CSJ. Decizia nr. 4228/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4228/2003
Dosar nr. 1714/2003
Şedinţa publică din 3 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 15 din 9 ianuarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus condamnarea inculpatului A.I. la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., timp de 2 ani, după executarea pedepsei.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 17 octombrie 2002, la 9 ianuarie 2003.
În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 1.000.000 lei despăgubiri civile, către partea civilă P.D.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 600.000 lei onorariu avocat oficiu s-a dispus să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În ziua de 12 octombrie 2002, inculpatul a mers la locuinţa părţii vătămate P.D., pe care îl cunoştea şi i-a cerut cu împrumut suma de 10.000 lei.
La refuzul acesteia, inculpatul a luat de pe masă suma de 420.000 lei şi când partea vătămată a încercat să-l reţină, l-a lovit cu pumnul în faţă şi l-a trântit peste pat. Ulterior partea vătămată a ieşit pe palier şi a strigat după ajutor, a ajuns inculpatul care aştepta liftul şi a încercat să-şi recupereze banii, dar inculpatul l-a lovit din nou cu pumnii şi picioarele şi apoi cu capul de perete până a căzut, unde a fost găsit de vecinii din bloc.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că, în mod greşit s-a reţinut că a deposedat partea vătămată de bani prin violenţă, în realitate aceasta îi era datoare. A solicitat admiterea apelului şi achitarea sa, pentru infracţiunea de tâlhărie, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt calificat.
Prin Decizia penală nr. 87/ A din 19 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpat.
A fost computată prevenţia inculpatului de la 17 octombrie 2002, la 19 februarie 2003.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul A.I., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în principal, achitarea lui pentru infracţiunea de tâlhărie, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece nu a intenţionat să tâlhărească victima, aceasta datorându-i o sumă de bani. În subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt calificat, deoarece la deposedarea de bani a părţii vătămate nu a exercitat violenţe asupra ei. Într-un alt doilea subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate.
Recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează;
Din examinarea actelor şi lucrările dosarului, rezultă că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu materialul probator administrat în cauză, au făcut o încadrare juridică a faptei, în textul de lege corespunzător şi o justă proporţionalizare a pedepsei, conform criteriilor generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Potrivit art. 211 C. pen., infracţiunea de tâlhărie constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Aşadar, în conţinutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenţei sau a ameninţării, ori a celorlalte mijloace indicate de lege, constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă, în raport cu cea a furtului.
Raportând cauzei textul de lege sus-menţionat, se reţine că din declaraţiile martorelor S.L. şi S.I., coroborate cu depoziţiile părţii vătămate P.D. şi ale inculpatului, rezultă că acesta a deposedat-o pe partea vătămată de suma de 420.000 lei, deoarece acesta îi datora bani, iar pentru păstrarea lor, inculpatul i-a aplicat lovituri cu pumnii şi picioarele.
Aşadar, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, nu a infracţiunii de furt calificat, neexistând motive pentru schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina lui şi nici pentru achitarea sa în sensul în care a solicitat.
Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că instanţele au ţinut seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv de gradul ridicat de pericol social al faptei, de modalitatea şi împrejurările comiterii ei, dar şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care este recidivist şi a avut o poziţie procesuală sinceră, recunoscând şi regretând fapta comisă.
De altfel, pedeapsa de 7 ani închisoare, sub aspectul cuantumului său, se încadrează în limitele legale prevăzute de textul de lege incriminator, fiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în vederea reinserţiei lui în societate şi prevenţia generală, conform scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Aşadar, se constată că în cauză nu există temeiuri pentru reducerea pedepsei aplicate inculpatului, urmând ca cererea lui formulată în acest sens, să fie respinsă ca, nefondată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează ca recursul declarat de inculpatul A.I. să fie respins, ca nefondat.
Se va deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 17 octombrie 2002, la 3 octombrie 2003.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.I., împotriva deciziei penale nr. 87/ A din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 17 octombrie 2002, la 3 octombrie 2003.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4227/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4229/2003. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs → |
|---|
