat”, iar revenirile sale ulterioare, ca şi a părţilor vătămate, au la bază relaţiile deosebite în care se aflau părţile, şi anume că inculpatul era de la naştere în îngrijirea bunicilor săi materni, iar prin Hotărârea nr. 18/1992 a Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Primăria sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus ca minorul B.I. să fie încredinţat spre creştere şi educare bunicilor L.V. şi L.N.
La stabilirea şi menţinerea pedepselor, instanţele au luat în considerare criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 6 ani închisoare reflectând în mod just gradul de pericol social al inculpatului, care nu este la prima abatere de o asemenea gravitate, fiind condamnat anterior pentru infracţiunea de furt calificat (copie de pe cazierul judiciar).
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, constatând neîndeplinite cerinţele cazului de recurs invocat în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I., va deduce din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2001, la 30 septembrie 2003 şi va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 39 din 4 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2002, la 30 septembrie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4096/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... | CSJ. Decizia nr. 4099/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
