CSJ. Decizia nr. 4262/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4262/2003
Dosar nr. 1165/2003
Şedinţa publică din 7 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În fond după casare, prin sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, inculpata Z.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c), raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatei dreptul de a exercita profesia de asistentă medicală pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a dedus din pedeapsa aplicată arestarea preventivă de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997.
În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului N.M. din infracţiunea, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi a dispus condamnarea inculpatului la 2 ani închisoare.
În baza art. 1 şi art. 10 din Legea nr. 137/1997 a constatat că pedeapsa este graţiată integral şi condiţionat.
A constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 28 aprilie 1997, până la 4 august 1997.
Inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 3.000.000 lei despăgubiri către partea civilă R.N.
Au fost obligaţi inculpaţii şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 aprilie 1997, echipajul de salvare, format din inculpatul N.M. (conducător autosanitară) şi inculpata Z.M. (asistent medical) au primit dispoziţia de a-l transporta pe pacientul N.C. de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. P." la Spitalul Clinic „Dr. V.B.", scop în care li s-a înmânat fişa medicală şi buletinul de identitate al bolnavului.
La Spitalul „Sf. P.", bolnavul a fost spălat, deparazitat, i s-au făcut teste, radioscopie pulmonară şi perfuzat la spitalul de mai sus de la ora 19,10, până la 1,10, fiind sub supraveghere medicală timp de aproape 5 ore.
Medicul G.V. după efectuarea analizelor uzuale (radioscopie pulmonară şi electrocardiogramă) a pus diagnosticul „suspect T.B.C. pulmonar secundar" şi, considerând că acest diagnostic nu reprezintă o urgenţă medicală, a dispus internarea la o unitate sanitară de specialitate şi anume Spitalul Clinic „Dr. V.B.".
La ora 1,20, au ajuns la Spitalul „Dr. V.B.", de unde au plecat la ora 1,40, spre internare la Spitalul T., când, de asemenea, s-a refuzat internarea bolnavului, indicându-se transferarea acestuia la Spitalul „Sf. E.".
În urma examinării superficiale a bolnavului şi stabilirii unui diagnostic incorect de T.B.C. pulmonar, care nu reprezenta o urgenţă medicală, s-a ajuns la situaţia că bolnavul să fie trimis de la un spital, la altul, refuzându-se internarea.
Astfel, în acest lanţ de împrejurări, la ora 2,00, autosanitara în care se afla bolnavul N.C., a ajuns la Spitalul de Pneumoftiziologie T. Inculpata Z.M. s-a prezentat la camera de gardă a spitalului, medic de gardă fiind martora S.G., care în urma examinării actelor medicale, a pus diagnosticul de T.B.C. pulmonar şi, pentru că acesta avea domiciliul în sectorul 2, a dispus transferul lui N.C. la Spitalul Sf. E., o secţie a Spitalului T..
În loc să se conformeze dispoziţiei primite, în sensul transportului lui N.C. la Spitalul Sf. E., inculpata a luat legătura telefonică cu numita R.G., operator registrator de urgenţă de la dispeceratul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti. Aceasta i-a sugerat să-l ducă pe bolnav la Spitalul P., sau la domiciliu dacă are buletin. Inculpata a comunicat, tot prin staţia radio, că o să-l lase pe bolnav la domiciliu.
Căutând în punga aflată în maşină lângă brancardă, inculpatul N.M. a găsit buletinul de identitate al lui N.C., pe care i l-a dat inculpatei Z.M. Aceasta constatând că N.C. are domiciliul în Bucureşti, i-a spus şoferului să conducă autosanitara la domiciliul bolnavului.
Ajungând pe strada I.H.R., în jurul orei 2,30, cei doi inculpaţi au căutat imobilul.
Întrucât nu a găsit imobilul, inculpata Z.M. i-a indicat inculpatului N.M. un loc în care să oprească şi în care a stabilit, „prin deducţie" că se află.
Deducţia rezultă din raportarea la o plăcuţă, aşa cum rezultă din planşa foto, locul în care a fost găsită victima şi care nu era în faţa unei locuinţe, ci al societăţii C. SA.
Fără a exista o comunicare, o conlucrare între cei doi inculpaţi, în sensul că inculpatul N.M. să o ajute pe inculpata Z.M., pentru a-l da jos din salvare, victima a fost coborâtă, sprijinită pe braţe, a fost transportată şi lăsată sprijinită de poarta situată în locul arătat, poartă pe care inculpata Z.M. a încercat să o deschidă, fără a reuşi, întrucât aceasta era încuiată.
Lângă partea vătămată, cei doi inculpaţi au lăsat buletinul de identitate al acestuia, precum şi actele medicale întocmite în condiţiile relatate.
Cei doi au plecat la maşină, inculpatul N.M. a pus în mişcare autosalvarea, plecând de pe str. I.H.R.
Din autoturism, inculpata Z.M. a luat legătura, din nou prin staţia radio cu Dispeceratul Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, comunicând că, „n-a fost prea uşor, l-au dus la domiciliu, la presupusul domiciliu".
A concluzionat instanţa că din convorbirea cu Serviciul de Ambulanţă, rezultă cert intenţia inculpatei de a nu continua să acţioneze pentru internarea bolnavului, sau măcar să ia hotărârea de a-l lăsa la Spitalul T., deşi observase „că era confuz şi nu era în regulă". Inculpata a hotărât să îl ducă pe bolnav la domiciliu, neconformându-se dispoziţiilor obligatorii potrivit atribuţiilor de serviciu: însoţirea bolnavului pentru a-l interna la Spitalul „Sf. E.".
Stabilind prin deducţie, domiciliul bolnavului şi fără a ţine seama că era întuneric şi poarta era încuiată, inculpata a hotărât să lase victima rezemată de un gard, cu perfuzia în braţ şi punga alături, în condiţiile în care victima era în bustul gol, având doar un pantalon de pijama, iar afară era o temperatură de 4-5 grade Celsius şi umiditate (fiind luna aprilie).
Raportul medico-legal a stabilit drept cauză a decesului: insuficienţă acută cardiorespiratorie, la un bolnav cu pleurezie acută şi acteletazie pulmonară consecutivă, pe fondul unei afecţiuni cardiovasculare la un individ denutrit, în condiţiile neacordării asistenţei medicale de specialitate.
Nu avea leziuni tuberculoase ci miocardoscleroză, plămân cardiac, iar în tanatogeneza cazului trebuie luat în considerare şi coexistenţa factorului „frig", care a fost un factor favorizant şi nu determinant.
Prin urmare, s-a apreciat că există o legătură de cauzalitate între expunerea la frig şi umiditate prin modul în care a fost abandonată victima şi decesul acesteia, această expunere constituind un factor favorizant, care s-a supraadăugat în tanatogeneză, factor preexistent şi concomitent.
Prin avizul solicitat în urma rejudecării cauzei s-a constatat că rolul major în decesul victimei l-a avut bolile preexistente ale acestuia, afecţiunile cardio-vasculare cronice, pleurezia masivă şi atelectazia pulmonară, iar cea mai importantă manoperă impusă de caz era evacuarea lichidului din cavitatea pleurală, care ar fi redus atelectozia şi implicit insuficienţa respiratorie acută, ulterior fiind necesară administrarea unui tratament specific afecţiunilor menţionate.
În sarcina inculpatei Z.M., instanţa de fond a reţinut infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., constând în aceia că, a lăsat victima bolnavă, cu perfuzie la mână, dezbrăcată, pe stradă, noaptea când era o temperatură scăzută, ceea ce a condus la decesul acesteia.
A concluzionat instanţa că inculpata Z.M. a acţionat cu intenţie indirectă, iar între acţiunea acesteia şi rezultat (moartea victimei) există legătură de cauzalitate.
În ceea ce priveşte activitatea inculpatului N.M. s-a reţinut că, între cei doi inculpaţi nu a existat o conlucrare efectivă, manifestată prin acte de autorat, neputându-se reţine în sarcina inculpatului nici acte de complicitate.
Pentru inculpatul N.M., bolnavul era o persoană fără ajutor. Între cei doi inculpaţi nu a existat o înţelegere ca bolnavul să fie lăsat în faţa imobilului, iar pe de altă parte şoferii de pe autosalvare sunt obligaţi prin regulamentul de ordine interioară să însoţească personalul medico-sanitar, la solicitarea acestuia.
Concluzia instanţei de fond a fost că inculpatul N.M. se face vinovat de infracţiunea, prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi s-au avut în vedere criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Cu privire la inculpata Z.M., instanţa având în vedere împrejurările reale în care a fost săvârşită fapta, poziţia sinceră a inculpatei şi datele ce caracterizează persoana acesteia, a apreciat că se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii Z.M. şi N.M.
Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatului N.M. şi netemeinicia pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.
Inculpata Z.M., prin apelul său, a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
- în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de restituire a cauzei la procuror, în condiţiile în care faptele sunt indivizibile, iar soluţionarea separată, după infirmarea dispusă de procuror la data de 11 iunie 2002, creează riscul emiterii unor soluţii contradictorii, cu privire la cauza morţii şi a legăturii de cauzalitate;
- greşita condamnare a inculpatei Z.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., având în vedere că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru aceleaşi motive avute în vedere de instanţa de fond în cazul inculpatului N.M.
În faţa instanţei, prin avocat, inculpata a solicitat schimbarea încadrării juridice, în art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen.
Inculpatul N.M. a solicitat reţinerea infracţiunii prevăzută de art. 314 C. pen. şi aplicarea unei pedepse astfel încât instanţa să o constate graţiată, conform Legii nr. 137/1997.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a admis apelul declarat de Parchet, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. în infracţiunea de complicitate la omor calificat, prevăzută de art. 26, raportat l art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., dispunând condamnarea inculpatului la 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
A majorat pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare. S-a dispus interzicerea pentru inculpată a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
Apelurile declarate de inculpaţii N.M. şi Z.M. au fost respinse ca nefondate.
A motivat instanţa de apel că greşit instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. din infracţiunea prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 314 C. pen., apreciind că pentru inculpat, victima era o persoană fără ajutor, în neputinţa de a se îngriji, iar fapta sa a constat în părăsirea bolnavului.
Concluzia la care a ajuns instanţa este greşită întrucât latura obiectivă a infracţiunii, prevăzute de art. 314 C. pen., nu are în vedere fapta care a avut ca urmare moartea victimei.
Fapta inculpatului care a avut ca urmare moartea victimei urmează a fi încadrată în infracţiunea de omor calificat, iar cu privire la participaţia sa, urmează a se reţine forma complicităţii, constând în ajutorul pe care l-a dat în transportarea victimei şi acordul de a fi lăsată într-un loc impropriu, având drept rezultat decesul acesteia.
Sub acest aspect, instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., reţinând în favoarea inculpatului şi circumstanţe atenuante, motivat de lipsa antecedentelor penale şi atitudinea procesuală pe parcursul procesului penal.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. de 5 ani închisoare, s-a apreciat că aceasta nu este de natură să atingă scopul educativ şi preventiv, prevăzut de art. 52 C. pen. şi se impune majorarea ei.
În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpata Z.M. instanţa de apel a constatat că nu este fondat.
Cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 178 C. pen., s-a apreciat că nu poate fi primită, întrucât nu există vinovăţia sub forma culpei. Din modul de acţiune al inculpatei rezultă forma intenţiei indirecte. Moartea victimei nu s-a datorat nerespectării de către inculpată a unor măsuri de prevedere ci a fost rezultatul acţiunii inculpatei de a o lăsa în stradă în condiţiile atmosferice la care s-a făcut referire, raportat şi la bolile de care suferea.
Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii Z.M. şi N.M.
Parchetul a criticat Decizia cu privire la încadrarea juridică reţinută inculpatului N.M., de complicitate la infracţiunea de omor calificat şi a solicitat reţinerea infracţiunii în forma coautoratului, întrucât din probatoriul administrat rezultă că activităţile infracţionale ale celor doi inculpaţi s-au conjugat şi avut la bază o voinţă comună, acţiunile completându-se reciproc şi integrându-se într-un rezultat unic, respectiv decesul victimei.
Prin al doilea motiv de recurs este criticată pedeapsa aplicată inculpatului N.M. în cuantum de 3 ani închisoare, în condiţiile în care art. 76 alin. (2) C. pen., stabileşte că la infracţiunile de omor prin reţinerea de circumstanţe atenuante pedeapsa se coboară până la o treime din minimul special, aceasta putând fi stabilită la cuantumul de 5 ani închisoare. Sub acest aspect pedeapsa aplicată de 3 ani închisoare este nelegală.
Ultimul motiv de recurs vizează netemeinicia pedepselor aplicate ambilor inculpaţi, prin reţinerea nejustificată de circumstanţe atenuante.
Inculpatul N.M. a criticat hotărârile pronunţate cu privire la reţinerea greşită a situaţiei de fapt cu consecinţa reţinerii vinovăţiei sale, pentru infracţiunea de complicitate la omor calificat şi a solicitat achitarea în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a arătat că el a fost şoferul pe autosanitară şi nu a avut calitatea de a se implica în deciziile şi acţiunile specifice personalului medico-sanitar. Nu a avut nici o contribuţie la luarea deciziei de transportare a bolnavului la domiciliu.
Instanţa de apel greşit a reţinut că bolnavul a fost lăsat într-un loc impropriu cu acordul inculpatului N.M., ceea ce a avut ca rezultat decesul acestuia.
Ajutorul pe care l-a dat pentru coborârea bolnavului la solicitarea asistentei medicale se situează în limita atribuţiilor stabilite de regulamentul de ordine interioară al Staţiei de ambulanţă Bucureşti.
Inculpata Z.M. a criticat hotărârea instanţei de apel pe următoarele aspecte:
- în cauză se impune restituirea cauzei la parchet, pentru completarea urmăririi penale;
Din conţinutul actelor medico-legale aflate la dosarul cauzei şi al avizelor Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă I.M.L. rezultă că „Abandonarea bolnavului în stradă reprezintă o conduită medicală inadmisibilă, ca de altfel şi conduita medicilor care au refuzat examinarea şi internarea bolnavului". Neacordarea asistenţei medicale de către medicii de la spitalele Sf. P., Dr. V.B., şi T. se înscrie ca o condiţie favorizată la decesul victimei, la fel ca şi abandonarea bolnavului în stradă. Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între activitatea medicilor de la spitalele la care s-a făcut referire şi moartea lui N.C. se impune restituirea cauzei la Parchet, pentru completarea urmăririi penale.
- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, iar încadrarea juridică reţinută faptei este greşită.
Concluzia la care au ajuns instanţele că inculpata Z.M. a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte, nu are suport probator.
În realitate inculpata a avut convingerea că moartea victimei nu se va produce, având în vedere diagnosticele medicilor care l-au examinat, convingere întărită şi de hotărârea dispeceratului de a-l lăsa pe bolnav la domiciliu. Pe de altă parte, nu există o legătură de cauzalitate directă între lăsarea victimei în stradă şi decesul acesteia.
Actele medico-legale au stabilit că bolile preexistente, respectiv afecţiunile cardio-vasculare cronice, pleurezia masivă şi atelectozia pulmonară, au avut o contribuţie esenţială la producerea morţii victimei, iar lăsarea în frig reprezintă o contribuţie înlesnitoare, care nu au avut un rol determinant în producerea morţii.
Concluzia la care a ajuns medicii legişti, că nu există certitudine că tratamentul medical corespunzător şi aplicat de urgenţă putea fi de natură a salva în mod sigur viaţa victimei conduce la stabilirea că moartea lui N.C. s-ar fi produs şi în condiţiile neabandonării sale în stradă, datorită afecţiunilor preexistente.
Inculpata nu a urmărit producerea morţii victimei şi nici nu l-a acceptat, din dispoziţia dispeceratului Staţiei de salvare l-a lăsat pe bolnav în stradă, la adresa din buletin, sperând în mod uşuratic că decesul nu se va produce.
S-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen. În subsidiar, s-a solicitat reţinerea şi pentru inculpata Z.M. a infracţiunii, prevăzute de art. 314 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatei este prea aspră.
Faţă de criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi datele ce caracterizează persoana inculpatei, care între timp a devenit medic, cu caracterizări laudative solicită ca pedeapsa ce i se va aplica să fie neprivativă de libertate.
Examinând recursurile declarate în raport de criticile formulate precum şi din oficiu, în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Probele administrate confirmă situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe. Concluzia cu privire la reţinerea vinovăţiei inculpatului N.M. pentru complicitate la infracţiunea de omor calificat este greşită.
Probatoriul administrat confirmă că N.M. era angajat ca şofer al Serviciului de ambulanţă al municipiului Bucureşti de circa 2 luni de zile şi potrivit sarcinilor de serviciu executa orice misiune pe care o primea şi era obligat să ajute la transportul bolnavului cu targa, fiind subordonat medicului coordonator sau personalului medico-sanitar din teren.
Din fişa postului emisă de Serviciul de ambulanţă al municipiului Bucureşti, rezultă că şoferul de pe autosanitară „execută imediat şi prompt misiunea ce o primeşte", „este obligat să ajute la transportul bolnavului cu targa".
Starea de sănătate a lui N.C. era cunoscută de asistenta medicală Z.M. care, cu ambulanţa condusă de N.M. l-a preluat pe bolnav de la Spitalul clinic de urgenţă Sf. P. cu fişa medicală şi cu indicaţia de a fi internat la Spitalul V.B. Această unitate sanitară, după consultul bolnavului şi-a declinat competenţa teritorială, pentru internarea bolnavului la Spitalul de Pneumoftiziologie T. După examinarea actelor de medicul de gardă s-a dat indicaţia ca bolnavul să fie condus cu autosanitara pentru internare la o secţie a Spitalului T., Sf. E.
N.M. a auzit discuţiile purtate prin staţia radio de asistenta Z.M. cu dispeceratul Serviciului de ambulanţă al municipiului Bucureşti, prin care s-a hotărât deplasarea bolnavului la domiciliu.
Rezultă, de necontestat, că inculpata Z.M. i-a indicat şoferului unde să oprească pe str. I.H.R. şi la ajutorul solicitat, N.M. a ajutat la coborârea bolnavului cu targa şi deplasarea acestuia în faţa imobilului.
Schimbarea destinaţiei de conducere a bolnavului pentru internare la Spitalul Sf. E. şi de lăsare a acestuia la domiciliu, a fost Decizia inculpatei Z.M.
Conducerea la domiciliu a bolnavului presupunea încredinţarea acestuia familiei şi nu lăsarea pe stradă, în faţa „presupusului" domiciliu, noaptea cu temperaturi scăzute de 4-5 grade şi în condiţiile în care N.C. era îmbrăcat numai cu un pantalon de pijama, dar acestea sunt împrejurări imputabile asistentei medicale Z.M.
Este cert stabilit că între cei doi inculpaţi nu au existat discuţii cu privire la ce trebuie făcut în legătură cu bolnavul sau discuţii cu privire la abandonarea bolnavului, astfel că Decizia luată de cadrul medical a fost hotărâtoare.
Conduita inculpatului N.M. şi intenţia cu care a acţionat trebuie examinate şi apreciate în contextul general al faptelor, care au condus la decesul victimei şi nu segmenţial raportat numai la ajutorul dat la solicitarea asistentei medicale, de coborâre a bolnavului cu targa şi lăsarea bolnavului la domiciliu, în modalitatea concepută de cadrul medical de specialitate.
Pentru a stabili existenţa vinovăţiei în cadrul unei fapte penale, este necesar să se facă o apreciere a tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente şi posterioare săvârşirii faptei.
În stabilirea vinovăţiei nu pot fi luate în considerare numai elemente izolate, atâta timp cât există şi alte elemente din care poate fi dedusă adevărata poziţie subiectivă a făptuitorului.
Inculpatul N.M., şofer pe autosanitară, nu cunoştea şi nici nu avea obligaţia să cunoască starea medicală a bolnavului, diagnosticul stabilit şi deciziile medicale luate de medicii de specialitate, care urmau să fie executate de asistenta medicală Z.M.
El a executat dispoziţiile primite de la Z.M., de a-l transporta pe bolnav la spitalele la care s-a făcut referire, inclusiv ultima dispoziţie de a-l duce pe bolnav la domiciliu şi de a-l coborî cu targa pentru a-l lăsa la domiciliu.
În lipsa oricărei înţelegeri ori discuţii a asistentei medicale cu şoferul autosanitarei, care să aibă ca finalitate abandonarea bolnavului cu posibilitatea producerii ulterioare a decesului acestuia, ajutorul dat de N.M. de a coborî bolnavul cu targa, la solicitarea lui Z.M., pentru a-l lăsa la domiciliu în împrejurările şi condiţiile stabilite de cadrul medical de specialitate, nu constituie o faptă comisă cu vinovăţie de acesta.
În mod constant inculpatul N.M. a declarat că el executa ceea ce i se spunea, iar ajutorul dat asistentei medicale, l-a făcut în cadrul obligaţiei de serviciu.
Coborârea bolnavului cu targa l-a făcut pe tot intervalul de 2 luni, de când era angajat ca şofer.
În raport de cele reţinute, concluzia care se impune este că inculpatul N.M. în ajutorul acordat asistentei medicale Z.M. de a coborî bolnavul cu targa, pentru a-l lăsa în faţa presupusului domiciliu al acestuia, a acţionat fără vinovăţie la fapta penală săvârşită de inculpată, având în vedere şi atribuţiile de serviciu ale şoferului pe autosanitară de a „executa imediat şi prompt misiunea ce o primeşte" şi „obligaţia de a ajuta la transportul bolnavului cu targa".
În conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpatul N.M., a casa hotărârile atacate şi în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., se va dispune achitarea acestuia pentru complicitate la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
Recursul declarat de Parchet cu privire la acest inculpat este nefondat, urmând a fi respins în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Cu privire la inculpata Z.M., vinovăţia acesteia pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen., a fost corect reţinută, pentru următoarele considerente:
Z.M. este asistenta medicală şi a luat cunoştinţă de starea gravă a sănătăţii bolnavului N.C., aflat în stare de inconştienţă pentru care s-a dispus şi perfuzarea acestuia şi deţinea fişa medicală cu diagnosticele stabilite.
În condiţiile în care bolnavul adus cu salvarea a intrat în reţeaua sanitară a spitalelor, staţia de salvare se degrevează de orice responsabilitate, ne mai putând lua decizii în legătură cu bolnavul.
Din proprie iniţiativă inculpata Z.M. nu a respectat indicaţia dată de Spitalul T. de a merge cu salvarea pentru internarea bolnavului la Secţia Sf. E.
Hotărârea de a-l transporta pe bolnav la domiciliu, pe baza presupunerii că nici Spitalul Sf. E. nu va accepta internarea bolnavului, i-a aparţinut în exclusivitate inculpatei. Consultarea inculpatei cu operatoarea radio OG din cadrul Staţiei de salvare, în urma căreia a luat hotărârea de a-l transporta pe bolnav la domiciliu din buletinul de identitate, nu o absolvă de responsabilitatea în luarea deciziei de a nu urma dispoziţia medicului de gardă de la Spitalul T. în sensul internării bolnavului la o altă secţie a acestui spital, respectiv Spitalul Sf. E. Totodată inculpata şi-a asumat conştient şi responsabilitatea cu privire la consecinţele care decurg din agravarea sănătăţii bolnavului N.C., fără acordarea asistenţei medicale de specialitate.
În condiţiile în care nu a putut comunica cu bolnavul, datorită stării grave a afecţiunilor de care suferă acesta, inculpata i-a solicitat lui N.M. să oprească pe str. I.H.R. şi nedepistând numărul străzii, i-a indicat şoferului să oprească, unde ea a stabilit presupusul domiciliu.
După coborârea bolnavului şi în condiţiile în care nu a depistat domiciliul cestuia, Decizia inculpatei de a-l lăsa pe N.C., noaptea în jurul orei 2,30, pe o vreme umedă şi cu temperatură scăzută de 4-5 grade celsius, rezemat în faţa unei porţi, îmbrăcat sumar, într-un pantalon de pijama a contribuit la rezultat letal, produs după câteva ore, respectiv moartea victimei.
Concluzia Comisiei Medico – Legale, prin avizul nr. E.1/3057/2002, că moartea victimei nu a fost violentă, rolul major în deces l-au avut bolile preexistente ale acesteia (afecţiunile cardio vasculare cronice, pleurezia masivă li atelectazia pulmonară), iar expunerea la frig a constituit un factor favorizant şi nu determinant, nu înlătură legătura cauzală între activitatea inculpatei şi rezultatul care s-a produs, respectiv moartea victimei.
Fiind cadru medical, prin deciziile luate inculpata Z.M. nu a urmărit dar a acceptat moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, ceea ce califică fapta ca infracţiune de omor calificat, săvârşită cu intenţie indirectă.
Motivul de recurs al inculpatei pentru restituirea cauzei la Parchet, pentru reaudierea medicilor de la cele 4 spitale unde a fost transportat bolnavul şi stabilirea culpelor medicale ale acestora în stabilirea diagnosticului corect şi aplicarea tratamentului corespunzător precum şi stabilirea legăturii cauzale între conduita necorespunzătoare a acestora şi moartea victimei, nu poate fi primit.
Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare.
Prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală sau neînceperea urmăririi penale faţă de medicii care au acordat asistenţă medicală bolnavului N.C. în ziua de 22 aprilie 1997, pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Pe de altă parte, în cursul judecăţii, procurorul de şedinţă nu a cerut extinderea procesului penal cu privire la alte persona, care să fi participat la săvârşirea unei fapte penale în legătură cu fapta pentru care inculpata Z.M. a fost trimisă în judecată.
Din actele depuse la dosar a rezultat însă organizarea necorespunzătoare a serviciilor medicale de urgenţă, prin declinarea competenţei, care a echivalat uneori cu refuzul de internare a bolnavului şi prestare a serviciilor medicale în regim de urgenţă.
Aceste aspecte, servesc la evaluarea condiţiilor, care au condus la producerea decesului victimei.
Al doilea motiv de recurs, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de ucidere din culpă, nu este fondat.
Probele administrate confirmă că inculpata, cadru medical cu obligaţia de a acorda îngrijiri medicale bolnavului şi pe timpul transportului cu autosanitara, până la ajungerea la spital, a prevăzut că prin modul în care a acţionat (reţinut în prezenta hotărâre şi care nu va mai fi reluat) victima ar putea deceda şi chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, l-a acceptat în mod conştient, ceea ce înseamnă că a acţionat cu intenţie şi nu din culpă.
Pentru aceleaşi considerente nu poate fi primit nici motivul de recurs, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat, în infracţiunea prevăzută de art. 314 C. pen.
Recursul declarat de inculpata Z.M. urmează a fi admis numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicare de instanţa de apel, în cuantum de 7 ani închisoare.
Reţinerea tuturor condiţiilor concrete în care inculpata a săvârşit infracţiunea de omor calificat şi a factorilor externi care au contribuit la decesul victimei şi la care s-a făcut referire în prezenta hotărâre precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatei, aflată la prima încălcare a legii, justifică reţinerea de către instanţe a circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatei şi stabilirea pedepsei la cuantumul de 5 ani închisoare, aşa cum a hotărât instanţa de fond.
Recursul declarat de Parchet, prin care a solicitat înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute inculpatei Z.M. şi pe cale de consecinţă majorarea pedepsei, nu este fondat, urmând a fi respins.
Recursurile declarate de inculpaţii N.M. şi Z.M. urmează a fi admise în sensul celor reţinute.
Se va deduce din pedeapsa stabilită pentru inculpata Z.M. arestarea preventivă de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii Z.M. şi N.M., împotriva deciziei penale nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu privire la condamnarea inculpatului N.M.
Casează Decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul N.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
Menţine dispoziţiile sentinţei penale nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu privire la inculpata Z.M.
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. perioada arestării preventive de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 425/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 4269/2003. Penal → |
|---|
